„Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma”

Fapt. 20:2-38

„Pot totul în Cristos, care mă întăreşte.” Fil. 4:13.

R4458 W. T. 15 august 1909 (pag. 251-254)

Când sf. Pavel a fugit din Efes după răscoală, a făcut un turneu pe la Bisericile europene pe care le fondase. Trecând prin Macedonia şi spre cetatea Corint, a venit din nou cu o corabie la Milet, cam şaptezeci şi cinci de kilometri la sud de Efes. Era însoţit de reprezentanţi ai mai multor biserici din Asia Mică. Era în drum spre Ierusalim, pentru ai cărui săraci se făcuseră la sugestia sa colecte în cele patru provincii în care predicase. Îl însoţeau şapte delegaţi, reprezentanţi ai Bisericii din Tesalonic, Bereea, Derbe şi Efes. Aceste vizite se presupune că au durat mai multe luni de zile, şi acum, la Milet, va avea ultima ocazie de a-şi lua rămas bun de la Bătrânii Bisericii din Efes. Corabia cu care grupul urma să meargă la Ierusalim a fost reţinută pe timp nedefinit la Milet, aşa că s-a trimis vorbă la Bătrânii din Efes şi ei au venit la Milet.

Lecţia noastră ne aduce în atenţie în special cuvântarea apostolului către aceşti Bătrâni. Nu trebuie să înţelegem aceasta ca o declaraţie lăudăroasă, ci ca o repetare simplă a lucrurilor pe care ascultătorii săi le vor recunoaşte pe deplin şi în privinţa cărora nu s-a lăudat deloc. Repetarea a fost făcută nu pentru sine, nu ca un indiciu al vanităţii şi laudei personale, ci în vederea trezirii amintirii ascultătorilor săi şi ca să facă lecţia de faţă mai impresionantă pentru ei. Le-a amintit că timp de trei ani lau cunoscut îndeaproape, felul vieţuirii sale, devotamentul faţă de Domnul, faţă de serviciul Adevărului şi serviciul fraţilor. Le-a amintit de umilinţa minţii sale; că nu s-a purtat cu ei ca un lăudăros, că purtarea lui n-a fost arogantă şi poruncitoare; că n-a căutat să „stăpânească” asupra Bisericii; ci dimpotrivă, a îndurat printre ei multe probe şi dificultăţi cu evreii, cu „fraţii mincinoşi”.

Ei ştiau despre lucrarea lui, despre ce a îndurat şi că na reţinut nimic din ceea ce lor le era de ajutor; că îi învăţase atât public cât şi în privat, după cum se iveau ocaziile. El le-a mărturisit atât evreilor cât şi grecilor că există doar o singură Evanghelie a lui Cristos, care trebuie acceptată prin credinţă şi prin îndepărtare de păcat. Atrăgând atenţia asupra acestor elemente ale propriului său caracter, el punea temelia pentru îndemnurile sale ulterioare, ca ei să copieze zelul său, fidelitatea sa. El fusese un supraveghetor sau episcop credincios, supraveghindu-le interesele. A fost un pastor credincios, îndrumând bunăstarea lor şi îngrijindu-se de hrănirea lor în lucrurile spirituale. Cunoscând adevărul acestor pre­zentări şi având întreaga situaţie în minte, ei vor fi cu atât mai bine pregătiţi să primească de la unul ca acesta îndemnul la despărţire — marea lecţie pe care avea să le-o dea.

„LEGAT în duhul”

El i-a informat pe fraţi că deşi avea libertate fizică, simţea o obligaţie sau o constrângere în mintea lui, de care nu putea să scape; că trebuia să meargă la Ierusalim; că aceasta era providenţa lui Dumnezeu pentru el; şi că în acelaşi timp a primit asigurări de la alţii, prin intermediul „darurilor”, că lanţuri şi închisoare îl aşteptau la Ierusalim. Apoi spune aceste cuvinte pline de curaj: „Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai sămi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu. Şi acum, iată, ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa, voi toţi aceia în mijlocul cărora am umblat, predicând Împărăţia lui Dumnezeu”. Se pare că apostolul devenise mai familiar cu Biserica din Efes decât cu oricare alta. Se pare că era una dintre cele mai înfloritoare dintre toate. El a petrecut, prin providenţa Domnului, mai mult timp cu ei, şi evident rezultatele obţinute au confirmat şederea lui mai prelungită. Despărţirea între prieteni este întotdeauna dureroasă. Iar despărţirea fără nicio speranţă de revedere de această parte de văl este de două ori mai chinuitoare.

„Să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu”

Printre altele, remarcăm mesajul pe care apostolul l-a dat şi care aici este în special accentuat ca fiind Evanghelia lui Cristos — „a predica Împărăţia lui Dumnezeu”. Este bine să ne dăm seama dacă aceasta este aceeaşi Evanghelie pe care o predicăm noi astăzi, şi dacă nu, că nu predicăm corect. Harul lui Dumnezeu s-a manifestat prin darul Fiului Său, ca El, prin harul lui Dumnezeu, să guste moartea pentru toţi. Harul lui Dumnezeu sa manifestat mai departe într-un rezumat al felului cum moartea lui Cristos a fost menită să aducă binecuvântări rasei noastre:

(1) Prin stabilirea în cele din urmă a unei Împărăţii sub întregul cer pentru guvernarea lumii; pentru suprimarea păcatului şi a morţii; pentru ridicarea celor legaţi de aceşti vrăjmaşi.

(2) Înainte de acea binecuvântare generală a lumii, pentru care ne rugăm „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, decretul divin este să cheme mai întâi „turma mică” pentru a fi moştenitori împreună cu dragul lor Răscumpărător în acea Împărăţie. Mulţumim lui Dumnezeu că aceste adevăruri preţioase cu privire la harul lui Dumnezeu şi la Împărăţia lui Dumnezeu, de atâta timp acoperite şi ascunse vederii noastre de tradiţiile veacurilor întunecate, ies acum în faţă, sunt acum descoperite prin iluminarea ochilor noştri prin Spirit — ca să putem cunoaşte lucrurile care ne sunt date fără plată de către Dumnezeu, şi astfel să putem fi ajutaţi să ne întărim chemarea şi alegerea!

Nu-i de mirare că apostolul a putut adăuga aceste cuvinte pline de forţă: „Vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor, căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu”. Ceea ce a predicat Bisericii din Efes în timpul celor trei ani în care a stat printre ei, este desigur acelaşi mesaj care, prin aranjament divin, a ajuns la noi prin epistolele lui adresate diferitelor biserici. Remarcăm că mesajul sf. Pavel nu a conţinut nici măcar un cuvânt cu privire la chinul veşnic, care nu este parte din Planul Divin. Desigur că din aceste epistole noi acum ne dăm seama că sf. Pavel a fost foarte răbdător în mustrarea, instruirea, încurajarea poporului drag al Domnului. El a fost folosit mult de Domnul pentru că s-a dedicat atât de complet Domnului.

Aici observăm diferenţa între felul în care a acţionat Spiritul sfânt al lui Dumnezeu şi acţiunea spiritelor nesfinte, a îngerilor căzuţi. În ambele cazuri controlul creşte în măsura în care individul îşi predă voinţa proprie. Din fericire pentru omenire, noi toţi avem o frică înnăscută de a ne preda. Dacă nu ar fi fost această tendinţă naturală, această voinţă proprie, fără îndoială că astăzi întreaga lume ar fi fost obsedată de îngerii răi, sau, cel puţin, ar fi fost în mai mare măsură sub controlul lor. Chiar şi printre mediile spiritiste există în general numai o cedare parţială a voinţei şi un îndemn din partea spiritelor pentru o predare totală. Mediile spiritiste sunt însă avertizate prin intermediul revistelor şi cărţilor lor că există un mare pericol în predarea completă a voinţei, ca nu cumva un spirit rău să obţină posesia completă — să obsedeze mediul. Vai! Bieţii de ei! Ei nu ştiu că toate spiritele care comunică prin ei sunt spirite rele, demoni, îngeri căzuţi, care uneori personifică fiinţe umane şi se prezintă ca prietenii noştri morţi.

Nici chiar soţii şi soţiile nu au curajul să-şi predea complet unii altora voinţa fără pericol de vătămare. Nici părinţii nu ar trebui să caute să constrângă pe copiii lor la o stare de totală lipsă a voinţei. În măsura în care fac acest lucru, îi fac rău copilului, reduc din personalitatea lui şi îl fac să fie mult mai uşor înşelat de îngerii căzuţi.

Acela, Singurul căruia noi avem curajul să ne supunem voinţa pe deplin, complet, este Domnul. El ne invită la această supunere a voinţei noastre Lui; şi noi, în numele Lui şi ca ambasadori ai Lui, putem să ne invităm copiii, prietenii, vecinii, să-şi supună Domnului inimile, complet. Cu cât suntem mai consacraţi, cu atât mai mare va fi supunerea şi cu atât mai binecuvântată va fi experienţa — cu atât mai folositori vom fi în serviciul Domnului. Aceasta este esenţa îndemnului sf. Pavel „Fiţi plini de Duh”, sfinţiţi, puşi deoparte ca sfinţi pentru Domnul. În măsura în care această stare de consacrare sau supunere a voinţei este atinsă — în aceeaşi măsură putem fi folosiţi de Domnul ca purtătorii Săi de cuvânt, instrumentele Sale, gata pentru serviciul Său, serviciul Adevărului, serviciul pentru turmă. Sf. Pavel a fost un exemplu nobil de astfel de consacrare completă Domnului, de astfel de umplere de Spirit, de astfel de golire de voinţa proprie; de astfel de moarte faţă de lume, faţă de voia ei, de planurile ei, de servirea ei.

Nu-i de mirare că apostolul a putut să-i asigure pe fraţi că pot să-i urmeze lui, după cum el urma pe Cristos. Cristos a fost plin de Spiritul Tatălui. Sf. Pavel, un urmaş loial în urmele Lui, a avut o experienţă asemănătoare de umplere, deşi de capacitate mai mică. Şi toţi cei care voiesc să trăiască evlavios în Cristos Isus trebuie, la fel, să fie umpluţi cu Spiritul Său, voinţa lui Cristos, voinţa Tatălui — şi să fie morţi faţă de ambiţiile pământeşti. Gândul apostolului, chemând pe bătrâni, a fost să le imprime faptul că ei, asemenea lui, erau nu numai consacraţi Domnului, ci, ca învăţători în Biserică, aveau o responsabilitate dublă — cu privire la ei înşişi şi cu privire la Biserica peste care Domnul îi făcuse supraveghetori.

Remarcaţi cuvintele lui: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul sfânt supraveghetori (episcopi), ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Celui al Său (Fiu)”. Vs. 28.

Câteva puncte sunt aici demne de o atenţie deosebită. Versiunea revizuită, citată mai sus, zice, „În care v-a pus Duhul sfânt episcopi”, fiind astfel în acord cu declaraţia generală a Scripturii că Bătrânii Bisericii nu sunt peste Biserică în sensul de superiori, sau „cler”, clasă, ci în Biserică — membri ai ei — membri supraveghetori, membri de ajutor, prin numirea Domnului prin intermediul Bisericii. Remarcaţi cele două puncte:

(1) Trebuiau să ia seama la ei înşişi şi să ia seama la turmă. Oricine încearcă să facă lucrarea de păstorire în Biserică va trebui mai întâi să vegheze asupra lui însuşi ca să nu cadă în ispită, pentru că, după cum declară apostolul, cei care acceptă poziţia de Bătrâni în Biserică, pastori, supraveghetori, sunt expuşi la probe deosebite, dificultăţi deosebite. Ei trebuie în primul rând să ia seama la ei înşişi, ca nu cumva, după ce au predicat altora, să fie ei înşişi lepădaţi.

(2) Cei care acceptă slujirea sau serviciul Bisericii ca Fraţi Bătrâni sub reglementarea divină, trebuie săşi dea seama că şi-au asumat o grea responsabilitate în privinţa căreia vor trebui „să dea socoteală lui Dumnezeu” (Rom. 14:12). Aceasta nu înseamnă a găsi greşeli la fraţi. Nu înseamnă doar a le predica; nici doar a vizita pe bolnavi şi a sfătui pe cei cu probleme. Înseamnă o supraveghere, o grijă asupra tuturor intereselor adunării şi a persoanelor din ea în fiecare amănunt. Cei care sunt supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi nu sunt într-o stare, în niciun sens al cuvântului, să accepte responsabilitatea acestui serviciu în Biserica viului Dumnezeu, şi nici nu trebuie invitaţi s-o facă; nu trebuie votaţi ca Bătrâni. Numai aceia care caută mai întâi interesele Împărăţiei Domnului şi dreptatea pe care ea o reprezintă sunt în vreun sens sau grad potriviţi cum se cuvine pentru un astfel de serviciu în Biserică. Ei trebuie să considere ca parte a responsabilităţii lor să observe cum progresează fraţii şi surorile dragi, în special în interesele lor spirituale. Ei trebuie să simtă că este o parte din datoria lor să avertizeze, să încurajeze, să ajute pe toţi aceştia, după cum se oferă ocazia.

Nu este prerogativa tuturor fraţilor şi surorilor din Biserică să încerce să se corecteze unul pe altul, decât dacă ar fi ceva chestiune personală, legată în mod special de ei înşişi; atunci Matei 18:15 trebuie urmat cu stricteţe. Unui Bătrân însă, prin chiar alegerea lui, i s-a cerut să aibă o astfel de supraveghere a afacerilor adunării, să dea astfel de sfat, să facă astfel de mustrări cum ar părea să ceară natura cazului — cu umilinţă, gândindu-se şi la sine, ca să nu fie ispitit, dacă nu în aceeaşi direcţie, atunci probabil în altă direcţie a ispitei. Şi el, bineînţeles, trebuie să urmeze sfatul din Matei 18:15.

Lupi răpitori şi unii care vor vorbi lucruri stricăcioase

Apostolul, imprimând asupra Bătrânilor această datorie a supravegherii, le aduce aminte că Domnul a cumpărat această turmă cu sângele preţios al Mielului lui Dumnezeu, şi că această valoare în ochii Domnului trebuie să li se imprime atât de adânc în minte, încât să fie gata să-şi dea viaţa pentru fraţi în orice serviciu pe care l-ar putea face.

Accentuând prevenirea deja făcută, apostolul declară profetic că va fi mare nevoie să ia seama la ei înşişi, pentru că dintre ei înşişi, din turmă, şi în special dintre Bătrâni, se vor ridica oameni care vor vorbi lucruri stricăcioase ca să tragă pe ucenici după ei; dorind să fie conducători, ei nu vor ezita să provoace o schismă sau diviziune în Biserică, pentru a-i ajuta în ambiţia lor. Cuvântul stricăcioase (aici), în original are semnificaţia de denaturate, sucite. Ideea este că acei care încep să piardă Spiritul Domnului, încep să piardă claritatea aprecierii Adevărului. Pe măsură ce ambiţiile personale şi egoiste le întunecă vederea, ei văd Scripturile mai vag şi se simt liberi să le sucească sau să le denatureze pentru a le face să sprijine sentimentele lor ambiţioase. Cât de adevărate sunt cuvintele Apostolului; cât de mare este pericolul în această direcţie, în special pentru Bătrâni, supraveghetorii turmei! Evident că ambiţia egoistă este unul dintre cei mai mari duşmani cu care trebuie să lupte.

Aceste ambiţii nu încolţesc, nu înfloresc şi nu aduc roadă dintr-odată; procesul este unul treptat şi de aceea mai periculos, mai înşelător şi mai puţin probabil să ne atragă atenţia. Cât de important este deci ca întreaga turmă a Domnului, şi în special Bătrânii, să ia seama la ei înşişi şi să-şi cerceteze purtarea, şi, mai presus de orice, motivele care stau în spatele faptelor lor! Să ne aducem aminte că absoluta curăţenie a voinţei este esenţială. Orice amestec de egoism, oricât de mic, este un virus otrăvitor care, dacă nu este oprit, va conduce la Moartea a Doua. „Luaţi seama la voi înşivă” este sfatul, pentru că, după cum continuă apostolul, se vor ridica oameni chiar dintre voi, vorbind adevăruri într-un mod denaturat, cu scopul de a trage ucenici după ei; cu scopul de a fi conducătorii turmei; cu scopul de a avea laudă şi onoare de la oameni. Vai, cu ce preţ scump — pierderea favorii divine şi a vieţii veşnice!

„Lupii răpitori” sunt lupi feroce. Pentru un timp ei ar putea să înşele oile printr-o manieră şi o pretenţie exterioară, acoperindu-şi natura de lup. Ei şi comportarea exterioară prin care înşală sunt numite scriptural „Lupi în piei de oi”. Păstorul cunoaşte desigur caracterul lor înainte ca acesta să fie vizibil oilor; dar oile ascultătoare, nevinovate, sunt înşelate până când aceşti lupi încep să muşte, să devoreze şi să împrăştie turma. Urletele de mânie, răutate, ură, invidie şi ceartă sunt remarcate în Scripturi ca „fapte ale cărnii şi ale diavolului” — nu fapte ale dreptăţii, păcii şi iubirii, ale Spiritului Domnului. Lupul face rău cu gura şi aşa fac şi aceştia — defăimează, calomniază şi fac orice lucru rău.

Sf. Pavel i-a avertizat pe Bătrânii Ecclesiei din Efes la ce să se aştepte, şi cuvintele lui sunt adevărate. Imeneu şi Alexandru, Figel şi Hermogen şi Filet sunt amintiţi cu numele (1 Tim. 1:20; 2 Tim. 1:15; 2:17). Aceleaşi principii lucrează încă. Aceeaşi avertizare trebuie încă luată în seamă. De fapt, Scripturile în general sugerează că cele mai severe experienţe în această direcţie vor veni asupra Bisericii în „ziua cea rea” cu care se va încheia această Dispensaţie Evanghelică.

„Noapte şi zi … cu lacrimi”

„De aceea vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, noapte şi zi, n-am încetat să sfătuiesc, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi.” Aici sunt puse înaintea noastră două puncte. Mai întâi, datoria Bătrânilor Bisericii să vegheze împotriva acestor rele atât de expresiv descrise; să vegheze asupra intereselor turmei şi împotriva acestor lupi; să vegheze ca să dea lupilor ocazii cât se poate de puţine de a rupe turma şi a calomnia, şi să avertizeze oile ca nu cumva vreuna din ele, fiind infectată cu turbarea lupilor, să arate semne de hidrofobie şi să înceapă a se muşca una pe alta -- cu simptomele obişnuite ale hidrofobiei — o aparentă sete de apă (Adevăr) dar refuzând să o bea.

În al doilea rând, bătrânii trebuie să vegheze şi împotriva celor care în mod sigur se vor ridica „din mijlocul vostru”. Vegherea potrivită va începe cu propriile noastre inimi, zicând: Doamne, eu sunt? Şi vegherea potrivită va discerne în timp caracterele asemenea lui Imeneu şi Filet, şi, urmând exemplul apostolului, îi va demasca — nu din vreun simţământ de amărăciune faţă de ei, ci în inte­resul şi pentru protejarea turmei. Sf. Pavel le aminteşte fraţilor că acesta a fost cursul său — de mare veghere, interes, grijă asupra lor şi asupra tuturor Bisericilor din Asia Mică. Expresia „noapte şi zi, cu lacrimi” ne arată clar că marele apostol a simţit în mod cuvenit greutatea responsabilităţii care era asupra lui ca servitor al lui Dumnezeu şi ambasador al Împăratului Împăraţilor, ca supra-păstor şi supraveghetor al turmei Domnului — ca un „slujitor al Noului Legământ”, delegat de către Marele Cap să ajute la chemarea acelora care vor fi membri ai Corpului Său, pentru instruirea şi zidirea lor în „credinţa preasfântă”, ca în cele din urmă să poată ajunge cu toţii la măsura deplină a bărbăţiei în Corpul lui Cristos, ca marele Mijlocitor, Profet, Preot şi Împărat al lumii.

Ajutor divin acordat

Îndemnul s-a încheiat astfel: „Şi acum, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a cuvântului harului Său, care vă poate zidi şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi”. Gândul apostolului pare să fi fost ca îndemnul foarte serios din cuvintele sale să poată, nu doar să-i trezească, ci să-i facă să întrebe pe ce mijloace de apărare se pot baza pentru criza astfel arătată. El atrage atenţia asupra faptului că Dumnezeu, marele Centru al tuturor binecuvântărilor noastre, de la care vine orice dar bun şi desăvârşit, este de partea noastră, este de partea tuturor acelora care caută să coopereze cu aranjamentele Sale. Explicându-le mai departe, el menţionează Scripturile, Cuvântul harului lui Dumnezeu, mesajul Evangheliei. Le spune că ei, şi noi de asemenea, putem fi siguri că acest Cuvânt al lui Dumnezeu este în stare să ne zidească, să ne dea dezvoltarea de caracter necesară, a inimii şi a minţii, şi în cele din urmă să ne dea o parte în marea moştenire pe care Dumnezeu o are în păstrare pentru toţi cei care sunt sfinţiţi prin mesajul Său.

Să ne punem aceasta bine la inimă: neglijarea Cuvântului de har al lui Dumnezeu, neglijarea făgăduinţelor Lui, înseamnă o deficienţă în puterea de a îndura proba, care este partea noastră. Înseamnă de asemenea deschiderea uşii pentru Satan ca să pună lumina ca întuneric şi întunericul ca lumină, ca să ne facă confuzi. Înseamnă că aceia care nu vor urma în mod strict s-ar putea să nu fie în stare să facă distincţie între behăitul oilor şi „urletul de la miezul nopţii” al lupului; s-ar putea să nu fie în stare să facă deosebire între cei care se ţin tare şi care sună din trâmbiţele Cuvântului Domnului, şi cei care caută să facă diviziuni printre oi şi vorbesc lucruri sucite — denaturând faptele ca să poată despărţi turma şi să tragă pe unii după ei.

Să nu ne înşelăm. Pentru cei care sunt sfinţiţi este o chestiune de a moşteni sau a nu moşteni. Cel care este credincios în cele mai mici lucruri, care recunoaşte pe Domnul şi prevederile Lui în legătură cu toate binecuvântările sale, naturale şi spirituale, va fi pregătit să privească înainte cu zel continuu şi va primi grija corespunzătoare din partea Păstorului. Pe de altă parte, cei care nu apreciază „hrana la timp potrivit” şi prevederile speciale din acest timp de Seceriş — aceia nu vor fi pregătiţi; aceia vor fi foarte probabil înşelaţi de către cei care se străduiesc să-i înşele şi să-i atragă de partea lor.

Ca exemplu pentru turmă

Sf. Pavel arătase deja că lecţia din lege era că boul care treiera grânele trebuia să fie lăsat să aibă parte de ele ca să se hrănească; şi că, la fel, cei care servesc Biserica în lucrurile spirituale trebuie să aibă dreptul, legal, la o parte din binecuvântările materiale ale celor pe care ei îi servesc. El arătase de asemenea că, dacă el slujise Biserica în lucruri spirituale de o valoare nemăsurat mai mare pentru ei decât lucrurile pământeşti, ar fi un lucru mic într-adevăr ca Biserica să slujească pentru nevoile sale materiale. Dar, în timp ce remarcă acestea ca puncte de echitate, care trebuiau observate de către Biserică, el n-a cerut aceste lucruri de la ei. Ar fi în avantajul lor să vadă aceste lucruri în lumina lor potrivită şi să acţioneze în consecinţă. Dar dacă ei nu vedeau privilegiile lor de a-l servi pe el şi pe alţi slujitori ai Adevărului în lucrurile materiale, el a înţeles că aceasta îi oferea o şi mai mare ocazie de jertfire de sine, negare de sine în serviciul Adevărului. El nu sa supărat din cauza neglijenţei lor şi să spună: Nu mi-aţi acordat necesităţile materiale, aşa că eu voi refuza să vă dau mângâierile spirituale. Dimpotrivă, raţionamentul lui a fost acesta: Aceste oi dragi au nevoie de binecuvântările spirituale şi mă bucur atât de mult că sunt privilegiat de Domnul să fiu servitorul Lui în distribuirea acestora. Cu cât mă va costa mai mult sacrificiul, negarea de sine, cu atât mai mult va fi pentru Domnul o dovadă a iubirii mele faţă de El, faţă de Adevărul Său, faţă de turma Sa, şi cu atât voi avea mai mult din favoarea Marelui Păstor, pentru că voi fi mai asemenea marelui Răscumpărător, care a cumpărat oile prin jertfirea Sa.

În această direcţie apostolul continuă şi atrage atenţia asupra cursului său — nu cu lăudăroşenie, ci pentru folosul lor, ca să poată fi mai bine în stare să discearnă care ar fi caracterul potrivit al unui păstor subordonat al Domnului. El zice: „N-am poftit nici argintul, nici aurul, nici hainele cuiva”. El nu le slujea pentru a acumula bogăţie, nici pentru a-şi asigura comfortul acestei vieţi de acum. El dorea inimile lor. Dorea plăcerea de a-i aduce în relaţie cu marele Cap al Bisericii ca membri ai Corpului Său. El şi-a apreciat privilegiile ca slujitor al Noului Legământ în aceste direcţii — pregătindu-i pe membrii Corpului lui Cristos, Mijlocitorul, şi ajutându-i săşi întărească chemarea şi alegerea pentru lucrurile glorioase făgăduite în Cuvânt.

El continuă: „Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru nevoile mele şi ale celor care erau cu mine”. Se pare că unii dintre cei care erau cu sf. Pavel nu aveau nicio meserie sau nu găseau angajare rentabilă, în timp ce meseria apostolului, de facere a pânzelor pentru bărci, de facere a corturilor, era se pare una rentabilă, asigurându-i angajare în diferitele cetăţi de pe ţărmul mării pe care le-a vizitat. Se pare că ceilalţi erau în mare măsură dependenţi de acest conducător atât pentru lucrurile materiale, cât şi pentru cele spirituale. El nu s-a plâns niciodată. Nu se plângea nici acum. Doar le atrăgea atenţia asupra cursului potrivit pe care el credea că îl urmase şi care credea că era plăcut în ochii Domnului. El le recomanda un spirit asemănător de iubire pentru Domnul şi iubire pentru turmă şi iubire pentru Adevăr — până la gradul jertfirii de sine. Astfel ei puteau fi administratori credincioşi ai milei lui Dumnezeu, supraveghetori credincioşi ai turmei Lui. Modul propriu de a comunica mesajul este rezumat astfel: „În toate privinţele v-am arătat prin exemplu (nota de subsol, n.t.) că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, pe care El Însuşi le-a spus: Este mai ferice să dai decât să primeşti”.