Sămânţa lui Avraam şi lucrarea ei

R4451 W. T. 15 august 1909 (pag. 243-248)

Preştiinţa divină este una din marile lecţii pe care Dumnezeu vrea să ni le întipărim. El vrea să ştim că fiecare parte a planului Său a fost premeditată, aranjată dinainte, înainte de întemeierea lumii. Vrea să recunoaştem faptul că El face toate lucrurile după sfatul voii Sale, după reguli fixe, şi după principii care nu se pot schimba. Această lecţie este unul din principalele obiective servite de o revelaţie divină; un al doilea obiectiv este binecuvântarea unei anumite clase în acord de inimă cu Dumnezeu, dândui dinainte acele informaţii cu privire la scopurile divine care să o facă în stare să se bucure şi să coopereze cu ele.

Sulul din mâna divină

O frumoasă descriere a acestei preştiinţe şi pre-aranjament divin ne este dată în al cincilea capitol din Apocalipsa. Acolo Iehova, Împăratul Universului, este ilustrat pe tron şi în mână avea un sul scris, pecetluit cu şapte peceţi. Acel sul pecetluit reprezintă Planul Divin pe care Dumnezeu l-a propus în Sine Însuşi înainte de întemeierea lumii, dar pe care nu la descoperit nimănui, nici îngerilor, nici Fiului (Mat. 24:36). Într-un cuvânt, tot ce s-a întâmplat de la creare — permisiunea răului, căderea, Legământul cu Avraam, Legământul Legii cu Israel, venirea lui Isus, binecuvântarea de la Cincizecime, strângerea membrilor Bisericii — toate aceste lucruri erau cunoscute dinainte Tatălui şi asigurate. În plus, acel sul conţine o înregistrare a tot ce se întâmplă acum şi a tot ce se va întâmpla de-a lungul Veacului Milenar, chiar până la încheierea lui — până la timpul când orice creatură din cer şi de pe pământ şi de sub pământ vor atribui lauda, onoarea, gloria şi stăpânirea Celui care şade pe tron şi Mielului în veci de veci. Apoc. 5:13.

În ilustraţie Ioan remarcă un anunţ făcut peste tot în ceruri şi pe pământ, cu întrebarea dacă era cineva vrednic de marea onoare de a-i fi dat în grijă acest sul al scopului divin — ca să fie deschis, să fie executat în armonie cu scopul divin. El s-a uitat să vadă cine va fi cel vrednic, dar nu s-a găsit niciunul vrednic. Apoi a plâns. Lui Ioan îi părea rău ca Dumnezeu să aibă nişte scopuri măreţe, minunate, care să eşueze pentru că nimenea nu era vrednic să fie executorul divin al acelui plan. Lacrimile lui au fost observate de înger care i-a zis: „Nu plânge! Iată, Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei”. Şi Ioan a zis: „Şi în mijlocul scaunului de domnie … am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat”. Şi Mielului i s-a dat sulul. Atunci toţi îngerii lui Dumnezeu I s-au închinat Mielului, zicând: Tu eşti vrednic să primeşti glorie, onoare, stăpânire, tărie şi putere etc.

Aplicând ilustraţia, noi îi vedem semnificaţia. Înainte ca Domnul să fie ucis, înainte ca El săŞi dea viaţa ca preţul pentru răscumpărarea omului, na existat nicio fiinţă în tot Universul vrednică să fie executorul scopurilor divine. Prin ascultarea iubitoare faţă de voinţa Tatălui — chiar până la moarte, chiar moarte de cruce — Domnul nostru Sa dovedit loial până la sfârşit. Tatăl L-a înviat dintre morţi, şi când S-a înălţat la cer a ieşit anunţul: Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine. El este Mielul lui Dumnezeu care a fost înjunghiat, şi prin moartea Lui a răscumpărat o omenire moartă, şi a meritat încrederea Tatălui, de a I se încredinţa fiecare aspect al programului divin. „Vrednic eşti Tu”. De atunci încolo fiecare aspect al programului va fi sub supravegherea Lui şi El va deschide peceţile şi Se va asigura de executarea fiecărui aspect al scopurilor binevoitoare ale lui Dumnezeu. El i-a promis Bisericii Sale că orice lucruri Îi va descoperi Tatăl, El, la rândul Lui, prin Spirit sfânt şi prin providenţele Sale, le va descoperi credincioşilor Săi, celor care umblă în urmele Sale, ale deplinei consacrări.

Evanghelia mai dinainte

Sf. Pavel spune că Evanghelia i-a fost vestită mai dinainte lui Avraam, zicând: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta”. Aici avem o declaraţie vagă a scopului divin, referitoare la binecuvântare în sine, aşa cum o ghindă ar avea legătură cu un stejar. La fel, gânduri-seminţe cu privire la binecuvântarea viitoare s-au dat înainte, deşi cu mult mai puţină claritate. Imediat după cădere, Dumnezeu a declarat că Sămânţa femeii va zdrobi capul Şarpelui. Cu alte cuvinte, El a prezis că răul nu va triumfa pentru totdeauna. Iarăşi, prin profetul Enoh, s-a dat un gând-sămânţă în profeţia lui: „Iată, Domnul a venit în mijlocul zecilor de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă judecată”. Dar către Avraam mesajul a fost mult mai explicit, aşa încât săl facă vrednic să fie numit parte din Evanghelie, parte din vestea bună făcută acum pe deplin cunoscută nouă care suntem în Cristos Isus.

Avraam, fără îndoială, s-a aşteptat ca Isaac, fiul făgăduiţei, să fie „Sămânţa”, sau vlăstarul, prin care vor veni binecuvântările; dar când Isaac a crescut şi nimic minunat nu s-a realizat prin el, Dumnezeu i-a confirmat lui, şi ulterior lui Iacov, fiul său, aceeaşi promisiune avraamică, asigurându-i că „Sămânţa” era încă în viitor, sugerând că făgăduinţa se referea la un popor în loc de un individ — un popor al Seminţei lui Avraam, copiii lui Avraam. Şi acest aspect al aranjamentului divin s-a manifestat la moartea lui Iacov, când binecuvântarea a fost dată mai departe nu doar la unul dintre copiii săi, ci la toţi, colectiv. Acolo El i-a numit un popor din douăsprezece seminţii, şi a arătat că lor ca întreg le era destinată această promisiune avraamică — adică ei, ca Sămânţă a lui Avraam, au moştenit făgăduinţa „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta”.

Această făgăduinţă a ţinut împreună acel popor de-a lungul secolelor până la Cristos — da, încă îi ţine laolaltă ca un popor deosebit, separat de toate celelalte popoare ale lumii. Sf. Pavel şi ceilalţi apostoli se referă în mod repetat la acest lucru. Sf. Pavel zice: Cele douăsprezece seminţii ale noastre, care slujesc necurmat lui Dumnezeu, aşteaptă această împlinire a făgăduinţei avraamice — binecuvântarea tuturor familiilor pământului prin ei. Fapt. 26:7.

Legământul Legii a fost adăugat

După cum arată Sf. Pavel, Legământul Legii a fost adăugat la Legământul Avraamic în ceea ce priveşte naţiunea lui Israel — să continue până va veni Sămânţa promisă. El ţine să amintească faptul că Legământul Legii n-a anulat sau n-a făcut ineficient Legământul originar, care a fost al Harului şi nu al Legii (Gal. 3:17). El a ţinut să vedem şi că Legământul Legii „n-a făcut nimic desăvârşit” — n-a realizat o reformare sau o restabilire reală. A prezentat totuşi în tipuri şi alegorii unele lecţii minunate care ilustrează marile principii divine ale adevărului şi neprihănirii — lecţii care au fost de folos poporului evreu, Israelul natural, cât şi Bisericii Evanghelice, care constituie Israelul spiritual.

În perioada de la moartea lui Iacov până la Cristos, în timp ce Legea n-a făcut nimic desăvârşit, câţiva din acel popor, exercitând credinţă mai presus şi dincolo de Legământul Legii, au fost binecuvântaţi prin Legământul Avraamic de bază. Pe aceştia îi enumeră aposto­lul în Evrei 11. Ei au avut această mărturie, că au murit în credinţă şi că astfel „au fost plăcuţi lui Dumnezeu”, deşi prin ascultare de Legământul Legii nu şi-au asigurat binecuvântarea pe care acesta o promitea. Acei credincioşi vor primi prin Cristos ceea ce Legământul Legii nu lea putut da, pentru că n-au putut să împlinească cerinţele Legământului Legii din cauza slăbi­ciunii moştenite.

SĂMÂNŢA PROMISĂ

Să nu uităm că Legământul Legii a fost adăugat la Legământul Avraamic din cauza încălcării — ca să le arate israeliţilor şi tuturor imposibilitatea ca un om imperfect să ţină Legea divină, şi, de asemenea, să-L arate la timpul potrivit pe Domnul nostru Isus, care, născut sub Legământul Legii, a ţinut cu credincioşie toate prevederile lui. Făcând aceasta, zice apostolul, Cristos a „înălţat Legământul Legii şi la făcut minunat”. Înainte se putea pretinde că Legea divină era prea riguroasă şi că nimeni nu putea s-o ţină; că ar fi imposibil ca un om să iubească pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu toată gândirea sa, cu toată fiinţa sa, cu toată puterea sa şi pe aproapele său ca pe sine însuşi. Dar când Isus a făcut aceasta, şi a făcut mai mult, jertfinduSe, Cel drept pentru cei nedrepţi, aceasta a demonstrat faptul că Dumnezeu n-a dat o Lege imposibilă; a demonstrat că problema era cu omenirea; că oamenii şi-au pierdut perfecţiunea iniţială cu care Creatorul i-a înzestrat.

Citim că Domnul nostru S-a născut sub Legământul Legii „ca să răscumpere pe cei de sub Lege”. În ceea ce-i priveşte pe alţii, El putea fi din oricare alt popor şi să răscumpere pe Adam şi restul lumii, dar pentru a păstra în mod echitabil pentru Israel binecuvântarea specială a Legământului lui Dumnezeu cu Avraam, era necesar ca Cristos să fie din acel popor, „născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei de sub Lege”. Acel popor a fost separat de celelalte popoare ale lumii chiar cu scopul de a oferi ilustraţiile la care ne-am referit deja, şi Dumnezeu va avea grijă ca ei să nu fie dezavantajaţi prin faptul că i-a folosit astfel. Ocaziile binecuvântate oferite lor sub Legământul Legii prin jertfele tipice etc., i-a ridicat deasupra celorlalte popoare şi lea dat, ca să zicem aşa, o a doua încercare pentru viaţă veşnică. Asemenea restului omenirii, în calitate de copii ai lui Adam, ei au avut o încercare şi o condamnare prin el; şi apoi, sub aranjamentul Legământului Legii şi al mijlocitorului acestuia, Moise, s-a dat acelui popor o altă încercare pentru viaţă veşnică; dar a fost pierdută pentru că niciunul dintre ei na ţinut sau na putut împlini cerinţele acelui Legământ al Legii. Situaţia acelui popor a fost salvată cât priveşte Legământul Legii, faţă de care care erau obligaţi, prin faptul că Cristos a devenit evreu, şi prin ascultare de Legământul Legii a câştigat toate drepturile pe care acesta le conţinea.

Drepturile câştigate erau drepturi pământeşti — perfecţiune umană, un cămin edenic, părtăşie cu Dumnezeu şi stăpânirea pământului; cum a spus profetul, „stăpânire peste … fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării”. Dacă Cristos ar fi păstrat aceste drepturi, care erau în mod cuvenit ale Lui prin ascultare de Lege, ar fi putut într-adevăr aduce o mare binecuvântare evreilor, instruindui pe linia sănătăţii şi moralei; şi prin Israel aceste binecuvântări şi instrucţiuni ar fi putut fi împărţite tuturor popoarelor. Dar deoarece rasa se afla sub sentinţa divină a morţii, n-ar fi fost posibil ca Isus să dea omenirii perfecţiunea minţii sau a trupului. Binecuvântările Seminţei lui Avraam în acest caz ar fi fost într-adevăr foarte limitate, şi numai pentru aceia care ar fi exercitat credinţă şi ascultare la fel cu credinţa şi ascultarea pe care a exercitat-o Avraam.

MESIA RĂSCUMPĂRĂTORUL

În loc să păstreze drepturile pământeşti pe care naşterea Sa specială şi ascultarea de Lege le-au făcut posibile, Isus, în armonie cu programul Tatălui, a sacrificat aceste drepturi pământeşti imediat — imediat ce a ajuns la starea bărbăţiei, 30 de ani. El a predat toate drepturile pământeşti, interesele şi privilegiile. Consacrarea Sa a fost completă; a simbolizat-o prin botezul în apă la Iordan. Tatăl a acceptat-o şi imediat I-a acordat conceperea de Spirit sfânt la o nouă natură. Timp de trei ani şi jumătate ai serviciului Său pământesc, Domnul nostru Şi-a jertfit constant viaţa pământească şi orice interes pământesc, sfârşind jertfa la Calvar când a strigat, „Sa sfârşit!” În a treia zi după aceasta, Tatăl L-a înviat dintre morţi la o nouă viaţă — din nou pe planul de existenţă spiritual. Aceasta a fost ca răsplată pentru ascultarea de voinţa Tatălui în jertfirea drepturilor şi privilegiilor Sale pământeşti ca om perfect.

Aşadar, slăvit prin învierea Sa, Mesia era o fiinţă spirituală, „părtaş naturii divine”, şi avea la dispoziţie toate acele drepturi şi privilegii pământeşti pe care le-a jertfit, pe care le-a depus în moarte în ascultare de voinţa Tatălui. Acum le avea pe acestea în posesie, ca un bun de preţ pe carel poate distribui, pe care-l poate da altora.

Să nu pierdem firul gândului: Legământul Legii a promis viaţă pământească, binecuvântări pământeşti şi stăpânire pământească — acelea pe care Adam le-a pierdut. Oricine va ţine Legea le va avea. Isus Cristos, Cel care a ţinut Legea, a avut dreptul la ele şi le-a depus. Iar acum, fiind înălţat, aceste binecuvântări pământeşti şi drepturi pământeşti le are de distribuit — evreilor sau întregii omeniri, sau unui număr ales sau selectat din omenire, după cum ar vrea, şi cum ar fi în acord cu programul Tatălui schiţat în sulul pecetluit cu şapte peceţi.

Când israeliţii au aflat că Moise nu le putea da viaţă veşnică, şi că chiar sub David şi Solomon nu au ajuns la culmea puterii şi influenţei în lume ca să binecuvânteze omenirea, puteau fi descurajaţi. De aceea Dumnezeu, prin profeţi, le-a trimis mai departe iluminare, ca să ştie că nu vor putea niciodată împlini scopul divin de a binecuvânta lumea decât dacă le va trimite un Mesia, Unul Uns, un Împărat şi Preot după rânduiala lui Melhisedec. Când Mesia va veni ca mare Preot şi mare Împărat, El va putea face pentru ei, sub un Nou Legământ (al Legii), ceea ce Moise şi Aaron nu au fost în stare să facă sub vechiul Legământ al Legii.

În legătură cu această promisiune a unui Mesia, Dumnezeu a spus poporului Său de legământ că va înlocui Legământul Legii de sub Moise cu un Legământ al Legii nou şi mai bun, sub Mesia, antitipul lui Moise. El a zis: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou: nu ca legământul [Legii] pe care l-am încheiat cu părinţii lor, când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului” … ci voi face un Legământ Nou cu ei şi „nu-mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” şi voi lua inima de piatră din trupul lor şi le voi da o inimă de carne, şi voi scrie Legea Mea în lăuntrul lor”. Ier. 31:31.

Israel L-a aşteptat pe acest Mesia glorios mai mare decât Moise, care le va prezenta şi îi va pune sub un Legământ Nou (al Legii), mai bun şi în condiţii mult mai favorabile, şi prin care vor împlini mai deplin scopurile divine în propriile lor inimi şi vor fi pregătiţi, calificaţi, să prezinte acele binecuvântări tuturor familiilor pământului, aşa cum s-au aşteptat să facă de la început.

Taina Ascunsă

Putem vedea un motiv pentru care Domnul a ţinut secretă identitatea Lui faţă de evrei în general; pentru că, după cum spune apostolul Petru, „dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”. Ei au făcut aceasta din ignoranţă (Fapt. 3:17). Putem vedea că era necesar ca Cristos să moară; să-Şi dea drepturile pământeşti şi viaţa pământească şi să primească de la Tatăl viaţa mai înaltă şi o împărăţie spirituală, pentru a avea binecuvântările pământeşti ca să le dea lui Israel şi întregii lumi. Putem vedea că altfel nu ar fi fost posibilă nicio binecuvântare cu un caracter permanent şi etern; de aceea, după cum a explicat Domnul nostru ucenicilor după învierea Sa: „Nu trebuia să sufere Cristosul aceste lucruri şi (apoi) să intre în slava Sa?”

Acum se ridică întrebarea: Ce aranjament va face Isus Cel înviat şi slăvit cu aceste drepturi pământeşti pe care le-a asigurat la moartea Sa prin jertfirea lor? Cel mai rezonabil, cel mai natural gând al nostru ar fi acesta: Desigur că după ce a consacrat drepturile pământeşti, El le va conferi Israelului Natural; va deveni imediat Împărat şi Preot al acelui popor, şi în armonie cu speranţele lor, aşteptate mai bine de şaisprezece secole, va înălţa pe Israel ca popor. Le va deschide ochii. După cum au declarat profeţii, vor fi „scăpaţi de negură şi de întuneric, vor vedea”; şi „cei care L-au străpuns Îl vor plânge” şi El „va turna pest ei un duh de îndurare şi de rugăciune”. Zah. 12:10.

Dar Isus n-a făcut nimic de felul acesta. În loc să facă aşa, El a respins poporul lui Israel zicând: „Iată, vi se lasă casa pustie”. Nu a stabilit pentru ei Noul Legământ; nu i-a binecuvântat deloc. Ei au fost cel mai respins popor din lume timp de aproape nouăsprezece secole de când L-au răstingnit. Nu-i de mirare că apostolul întreabă: A lepădat Dumnezeu poporul Său pe care l-a cunoscut mai dinainte? — poporul căruia i-a dat făgăduinţele şi legămintele? — poporul pe care l-a încurajat în toate modurile posibile să creadă că ei sunt poporul Său deosebit şi că vor fi folosiţi de El în mod special în ducerea binecuvântărilor şi învăţăturilor Legii divine la toate popoarele? A pus Dumnezeu deoparte toate făgăduinţele Sale?

Vom vedea îndată că Dumnezeu nu Şi-a abandonat în nici un grad programul originar cu privire la poporul lui Israel — „sămânţa lui Avraam” după trup şi conform Legământului Legii. Aici intervine o „taină”, după cum explică sf. Pavel. Această Taină, declară el, a fost ascunsă în veacurile şi dispensaţiile trecute, şi este făcută cunoscută acum doar sfinţilor, celor sfinţi învăţaţi de Dumnezeu. Este încă o Taină pentru Israelul trupesc. Este încă o Taină pentru omenire în general; pentru că lumea nu ne cunoaşte, după cum nu L-a cunoscut nici pe Învăţătorul. Lumea nu îşi dă seama că Dumnezeu alege o „Turmă mică” pentru a fi cu Cristos, membri ai Corpului Său tainic — membri ai Seminţei spirituale a lui Avraam.

Taina se va sfârşi

În ultimul Său mesaj simbolic către Biserică, Leul din Iuda, care a primit sulul scopului divin, îi informează pe sfinţi, cărora le este „dat să cunoască Taina Împărăţiei Cerurilor”, că Taina se va sfârşi; dar nu înainte de zilele glasului sau sunetului celei de-a şaptea trâmbiţe — la sfârşitul sau la încheierea acestui Veac Evanghelic şi în zorile Veacului Milenar. Oricine este interesat poate să cerceteze cu folos Cuvântul cu privire la clasa Tainei, chemarea ei, alegerea ei, probarea ei, completarea ei, glorificarea ei; dar numai cei care sunt concepuţi de Spirit sfânt vor putea să înţeleagă în sensul deplinei aprecieri a acestor „lucruri adânci ale lui Dumnezeu”, pe care „Dumnezeu ni le-a descoperit (clasei Taină) prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. 1 Cor. 2:10.

Această clasă a Tainei este compusă din aceia care au credinţa lui Avraam şi ascultarea lui Avraam — începând cu Domnul nostru şi continuând de la Cincizecime până la încheierea acestui Veac Evanghelic. Acestora le-a fost conferită binecuvântarea lui Cristos de iertare, împăcare, şi favorurile pământeşti pierdute de Adam şi răscumpărate de El Însuşi.

Amintiţi-vă că El are de dat ceva — drepturi şi privilegii pământeşti care erau ale Lui în virtutea ţinerii Legământului Legii. Acestea, pe care El le-a asigurat prin ţinerea Legii, nu erau drepturi şi privilegii spirituale, ci numai pământeşti. El a primit privilegiile şi onorurile spirituale mai înalte ca o răsplată pentru jertfirea de Sine. De aceea, ceea ce El are să ne dea nouă nu este viaţă, onoruri şi stăpânire spirituală, ci pământeşti. Acestea ne vin sub forma unei moşteniri. Viaţa pământească şi drepturile pământeşti pe care Isus le-a jertfit sunt date prin testament sau ca moştenire tuturor acelora care au credinţa şi ascultarea lui Avraam. Dar aici vine un alt aspect a acestei Taine. Nu este suficient să avem credinţa lui Avraam şi loialitatea lui faţă de dreptate; mai este necesar un lucru. Toţi care vor să aibă parte de acest dar al lui Cristos trebuie acum, pe lângă credinţa şi supunerea la dreptate, săşi i-a crucea şi să urmeze pe Cristos în calitatea Lui de Căpetenie a mântuirii lor; ei trebuie să umble în urmele Sale pe calea îngustă a jertfirii de sine chiar până la moarte. Toţi cei care nu vor acest lucru şi care nu fac acest legământ nu pot fi ucenicii Lui acum, oricare ar fi binecuvântarea care ar putea-o obţine prin harul Lui mai târziu. El acum, în timpul acestui Veac Evanghelic, face o alegere specială a unei clase speciale, „aleşi, preţioşi”. Pe aceştia El îi numeşte Mireasa Sa, membri ai Corpului Său, Preoţimea Împărătească, Mărgăritarele Sale. Aceste diferite nume arată marea Lui apreciere a acestei clase special chemate.

Prin cea spirituală la cea naturală

Să ţinem minte cuvintele apostolului, că „Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său pe care la cunoscut mai dinainte” şi căruia i-au aparţinut făgăduinţele, legea etc.; numai l-a pus deoparte temporar în acest Veac Evanghelic, ca între timp să poată dezvolta un Israel spiritual, o Preoţime Împărătească, un Popor Sfânt, un Popor Deosebit, ca să fie Mireasa lui Mesia, sau altfel, „membrele” Sale. Această „Taină” nu îi dezavantajează pe evrei, ci este de fapt încă un pas înainte în programul divin, în cel mai deplin acord cu Legământul originar făcut cu Avraam. Sămânţa lui Avraam trebuia să fie compusă din două părţi: (1) Ca stelele cerului şi (2) ca nisipul de pe ţărmul mării. Clasa Tainei dezvoltată în timpul acestui Veac Evanghelic este Sămânţa Spirituală, simbolic ilustrată ca stelele cerului, în timp ce sămânţa naturală a lui Avraam trebuie să ajungă să fie în viitor ca nisipul de pe ţărmul mării. Apostolul se referă la amândouă aceste seminţe (Rom. 4:16) — „Nu numai pentru aceea de sub Lege, ci şi pentru aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor”. Vechiul Legământ al Legii nu a produs sămânţa lui Avraam, dar Noul Legământ (al Legii) va produce mulţi copii — ca nisipul de pe ţărmul mării. Singurii copii ai lui Avraam dezvoltaţi până acum sunt cei care sunt Sămânţa lui Avraam potrivit credinţei.

După cum am văzut deja, toată binecuvântarea lui Cristos merge la această clasă a credinţei, clasa „Tainei”, conform unui program pe care lumea nul înţelege, dar cu anumite condiţii ataşate, care-i obligă pe toţi cei care primesc această binecuvântare să moară faţă de scopurile, speranţele şi ambiţiile pământeşti, şi astfel, ca membri ai Corpului lui Cristos, să aibă părtăşie în jertfirea cu El a lucrurilor pământeşti, ca să poată avea părtăşie şi parte cu El şi în partea cerească a binecuvântărilor Legământului Avraamic. „Dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El; dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El.” „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie.” 2 Tim. 2:11; Apoc. 3:21.

Moartea testatorului

Apostolul spune că niciun testament sau moştenire nu are valabilitate atâta timp cât testatorul trăieşte. Orice legământ sau înţelegere ar fi, acesta aşteaptă o pecetluire finală sau completare prin moartea testatorului. Apostolul aplică aceasta la Cristos. Prin moartea Lui, Isus ne-a dat nouă, Bisericii, beneficiul meritului Său; şi anume, drepturile pământeşti sau „îndreptăţirea” la tot ce a fost pierdut în Adam şi răscumpărat prin meritul preţios al Sacrificiului lui Cristos terminat la Calvar. Acceptând aceste binecuvântări pământeşti, noi, ca membri ai Săi, am fost de acord cu termenii; şi anume, că şi noi ne vom preda drepturile ca servitori sau „slujitori ai Noului Legământ (al Legii)” — ca aceste binecuvântări pământeşti, asigurate prin ascultarea şi moartea Domnului nostru, să treacă astfel prin noi şi totuşi să fie un bun de preţ al Răscumpărătorului ca să-l dea lui Israel, sub Noul Legământ (al Legii) al lui Israel.

Faptul că Israel este încă respins din favoarea lui Dumnezeu este numai o dovadă că Trupul lui Cristos nu este încă complet jertfit, pentru că, să ne amintim că Legământul nu are nicio valoare până la moartea testatorului. Domnul Isus, testatorul principal, a acceptat pe credincioşi ca „membri ai Corpului Său” şi El lucrează în ei prin Spiritul Său sfânt să vrea şi să facă buna plăcere a Tatălui — ca ei să-şi poată da viaţa ca jertfă, împlinind ceea ce lipseşte necazurilor lui Mesia. Imediat ce ultimul membru al Bisericii va fi murit ca membru al Corpului Său, va fi pecetluit Noul Legământ (al Legii) cu Israel — pecetluit cu sângele testatorului, moartea testatorului, moartea Cristosului, Cap şi Membri.

Între timp, schimbarea învierii Bisericii ca Trup al lui Cristos, va fi fost adus Testatorul întreg pe planul gloriei, onoarei şi nemuririi. Pe acest plan Cristosul, Isus Capul, şi Biserica, Trupul Său mistic, vor fi în antitip marele Profet, marele Preot, marele Împărat, marele Judecător, marele Mijlocitor între Dumnezeu şi omenire în general. Atunci va veni timpul promis în Scripturi, când Acesta Mare, Acesta Slăvit, Sămânţa lui Avraam pe planul spiritual, va începe lucrarea de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, sub condiţiile Noului Legământ (al Legii), care va fi făcut mai întâi cu Israel.

Sângele Noului Legământ

Domnul nostru când a vorbit despre suferinţele Sale jertfitoare S-a referit la ele ca la „Paharul” Său. La Cina de pe Urmă, comemorarea morţii Sale, referindu-Se simbolic la acest Pahar, a zis: „Beţi toţi din el, căci acesta este sângele … legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Mat. 26:27, 28). Acel Pahar care a simbolizat moartea Domnului nostru, sacrificarea de către Domnul nostru a drepturilor Sale pământeşti, a fost suficient, singur, ca să pecetluiască Noul Legământ. N-a fost nevoie să le ceară apostolilor sau nouă, sau cuiva, să devină ucenicii Săi şi să se împărtăşească de suferinţele Sale, să se împărtăşească de Paharul Său, şi să se împărtăşească de răsplata acestora — gloria, onoarea şi nemurirea Sa. Dar trecerea Paharului mai departe, a trecut meritul la noi, sau mai degrabă a trecut meritul Sacrificiului Său prin noi, ucenicii Săi, urmaşii Săi. A făcut aceasta pentru că era parte din programul divin; pentru că, aşa cum declară sf. Petru, „Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos … nea născut din nou”. Cel care L-a cunoscut mai dinainte pe Isus ne-a cunoscut mai dinainte şi pe noi prin Isus. Aceasta n-a fost o schimbare în programul divin. A fost surprizător pentru noi numai pentru că a fost o Taină care înainte n-a fost făcută cunoscută — ca noi să fim făcuţi împreună moştenitori cu Cristos în suferinţele din prezent şi în slava care va urma.

Oricum ar putea unii să se împotrivească la aceasta şi să pretindă că noi nu bem, nu ne împărtăşim de suferinţele lui Cristos, Scripturile nu lasă nicio urmă de îndoială în privinţa aceasta. Ele declară despre Paharul simbolic, că Isus, după ce a cinat, l-a dat ucenicilor Săi zicând: „Beţi toţi din el” — nu numai că toţi care vor fi ucenicii Mei trebuie să se împărtăşească de paharul Meu, ci săl bea tot, să nu lase nimic din el. Băutul paharului Domnului nostru, participarea la sacrificiul Său, trebuie să se îndeplinească întru totul în timpul acestui Veac Evanghelic; nimic din el nu trebuie lăsat pentru viitor. Nu vor mai exista suferinţe ale lui Cristos în timpul Mileniului; nu va mai fi posibil să se bea din acest Pahar. Atunci, „slava care va urma” va fi fost introdusă, şi sub domnia dreptăţii astfel instituită nu vor mai exista suferinţe pentru dreptate, ci doar pentru facerea răului, pentru că domnnia dreptăţii va fi fost începută.

Mai mult, să ne amintim cuvintele Domnului către ucenicii care I-au făcut o cerere specială, ca să stea cu El pe tronul Său, unul la dreapta şi altul la stânga Sa. El a zis: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am săl beau Eu?” Numai cei care beau din Paharul Său pot să stea cu El pe tronul Său; numai cei care se împărtăşesc de suferinţele lui Cristos vor avea parte de gloria, onoarea şi nemurirea Lui; numai cei care sunt astfel părtaşi cu El sunt membri ai Seminţei Spirituale a lui Avraam, prin care binecuvântările vor trece la Sămânţa naturală la timpul potrivit, şi prin ei la toate familiile pământului. „Dacă sunteţi ai lui Cristos (cu adevărat ucenicii Lui) sunteţi Sămânţa lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei” — potrivit celui mai înalt aspect al acelei făgăduinţe, cel spiritual. Gal. 3:29.

„Milă prin mila arătată vouă”

Am arătat deja din Scripturi că face parte din programul divin ca sămânţa naturală a lui Avraam să-şi primească binecuvântările prin Sămânţa Spirituală — Mesia Capul, Biserica Trupul Său. Am arătat deja că Acesta Mare va fi Mijlocitorul Noului Legământ (al Legii), care va aduce în realitate lui Israel binecuvântările pe care le-a sperat sub vechiul Legământ al Legii, al cărui mijlocitor a fost Moise. Am văzut cum şi de ce acest Mesia Spiritual, Cap şi Corp, va putea face pentru Israel şi pentru toţi care vor veni sub acel Nou Legământ (al Legii) lucruri cu mult mai bune decât a putut face Moise, mijlocitorul vechiului Legământ al Legii. Am văzut că Noul Mijlocitor are ceva de prezentat dreptăţii, pentru Israel — ceva de dat lui Israel; şi anume, binecuvântări pământeşti, drepturi pământeşti, restabilire pământească la tot ce a fost pierdut prin Adam. Vedem că acestea au fost asigurate de Isus prin ţinerea Legii; că El le-a predat sau le-a sacrificat prin moartea Sa supusă, şi că le-a dat casei credinţei în timpul acestui Veac Evanghelic, cu condiţia ca aceste binecuvântări pământeşti să nu fie reţinute, ci sacrificate de toţi aceia pe care El îi va accepta ca membri. Acum vedem că aceleaşi binecuvântări pământeşti vor fi date în timpul Veacului Milenar, mai întâi lui Israel şi apoi tuturor oamenilor sub Noul Legământ (al Legii).

Observaţi cum declară apostolul aceste lucruri în mod clar şi rezumate în câteva cuvinte în Romani 11:25-36. Acolo el ne spune că nu trebuie să gândim că Israel a fost lepădat pentru totdeauna, ci doar a fost fără favoarea lui Dumnezeu pentru o perioadă limitată — în timpul chemării, aprobării şi acceptării numărului celor aleşi din Israelul spiritual, primii membri fiind adunaţi din poporul evreu, iar completarea lor se va face dintre neamuri. El ne spune că atunci când acest număr ales al Israelului Spiritual este complet, favoarea lui Dumnezeu se va întoarce la Israelul Natural, „Iacov”, şi apoi „tot Israelul va fi mântuit” — recuperat din orbirea şi poticnirea care a venit peste ei când Dumnezeu i-a înlăturat până când va fi adunat mai întâi Israelul Spiritual. Apostolul spune că atunci Dumnezeu Îşi va împlini făgăduinţa faţă de Israel: „Acesta va fi legământul Meu pentru ei când le voi şterge păcatele”. Astfel apostolul arată că Noul Legământ (al Legii) promis lui Israel, în care păcatele lor vor fi anulate şi nu vor mai fi amintite, vine la încheierea Veacului Evanghelic şi nu la începutul acestuia.

TREBUIE SĂ SE NASCĂ SALVATORUL

Apostolul spune (vs. 26) că înainte ca Noul Legământ (al Legii) cu Israel să poată intra în vigoare, Salvatorul trebuie să vină din Sion; pentru că El va îndepărta nelegiuirea de la Iacov. Sionul este un alt nume pentru Noul Ierusalim, despre care apostolul spune că este mama noastră a tuturor. Sionul a fost reprezentat tipic prin Sara, soţia lui Avraam, care a fost mama lui Isaac. Isaac a fost un tip al lui Cristos — al lui Isus Capul, cu Biserica Trupul Său; după cum declară apostolul: „Şi voi fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei” — Sămânţa lui Avraam (Gal. 4:28). Sionul a mai fost simbolizat prin Rahela, soţia lui Iacov, iar cele două clase ale Bisericii au fost reprezentate prin cei doi fii ai ei, primul dintre ei, Iosif, a fost un copil al făgăduinţei, al doilea, Beniamin, un copil al necazului. Iosif, care a ajuns pe tronul Egiptului prin mari necazuri, a simbolizat pe Cristos, Cap şi Corp. Beniamin, fratele său, născut de aceeaşi mamă, acelaşi Legământ, n-a ajuns la tron, ci a simbolizat clasa „marii mulţimi” care va avea o relaţie şi o apropiere specială cu Salvatorul. Numele lui Beniamin, „fiul durerii mele” (Benoni) arată identitatea lui ca „marea mulţime”; mama lui a murit în durerilor naşterii sale.

Aceasta este iarăşi exprimată prin profeţia care zice: Înainte de a simţi dureri (Sionul) a născut; înainte de a-i veni suferinţele a dat naştere unui fiu. Cine a auzit vreodată aşa ceva? Cine a văzut vreodată aşa ceva? Se poate naşte oare o ţară într-o zi? Se naşte un popor dintr-o dată? Abia a intrat în munci, şi fiica Sionului şi-a şi născut fiii! Aş putea să aduc până la naştere (Capul) şi să nu las să nască (Corpul)? Isa 66:7-9.

Sionul a născut pe Domnul, Capul Bisericii, Capul Marelui Eliberator, cu optsprezece secole în urmă. În foarte scurt timp toţi membrii Corpului Său vor ieşi afară, născuţi dintre morţi la fel, prin „întâia înviere”. Astfel se va naşte un popor dintr-o dată la planul spiritual, „o Preoţime Împărătească, un Popor Sfânt, un Popor Deosebit” — în mod clar separat de toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu, părtaşi naturii divine, mai presus de îngeri şi oameni. Apoi, într-un timp de mare strâmtorare, se va naşte „Marea Mulţime” la planul spiritual, deşi nu pe tron şi nu la natură divină. Astfel copiii spirituali ai Sionului vor fi compleţi şi bine­cuvântările se vor întoarce la Israelul natural.

Eliberatorul născut din Sion, Cristosul, cu „Marea Mulţime” ca servitori sau slujitori ai marelui Dumnezeu, vor începe lucrarea de binecuvântare a lui „Iacov” — Israelul natural. Când discernem aceste lucruri, toţi cei care se numesc cu numele lui Cristos, toţi cei care au fost acceptaţi ca membri ai Corpului Său şi au fost introduşi în această „Taină”, să fie serioşi, să fie zeloşi în a-şi întări chemarea şi alegerea, nu doar să vină în Corpul lui Cristos, ci prin ascultare de instrucţiunile Capului, să rămână în El şi să crească în har şi în asemănare de caracter cu El, şi să fie pregătiţi pentru naştere la planul gloriei, ca să poată avea o parte în lucrarea Împărăţiei, punând în vigoare pentru Israel şi pentru lume Noul Legământ (al Legii) pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului.

Nu toţi sunt israeliţi

Binecuvântările Noului Legământ (al Legii) sunt arătate clar că sunt israelite. Dar aceasta nu va fi o piedică pentru ca binecuvântările să se extindă la toate naţiunile, popoarele, neamurile şi limbile. Prin circumcizia inimii, toţi cei care vor vrea, vor putea să intre în Poporul Sfânt, care atunci va fi Israelul. Astfel este scris în profeţi: „Din Sion (Împărăţia cerească) va ieşi Legea şi din Ierusalim (faza pământească a Împărăţiei) Cuvântul Domnului”. „Şi multe popoare se vor duce şi vor zice: Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui” (Mica 4:2). Astfel de-a lungul Veacului Milenar sămânţa lui Avraam va creşte, în armonie cu profeţia, „Căci te fac tatăl multor popoare”.

Dar ar fi o greşeală să presupunem că binecuvântarea lui Dumnezeu sub Noul Legământ (al Legii) va veni pentru sămânţa lui Avraam, Isaac şi Iacov doar pe linie trupească. Dimpotrivă, trebuie să presupunem că binecuvântarea Noului Legământ se va aplica mai întâi pentru Avraam şi pentru sămânţa lui naturală care a avut caracteristicile lui de credinţă şi ascultare, şi care a fost dezvoltată şi probată în trecut. Sf. Pavel se referă la aceştia zicând: „Toţi aceştia au murit în credinţă, fără să primească lucrurile făgăduite lor, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi (Biserica, Israelul Spiritual), ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi”. Evr. 11:40.

„Prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare”, după cum explică apostolul (Rom. 11:31). Aceasta va fi desigur îndurarea lui Dumnezeu, dar prin Isus Cristos, şi va fi desigur îndurarea lui Isus Cristos, dar prin Biserică — „îndurarea arătată vouă”. Astfel vor fi distribuite binecuvântările lui Dumnezeu. Binecuvântarea pentru Vrednicii din Vechime nu va fi doar pentru ei, ci va fi dată mai departe de către ei tuturor acelora care vor ajunge la credinţa şi ascultarea lui Avraam. Fără îndoială că la început această clasă va fi constituită în principal din israeliţi naturali, dar mai târziu, după cum am arătat, va fi constituită din mulţi oameni, multe limbi şi multe naţionalităţi. Toţi aceştia, iluminaţi de marele Soare al Dreptăţii, vor fi aduşi să cunoască pe marele Mesia şi să înţeleagă principiile dreptăţii cuprinse în legile marelui Iehova. Noul Mijlocitor le va prezenta foarte clar, până când orice genunchi se va pleca şi orice limbă va mărturisi, până când „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă”, şi până când nu va mai fi nevoie să se spună aproapelui sau fratelui „cunoaşte pe Domnul, căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul”.

Necesitatea Noului Legământ

Dacă Legământul Avraamic a fost atotcuprinzător şi a inclus toate binecuvântările pe care le-a intenţionat Dumnezeu, de ce a fost necesar sau folositor să se adauge fie vechiul Legământ al Legii, fie Noul Legământ (al Legii)? Deja am analizat valoarea vechiului Legământ al Legii ca o adăugare la Legământul Avraamic, de aceea ne limităm acum la discutarea avantajului obţinut prin adăugarea Noului Legământ (al Legii).

Când citim că „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” şi că Avraam Ia fost plăcut lui Dumnezeu datorită credinţei lui, putem şti cu siguranţă că nimeni nu poate fi acceptabil pentru Dumnezeu ca sămânţă a lui Avraam decât cei care au o credinţă asemănătoare cu a lui. În plus, după cum Dumnezeu a probat credinţa lui Avraam şi l-a obligat să şi-o dovedească prin fapte de ascultare, putem fi siguri că tot aşa va fi cu toţi cei care vor fi acceptabili pentru Dumnezeu — că, în calitate de sămânţă a lui Avraam, şi ei trebuie să aibă credinţă demonstrată prin fapte.

Cei comparativ puţini care au exercitat credinţă, şi în armonie cu aceasta au făcut ce este drept până la timpul lui Cristos, sunt amintiţi de apostol în Evrei 11. Aceştia au fost într-adevăr puţini comparativ cu milioanele din zilele lor. De aceea, doar aceştia pot fi socotiţi ca părtaşi la favoarea lui Dumnezeu datorită credinţei şi ascultării ca a lui Avraam. În timpul Veacului Evanghelic, o clasă de-asemenea mică este strânsă din orice popor, neam şi limbă — chemaţi prin mesajul Evangheliei, şi încercaţi şi probaţi prin îngustimea căii de ascultare. Aceştia consacraţi, nu alţii, din acest veac, pot fi acceptabili lui Dumnezeu pentru binecuvântarea cu viaţă veşnică, pentru că doar aceştia manifestă credinţa şi ascultarea exemplificată în Avraam.

Astfel deci, vedem că, dacă Cristos, după ce a răscumpărat lumea, ar fi căutat să ia din ea doar pe aceia care pot exercita credinţa şi ascultarea lui Avraam şi să-i binecuvânteze cu viaţă veşnică, rezultatul total al lucrării Lui ar fi fost relativ mic. El ar fi fost pe planul spiritual şi ceilalţi ar fi primit de la El binecuvântarea restabilirii şi nimic mai mult.

Lungimea şi lăţimea

Să remarcăm lăţimea şi lungimea, înălţimea şi adâncimea Înţelepciunii şi Harului divin care a pregătit un plan uimitor. Sub prevederile acestuia, „Turma Mică” devine moştenitoare împreună cu Cristos în Împărăţia cerească în calitate de Preoţime Împărătească, iar „Marea Mulţime” devine ajutorul spiritual al acelei Preoţimi — Leviţi antitipici. Şi, în plus, prin aranjamentul Noului Legământ, marele Profet, Preot, Împărat, Judecător, devine Mijlocitorul între Dumnezeu şi omenire în general. El nu va lucra cu oamenii doar pe baza credinţei, pentru că în starea lor decăzută numai puţini ar fi putut avea folos din aceasta, pentru că puţini pot exercita credinţa şi ascultarea necesare. De fapt, după cum am văzut, majoritatea celor capabili să exercite credinţa şi ascultarea necesare au fost deja găsiţi. Noul Legământ preia pe Israel prin Vrednicii din Vechime şi pe toţi din acel popor, şi pe toţi din oricare alt popor care sunt dispuşi, sub influenţele de iluminare ale Împărăţiei Milenare, să vină în acord cu Mijlocitorul şi să fie învăţaţi de El. El va impune ascultare, cu scopul ca membrii căzuţi şi degradaţi ai rasei să poată învăţa ce înseamnă corectitudinea şi ce este justiţia şi iubirea. El le va arăta răsplăţile ascultării şi pedepsele neascultării, ca să poată învăţa beneficiile dreptăţii — şi toţi să vină la o cunoştinţă a lui Dumnezeu, nu doar prin credinţă, ci prin demonstraţii. Numai după ce Împărăţia Milenară va fi fost ridicat omenirea afară din degradare şi păcat, afară din imperfecţiunea minţii şi a moravurilor, va veni proba lor finală.

Legea lui Dumnezeu va sta în picioare veşnic. Doar cei care vor vrea şi vor asculta vor fi părtaşi la harul vieţii veşnice; toţi ceilalţi vor muri în „Moartea a Doua”. Dar avem toate motivele să credem că drept rezultat al Veacului Milenar, al domniei dreptăţii, al lucrării de restabilire, al iluminării lumii, al aducerii tuturor la cunoştinţa Adevărului, mulţi vor învăţa dreptatea şi vor deveni servitorii ei, şi în deplin acord cu Legea Divină vor ajunge să iubească pe Dumnezeu cu toată inima, cu toată gândirea, cu toată fiinţa lor şi cu toată puterea lor, şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi.

Astfel vedem cu cât mai mult se poate realiza prin Sămânţa lui Avraam, Cristosul, Cap şi Corp, prin metoda adoptată, de pecetluire a Noului Legământ (al Legii) şi de stabilire a Împărăţiei, decât s-ar fi putut îndeplini fără Noul Legământ, doar sub Legământul Avraamic sub condiţiile lui de credinţă şi ascultare.

Este vreo mirare că după ce a ilustrat această chestiune a respingerii Israelului natural, a adunării Israelului Spiritual şi apoi a acordării binecuvântărilor lui Dumnezeu prin Israelul Spiritual pentru recuperarea Israelului natural, apostolul s-a entuziasmat? Este de mirare că încheie cu excalmaţia, „O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” Cine a ştiut despre acest plan minunat, adânc, ascuns al lui Iehova? Cine La sfătuit să-l facă aşa? Concluzia apostolului este că asemenea adâncimi de înţelepciune şi cunoştinţă şi har dovedesc că planul lui Dumnezeu este supraomenesc; că niciun om nu s-a gândit vreodată la acest plan. Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile lui Dumnezeu faţă de căile omului! De la El şi prin El şi datorită Lui sunt toate aceste lucruri, şi a Lui să fie slava în vecii vecilor!