„Cea mai mare dintre ele este dragostea”

1 Cor. 13:1-13

„Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare

dintre ele este dragostea.” 1 Cor. 13:13.

R4442b W. T. 1 august 1909 (pag. 229-231)

Biserica din Corint fusese fondată deja de aproape cinci ani şi se bucurase de o mare varietate de experienţe şi providenţe divine. Sf. Pavel, adresându-le această epistolă, evident se gândea bine la nevoile lor şi căuta să-i ajute cu mesajul divin de har şi adevăr. Poate că apostolul nu şi-a dat seama ce mare lucrare făcea şi ce anvergură va avea sfera instrucţiunilor sale. Poate că a fost mai bine pentru el că n-a ştiut cât de important era serviciul său pentru toată Biserica Veacului Evanghelic, ca purtător de cuvânt al Domnului Său. O astfel de cunoaştere ar fi putut fi prea mult pentru el şi poate l-ar fi făcut mândru, chiar starea de lucruri de care Domnul l-a apărat prin permiterea „ţepuşului în carne” pe care să-l mai aibă, despre care am discutat în ultima noastră lecţie.

Apostolul vorbise despre „darurile” lui Dum­nezeu pentru Biserica timpurie, care pentru ei au luat locul altor binecuvântări de care se bucurau acum. Ei n-aveau Biblii cum avem noi; nici concordanţe sau ajutoare în studierea Bibliei. Ei aveau nevoie de miraculosul „dar al limbilor” pentru a-i face să se adune odată pe săptămână pentru a discuta mesajul Domnului. Ei aveau nevoie ca mesajul să vină în acest mod miraculos, ca să poată fi mai bine apreciat de ei şi să fie de la Domnul şi nu de la ei înşişi. Apoi aceasta a dat ocazie pentru alt dar, „tălmăcirea limbilor”. Astfel, prin diferite daruri, ei au fost adunaţi, edificaţi şi zidiţi, până când cărţile Noului Testament s-au acumulat treptat, şi, după moartea apostolilor şi apoi încetarea „darurilor”, aceste providenţe ale Cuvântului scris erau tocmai suficiente, da, mai bune în toate privinţele, după cum arată apostolul în această lecţie.

În această epistolă sf. Pavel conduce treptat gândul cititorilor spre o apreciere mai înaltă a binecuvântărilor de care se bucurau ei. În capitolul care precede lecţia noastră atrage atenţia asupra acestor diferite lucruri şi asupra unităţii Bisericii şi intenţiei divine ca fiecare membru să iubească pe ceilalţi şi să coopereze cu ei. El le arată că puneau prea mare valoare pe „darul limbilor”. Că, în timp ce acest „dar” îşi avea locul lui potrivit în Biserică, fiind o binecuvântare, o lecţie şi mai importantă se afla în capacitatea de a prezenta Adevărul întro limbă bine înţeleasă. El declară despre sine că era în stare să vorbească în mai multe limbi decât oricare dintre ei, şi totuşi arată că preferă să vorbească în limba în care să fie înţeles de către ascultătorii săi. În cele din urmă în argumentul său ajunge la lecţia noastră pre­zentă şi o dă ca un apogeu la sugestiile sale precedente.

Limba iubirii este superioară tuturor

Curajos, apostolul prezintă un mare Adevăr, care a ajuns să fie tot mai recunoscut între creş­tinii de peste tot, şi aceasta în măsura dezvoltării asemănării de caracter cu Răscumpărătorul lor, în măsura dezvoltării lor în calitate de copii ai lui Dumnezeu. Sf. Pavel arată că nu cunoştinţa, nu înţelepciunea, nu talentele, nu „darurile” de vreun fel, sunt lucrurile care trebuie căutate cel mai mult, ci Dragostea — pentru că Dumnezeu este Dragoste, şi pentru că toţi cei care vor fi plăcuţi lui Dumnezeu trebuie să dezvolte acest caracter, această dispoziţie, şi pentru că, potrivit Legii divine, nimenea nu va avea vreodată o completă aprobare divină, sau viaţă veşnică pe oricare alt plan de existenţă, fără o completă stabilire în inimă, în caracter, a acestei calităţi divine — dragostea. De aceea „Dragostea deci este împlinirea Legii”.

În limbajul puternic al sf. Pavel, chiar dacă ar fi avut toate limbile pământului şi ale cerului, şi ar fi putut să le vorbească la perfecţiune şi în ritm armonios, totuşi acestea n-ar constitui o dovadă a armoniei lui cu Dumnezeu şi acceptarea sa în viaţa veşnică. Dacă ar face toate acestea într-un mod superficial, chiar a vorbi despre caracterul divin şi în interesul şi spre binele semenilor lui, şi n-ar fi din inimă, ar fi doar ca o aramă sunătoare şi un chimval zăngănitor. Prin urmare, argumentul este că limbile nu trebuiau estimate ca o dovadă a unui caracter creştin.

Apoi el argumentează cu privire la profeţit, oratorie şi înţelegerea tainelor, şi la cunoaşterea şi posedarea unei credinţe încât să poată muta munţii, şi întreabă: Aceste aptitudini nu ar însemna o dezvoltare glorioasă şi o deplină acceptare la Dumnezeu şi o asigurare a vieţii veşnice? El ne răspunde: Nu, oricare dintre aceste aptitudini sau toate la un loc, valoroase cum sunt, nu ar avea nicio valoare în estimarea divină, nu ne-ar folosi la nimic decât dacă ar fi combinate cu iubirea şi bazate pe iubire. Cum înalţă argumentul această calitate a iubirii înaintea minţii noastre! El continuă şi spune că deşi ne-am da toate bunurile pentru hrănirea săracilor şi deşi, ca martiri, ne-ar fi arse trupurile pe rug, dacă motivul, sentimentul, din spatele dăruirii şi din spatele îndurării martirajului nar fi iubirea, n-ar fi nicio răsplată — nu ne-ar folosi la nimic.

Elementele care compun dragostea

Pentru cei din poporul Domnului care n-au studiat niciodată ce este dragostea — care sunt elementele ei, părţile ei componente, sugestiile apostolului de aici vor părea ca o revelaţie. El enumeră nouă ingrediente:

(1) Răbdare — „Dragostea este îndelung răbdătoare”;

(2) Bunătate — „Este plină de bunătate”;

(3) Generozitate — „Dragostea nu este invidioasă”;

(4) Umilinţă — „Dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”;

(5) Amabilitate — „Nu se poartă necuviincios”;

(6) Altruism — „Nu caută folosul său”;

(7) Dispoziţie bună — „nu se aprinde de mânie”;

(8) Inocenţă — „Nu se gândeşte la rău”;

(9) Onestitate — „Nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de Adevăr”.

Ce lume minunată ar fi aceasta, chiar cu toate durerile şi suferinţele fizice, dacă fiecare membru al rasei noastre ar fi perfect în aceste calităţi enumerate! Totuşi ar fi o pierdere de vreme să plângem pentru ceea ce nu avem, sau să mustrăm inutil pe vecinii şi prietenii noştri pentru că ei, ca şi noi, nu sunt perfecţi în dragoste. Într-adevăr, cu cât ajungem să înţelegem mai mult învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu, cu atât mai multă simpatie putem avea faţă de biata „creaţie care suspină”. Întrun sens al cuvântului simpatiile noastre sunt în totalitate pentru acest standard glorios pe care apostolul îl ţine sus înaintea noastră. Nu putem simpatiza cu răul, cu eroarea, cu greşeala. Este neplăcut pentru noi. Dar, înţelegând situaţia, putem simpatiza cu semenii noştri şi cu noi înşine, căci suntem într-o stare decăzută, în care niciunul dintre noi nu poate face lucrurile pe care ar vrea să le facă.

Cheia scripturală la această situaţie este că rasa sa născut şi s-a format în nelegiuire, şi în păcat neau conceput mamele noastre. Calamitatea păcatului, a imperfecţiunii şi a morţii ne-a afectat moral, mintal şi fizic, a rănit întreaga lume şi ne-a făcut ceea ce apostolul o numeşte „creaţia care suspină”. Cum această cunoaştere a faptelor cazului posedată de atât de puţini, înţeleasă şi apreciată de atât de puţini, ar trebui să tindă să-i facă pe aceştia puţini un popor deosebit în compătimire iubitoare şi bunătate faţă de semenii lor în necaz! Vai, problema este că până şi aceştia puţini, care cunosc aceste lucruri din Cuvântul divin, au egoismul atât de înrădăcinat în constituţia lor şi sunt atât de presaţi de grijile acestei vieţi încât adesea compătimirile lor nu sunt deloc ceea ce ar trebui să fie.

Se face apel doar la noile creaturi

Din aceste motive Scripturile nu se adresează omului natural — pentru că mintea lui este atât de îmbibată de egoism încât ochiul său milos şi urechea sa compătimitoare sunt aproape închise. În loc să apeleze în general la omul natural, Scripturile arată că Domnul atrage în mod special pe unii care posedă anumite calităţi ale inimii şi minţii, şi-i conduce în mod special la o cunoaştere a Răscumpărătorului, lăsându-le posibilitatea de a accepta sau a respinge oferta harului şi iertării divine. Aceştia care răspund sunt luminaţi mai departe, şi dacă sunt în continuare receptivi, sunt trataţi ca îndreptăţiţi datorită credinţei lor în Isus şi în sângele Său; apoi le sunt date mai departe ocazii speciale şi îndemnuri să facă o deplină consacrare Domnului şi serviciului Său pentru totdeauna — până la moarte. Dacă răspund în continuare şi fac această consacrare, ajung apoi la locul unde Domnul este bucuros să-i recunoască a fi morţi faţă de lucrurile pământeşti, conform mărturisirii lor, şi să-i conceapă de Spirit sfânt la glorioasele făgăduinţe ale Cuvântului Său şi să-i socotească Noi Creaturi în Cristos — membri ai Corpului Răscumpărătorului, care este Biserica.

Acum ei au ajuns la locul unde, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, trebuie să umble la şcoală şi să se dezvolte în cunoştinţă şi în caracter — să fie în realitate făcuţi potriviţi, pregătiţi, adecvaţi pentru viaţă veşnică şi o parte cu Răscumpărătorul lor în Împărăţia Sa.

Lecţiile de la şcoală

Când intrăm în Şcoala lui Cristos, lecţia, în ansamblu, pusă înaintea noastră este exprimată în cuvintele Marelui Învăţător: „Fiţi asemenea Tatălui vostru care este în ceruri”. Acelaşi gând ne este prezentat în cuvintele apostolului când ne asigură că Dumnezeu a preorânduit că doar cei care devin asemănări ale Fiului Său iubit — în asemănare de caracter — pot fi împreună moştenitori cu El în Împărăţia promisă. Noi nam ştiut că se cere atât de mult, atunci când am intrat în Şcoala lui Cristos. Nu am înţeles toate acestea când am făcut consacrarea până la moarte în serviciul dreptăţii. Totuşi nu am fost dezavantajaţi, pentru că ceea ce ni s-a prezentat şi la ce ne-am consacrat să facem, include tot ce ne stă în putere, nimic mai mult — chiar până la moarte. Aşa că nicio lecţie care ne poate veni nu este în afara legământului sau acordului care-l avem de îndeplinit.

Apostolul, în spectrul dragostei care ne este dat în această lecţie, schiţează diferitele părţi ale acestei lecţii mari a asemănării cu Cristos, ceea ce este asemănare cu Dumnezeu. El ne arată ce ar constitui un astfel de caracter cum Dumnezeu doreşte săl avem, şi pe care Dumnezeu l-a predeterminat că trebuie să-l avem pentru a fi vrednici de darul lui Dumnezeu, viaţă veşnică prin Isus Cristos Domnul nostru.

Dragostea privită comparativ

Ea suferă toate; crede toate; nădăjduieşte toate; rabdă toate. Elementele ei de răbdare şi gentileţe sunt iubire în sensul dispoziţiei de a suporta, de a îndura tot felul de împotriviri oricând vede că este un lucru potrivit de simpatia ei. Ea crede toate în sensul că nu se îndoieşte, nu este neîncrezătoare, nu pune la îndoială motivele şi sinceritatea semenilor. Numai după dovezi contrare complete şi convingătoare va înceta să mai exercite încredere. Dragostea nădăjduieşte toate lucrurile în sensul că doreşte o binecuvântare pentru toţi cei cu care vine în contact şi se străduieşte continuu, în armonie cu dorinţele ei, să le facă bine. Dragostea rabdă toate lucrurile în sensul că nu poate fi stinsă oricând este ceva unde ea se poate manifesta în mod cuvenit. Aceste calităţi privite din alt punct de vedere ar putea fi interpretate astfel: „Suferă toate”, îndură presiunea din toate părţile fără a fi strivită; „Crede toate”, este plină de credinţă în făgăduinţele şi aranjamentele divine, fără să se îndoiască de ceva; „Nădăjduieşte toate”, în sensul că această iubire perfectă faţă de Dumnezeu permite inimii să fie plină de încredere faţă de Cel Atotputernic, în a cărui iubire se odihneşte; „Rabdă toate” în sensul că sufletul care este unit cu Dumnezeul Iubirii prin legătura dragostei nu poate fi strivit, nu poate fi învins, pentru că aceasta este voinţa divină, aranjamentul divin. Dumnezeu nu va permite ca aceştia să fie ispitiţi peste ceea ce ei pot să îndure, ci, cu fiecare ispită va pregăti şi o cale de scăpare.

Apostolul face o comparaţie între dragoste şi unele „daruri” pe care fraţii corinteni, în mod potrivit, le apreciau mult. El vrea ca noi toţi să vedem cât de infinit mai mare este Iubirea decât oricare din aceste daruri de care se bucura Biserica timpurie. Dragostea nu este un dar, ci o dezvoltare, o roadă care trebuie dezvoltată în grădina sufletului nostru şi trebuie îngrijită cu mare atenţie, pentru a se dezvolta în mod potrivit. El zice că dragostea nu piere niciodată; dar că alte lucruri vor trece, şi anume, puterea de a profeţi sau oratoria, darul limbilor, al cunoştinţei etc. Acestea îşi vor pierde valoarea pentru că schimbarea condiţiilor va înlătura necesitatea lor. Profeţitul va trece, darul limbilor va înceta, şi cunoştinţa va dispărea. Argumentul apostolului este că aceste lucruri vor avea în mod necesar un sfârşit, atunci când va veni perfecţiunea, pentru că toate darurile şi talentele noastre sunt imperfecte. Desigur, odată cu „schimbarea” noastră glorioasă prin Întâia Înviere, şi odată cu inaugurarea Mileniului, condiţiile noastre vor fi atât de diferite încât multe lucruri care sunt acum tare apreciate în lumina mai puţină şi în condiţiile nefavorabile din prezent, vor fi atunci fără valoare. Exact aşa cum odată cremenea era de valoare pentru aprinderea luminii, dar acum nu se mai foloseşte, fiind înlocuită de chibrituri, lumină electrică etc. Multe din acele daruri, inclusiv darul limbilor, au dispărut cu mult înainte de lumina dimineţii Mileniului — au încetat la scurt timp după moartea apostolilor, pentru că acele daruri au fost împărţite doar de către apostoli.

Apoi apostolul compară darurile Spiritului cu roadele Spiritului şi arată că primele, în contrast cu cele din urmă, au fost ca jucăriile din copilărie în comparaţie cu lucrurile valoroase ale bărbăţiei. „Când eram copil, vorbeam ca un copil … când am devenit matur am terminat cu ce era copilăresc”. Astfel darurile limbilor, ale tălmăcirii limbilor etc., au fost date Bisericii în pruncia ei şi au servit atunci scopuri folositoare, dar puteau fi foarte bine puse deoparte pe măsură ce Biserica sa ridicat din pruncie la tărie şi dezvoltare, crescând datorită cunoştinţei mai mari despre marele Plan al lui Dumnezeu. Laptele Cuvântului şi carnea tare a Cuvântului au fost intenţionate de Dumnezeu să dezvolte pe membrii Corpului lui Cristos până când toţi ajung la statura de bărbat în Cristos. Cu cât creştinul este mai avansat, cu atât mai sigur va şti că darurile Spiritului au fost doar ca o jucărie de copil care să fie suplimentată de roadele Spiritului, mult mai valoroase pentru Biserică în starea ei de dezvoltare.

Sf. Pavel ne arată mai departe faptul că noi nu trăim doar pentru prezent, ci în special pentru viitor; că orice putem dezvolta aici şi ne va însoţi în viitorul veşnic, trebuie desigur să fie cel mai important lucru de obţinut. El vrea să vedem că cel mai important lucru pentru un creştin — dragostea — este Dragostea pe care el a descris-o. Cunoştinţa noastră, limbile etc., din prezent sunt doar umbre ale marilor puteri care vor fi ale noastre dacă ajungem la binecuvântările glorioase ale Primei Învieri. Oricâtă claritate a vederii avem în prezent, atunci vom afla că a fost întunecime în comparaţie cu acea lumină deplină a dimineţii glorioase. Unde acum noi vedem ca printr-o fereastră întunecoasă, atunci vom vedea faţă în faţă. Acum cunoaştem în parte; atunci vom cunoşte aşa cum suntem şi noi cunoscuţi.

Credinţa, nădejdea şi dragostea

Sf. Pavel vrea ca Biserica să vadă că credinţa nădejdea şi dragostea, trei roade ale Spiritului, sunt mult superioare tuturor „darurilor” de orice fel ale Spiritului, pentru că acestea vor rămâne de-a lungul veacului. Până în dimineaţa Milenară vom avea nevoie de credinţă; vom avea nevoie de nădejde; vom avea nevoie de dragoste. Nu putem înainta fără ele. Nu putem face niciun progres în urmele lui Isus fără ele. Dar dacă vrem să punem în contrast aceste calităţi imperfecte, el ne arată că cea mai importantă dintre ele este dragostea. De ce este cea mai importantă? Pentru că este calitatea divină fără de care, cu toate celelalte calităţi posedate, vom fi încă nesatisfăcători pentru Dumnezeu. Aceasta este calitatea care va dăinui toată veşnicia. Întotdeauna va trebui să avem iubire dacă va fi să rămânem în favoarea divină. Cât despre credinţă şi nădejde, oricât de deosebite calităţi ar putea fi ele, va veni timpul când vor fi înghiţite de vedere, de împlinire, de realităţile stării glorioase ale părtăşiei cu Domnul. Dar Iubirea nu va înceta niciodată. Printre toate harurile Spiritului ea stă supremă şi eternă.

Numai din cauza concepţiilor serios greşite despre Iubire este necesar sau chiar potrivit ca noi să le reamintim cititorilor noştri, în cuvintele apostolului, că această calitate a iubirii nu este doar o formă de cuvinte iubitoare, nu doar cuvinte şi zâmbete iubitoare, ci ea intră adânc în natura noastră şi include faptele şi sentimentele inimii noastre. 1 Ioan 3:18.