A suci Scripturile

„Cei neştiutori şi nestatornici le sucesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.” 2 Pet. 3:16.

R4433 W. T. 15 iulie 1909 (pag. 215-219)

Un exemplu de acest fel se găseşte în coloanele unui jurnal al cărui editor a fost odată conlucrător zelos în promulgarea Adevărului Secerişului. În timp ce încă recunoaşte faptul că suntem în seceriş de peste treizeci şi cinci de ani şi că nu peste mult timp se va sfârşi, el le spune cititorilor lui că îşi cere iertare de la Dumnezeu că timp de aproape optsprezece ani a predicat ceea ce acum el crede că este o eroare serioasă, şi anume, că Biserica lui Cristos are o parte în suferinţele Răscumpărătorului ei, o parte cu El în jertfa Lui ca membri ai Corpului Său, împlinind ce lipseşte suferinţelor lui Cristos — suferind cu El ca să poată şi domni cu El, murind cu El ca să poată şi trăi cu El pe planul spiritual sau ceresc.

Acest editor acum numeşte toate acestea întuneric, şi evident, crede că tocmai la sfârşitul Secerişului a folosit un chibrit şi a aprins o lampă nouă care arată că era greşită cărarea pe care mergea înainte, şi că lumina care înainte strălucea pe cărarea lui a fost de la Adversar. Încă nu a renunţat la toate aceste Adevăruri frumoase ale Secerişului, dar ne putem aştepta în mod raţional că odată cu această respingere a temeliei tuturor speranţelor spirituale, în scurt timp va ajunge la concluzia că tot ce a văzut la ieşirea afară din Babilon a fost o înşelare, şi că se va întoarce complet la „întunericul de afară” al Babilonului. „Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mari trebuie să fie întunecimile”, a zis Învăţătorul nostru.

Amintitul editor se pare că a devenit înverşunat faţă de noi personal pentru ceva motiv necunoscut nouă. Alienarea sau amără­ciunea spiritului l-a condus probabil la dorinţa de a ne găsi vină. Şi deoarece noi personal suntem scufundaţi în serviciul Adevărului, antagonismul personal negăsind nici o altă cale, a dus la un atac asupra adevărurilor pe care le prezentăm. Cât de mult are de-a face Adversarul cu această sucire şi strâmbare a judecăţii nu ştim. Cât de multă responsabilitate au alţii din cauza încurajării excesive sau a sugestiilor rele nu ştim. Dar credem că Domnul nu va lăsa nicio influenţă exterioară să separe de El şi de Adevărul Lui pe cineva a cărui inimă este loială Lui.

Acest caz nu este la fel cu acela despre care Domnul nostru a zis, „Nu-l opriţi; căci nu este nimeni care să facă o minune în Numele Meu şi să mă poată vorbi de rău îndată după aceea. Cine nu este împotriva noastră este pentru noi” (Marcu 9:39, 40). Acesta este un caz de împotrivire directă — un atac direct asupra Lucrării Secerişului, pe care a servito ani de zile — un atac direct asupra chiar a doctrinei care, alături de Răscumpărare, stă aproape de temelia speranţelor noastre. Acest frate de odinioară caută să perturbe Lucrarea Secerişului cât poate el de tare. El ar vrea ca poporul Domnului de peste tot să-l urmeze în întunericul de afară sub strigătul înşelător: „Cu toţii am fost orbiţi şi induşi în eroare de „Turnul de Veghere”; dar acum, Evrica! Din fericire am găsit adevărata lumină pe care Domnul era nerăbdător să ne-o dea mai devreme în Seceriş dar n-a reuşit să ajungă la noi decât acum, aproape de încheiere”.

Dar, dragi cititori, nu trebuie să ne temem de vreo perturbare în lucrarea Domnului din această parte sau din vreo altă parte. Dacă acest mesaj al Secerişului cu serviciul lui este de la Dumnezeu, nu poate fi răsturnat. Dacă nu este de la Dumnezeu, atunci am fi bucuroşi să fie răsturnat, pentru ca noi şi alţii să fim scăpaţi de eroare. O, cum i-ar plăcea Adversarului să ne convingă că Domnul nostru prezent ne-a servit cu hrană otrăvită şi că ar trebui să părăsim imediat masa Lui şi să mergem în altă parte ca să ne potolim foamea şi setea după dreptate şi Adevăr. Aceste eforturi şi altele vor avea succes numai ca să cearnă pe cei nevrednici de Adevăr. Ceilalţi care rămân vor fi mai puternici ca oricând, datorită agitaţiei cu privire la subi­ectele Legămintelor, Jertfei pentru Păcat etc.

Paharul părtăşiei

Acum douăzeci şi nouă de ani publicam unele aspecte ale Adevărului Prezent cu privire la a Doua Venire a Domnului nostru, timpul Secerişului, Veacul Milenar, Timpurile Restabilirii; dar până atunci am fost întro anumită confuzie, întuneric, cu privire la promisiunile cereşti şi cele pământeşti. Am văzut că Biserica avea promisiunea naturii şi gloriei cereşti, spirituale. Am văzut de asemenea că promisiunile pentru lume erau se pare de natură pământească, adică vor construi case şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor mânca rodul etc. N-am discernut complet de ce este această separare de naturi şi eram înclinaţi să ne întrebăm de ce nu putem găsi nimic în Scripturi care să sugereze că la încheierea Mileniului lumii îi va fi dată natura cerească.

Cam în acel timp, 1880, Domnul ne-a atras atenţia asupra altor aspecte ale planului Său, înainte nevăzute de noi, şi, după câte ştim, nevăzute nici de alţii din zilele apostolilor încoace. Ne-am dat seama că această lumină în plus era lumina Secerişului pentru coacerea grâului, şi nicidecum o dovadă de mai mare înţelepciune sau capacitate din partea noastră de a interpreta Biblia. Venise timpul cuvenit şi împreună cu el a venit şi descoperirea. Învăţătorul care deja ne servea, a scos din magazia Lui „lucruri noi şi vechi” cu privire la Legăminte şi la jertfele de Ispăşire. Am fost uimiţi de lungimea şi lăţimea, de înălţimea şi adâncimea Planului Divin şi le-am prezentat într-o broşură intitulată Umbrele Cortului Întâlnirii privind Jerfele mai Bune.

Prin aceste binecuvântări ale Umbrelor Cortului Întâlnirii, Domnul ne-a arătat cum şi de ce Biserica acestui Veac Evanghelic a fost chemată la gloria cerească, în timp ce scopul divin în legătură cu omenirea în general este restabilirea la perfecţiune umană cu viaţă veşnică pentru toţi cei dispuşi şi ascultători — care va fi dată celor credincioşi la încheierea Veacului Milenar, când vor fi ajuns la perfecţiune umană, iar „paradisul restabilit” va fi fost extins pe tot pământul.

Atunci am înţeles pentru prima dată sensul cuvintelor apostolului cu privire la „Taina Ascunsă”, şi anume, acea relaţie apropiată, intimă, dintre Cristos şi urmaşii Săi credincioşi, cei „mai mult decât biruitori”. Atunci am înţeles cuvintele apostolului, „Dumnezeu a dat pe Cristos să fie Cap peste Biserică, care este Trupul Său” şi „Voi sunteţi trupul lui Cristos şi fiecare în parte mădularele Lui”. „Taina aceasta este mare; dar vorbesc despre Cristos şi despre Biserică.” O, da, aceasta este într-adevăr o taină ascunsă — că Biserica este complet separată de lume şi i se oferă un mare premiu de glorie, onoare şi nemurire, natura divină. Dar am ajuns să vedem de asemenea că acest premiu a fost oferit pe anumite condiţii de jertfire — nu numai pe baza credinţei, deşi credinţa este temelia tuturor speranţelor noastre. Această „chemare de sus” oferită este îndreptăţirea de păcat ca răsplată a credinţei, dar în plus conţine promisiunea pentru cei îndreptăţiţi că, dacă vor suferi cu Cristos ca membri ai Săi, vor fi şi glorificaţi împreună cu El în Împărăţia Sa cerească, vor fi cu El şi vor sta pe tronul Lui şi vor avea parte de gloria Lui.

Atunci am început să înţelegem de ce calea, în timpul acestui Veac Evanghelic, trebuie să fie atât de „îngustă”, atât de dificilă, în timp ce Domnul a promis să facă calea spre viaţă veşnică o „cale mare”, largă, în timpul Mileniului. O, da! Totul este clar din acest punct de vedere, iar cuvintele apostolului au fost pline de înţeles pentru noi când am citit: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă” (Rom. 12:1). Acum am văzut cei doi paşi; întâi îndreptăţirea prin credinţă, şi al doilea intrarea în acest har al „chemării de sus” prin conceperea de Spirit sfânt. După cum zice sf. Pavel: „Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care avem şi intrarea, prin credinţă, în harul acesta în care suntem, şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu”, care va fi descoperită în Domnul nostru şi în noi ca membrii Săi în Împărăţia Sa. Acum ştim de ce sf. Pavel era nerăbdător să împlinească o parte din necazurile lui Cristos, pe care ni le-a lăsat nouă. Acum ştim ce a vrut să spună sf. Pavel când a zis, „să ieşim deci afară din tabără, la El, purtând batjocorirea Lui”. Evr. 13:13.

Am priceput din acest ultim text că el se referea la jertfele din Ziua Ispăşirii amintite în context, şi în care zice că trupurile acelor animale al căror sânge a îndeplinit ispăşirea pentru păcat erau arse afară din tabără. Tipul arată că prima din aceste jertfe a fost viţelul şi a doua ţapul Domnului (Lev. 16); că preotul a junghiat mai întâi viţelul adus de el însuşi, şi după aceea a junghiat ţapul furnizat de Adunarea copiilor lui Israel. Am văzut destul de clar că viţelul a reprezentat sacrificiul Domnului nostru, şi că singurul sacrificiu care a mai fost ars afară din tabără a fost ţapul, şi prin urmare apostolul trebuia să se refere la noi, Biserica, membrii Corpului lui Cristos.

Aceasta a fost baza prezentărilor noastre Bisericii în toţi aceşti douăzeci şi nouă de ani. Noi considerăm aceasta singura cheie pentru toate armoniile minunate ale Cuvântului divin, aşa cum sunt ele în posesia noastră, prin favoarea Domnului. Nu ne îndoim câtuşi de puţin că marele nostru Adversar ar vrea să ia de la noi această cheie valoroasă a Planului Divin, singura care explică „taina” acestui Veac Evanghelic, care este Biserica şi chemarea ei specială — la privilegiul jertfirii acum şi la privilegiile gloriei în curând. Apostolul n-a făcut nicio greşeală.

Din tot meritul, nimic nu-i de la noi. Acum, şi la început şi la sfârşit, şi tot timpul, am arătat că meritul aparţine Răscumpărătorului nostru care, datorită „trupului pregătit” pentru El pentru jertfa morţii, a putut să devină îndreptăţitorul tuturor celor care se încred în El. Îndreptăţirea noastră a venit prin credinţă în sângele Lui, şi de aceea orice merit şi tot meritul va fi al Lui, nu doar din acest motiv, ci şi fiindcă conceperea noastră cu Spirit sfânt a fost bazată pe deplina consacrare de a muri cu El.

Lucruri care nu Mai sunt văzute

Acestea sunt lucrurile pe care numitul editor ne spune că nu le mai vede — că suferinţele noastre ca membri ai Corpului lui Cristos sunt parte din suferinţele Sale. El pretinde acum că toate acestea sunt o greşeală. Că vom domni cu El fiindcă suferim cu El, se pretinde a fi o eroare. Dacă întro zi ne-ar spune, am fi bucuroşi să aflăm vreun alt motiv pentru care suferim şi cu cine altcineva suferim; ce jertfim şi pentru ce jertfim şi cu ce scop folositor este jertfirea noastră. Probabil că unii vor găsi alte moduri de aplicare ale acestor Scripturi, dar suntem siguri că nu vor găsi nicio altă interpretare satisfăcătoare pentru mintea noastră, decât aceea pe care deja am găsit-o a fi legată de „taină”. Prietenii noştri din bisericile nominale s-au chinuit cu aceste Scripturi timp de secole într-un fel de confuzie ceţoasă, neştiind cum să le aplice înţelept şi neînţelegând „taina”, pentru că timpul cuvenit pentru descoperirea ei nu venise înainte de Seceriş.

Sângele Legământului

Acest fost colaborator ne atacă acum şi ne acuză că am făcut păcat care duce la moarte, în legătură cu această aplicare a Scripturilor — pentru că noi pretindem că suferim împreună cu El; că avem parte de suferinţele Lui (Cristos) şi nu de alte suferinţe. Dacă această poziţie este adevărată, noi suntem sub condamnarea Morţii a Doua de douăzeci şi nouă de ani, iar acest colaborator a fost sub ea timp de optsprezece ani. Şi totuşi acei ani au fost cei mai binecuvântaţi ani din experienţa noastră şi, presupunem, şi din a lui. Şi această doctrină a fost în tot timpul acestor ani „cheia” pentru „Taina lui Dumnezeu”, care a adus mai mulţi creştini la o deplină şi adâncă consacrare Domnului decât orice altceva cunoscut vreodată din zilele apostolului încoace.

Desigur că există multă inconsistenţă în legătură cu poziţia acestui frate şi cu aceea a tuturor celorlalţi care părăsesc lumina Adevărului Prezent. De exemplu, Scripturile sugerează destul de clar că oricine comite acest păcat de moarte nu poate fi reînnoit spre pocăinţă, pentru că ei răstignesc din nou pe Cristos şi Îl fac să fie batjocorit (Evr. 6:6). Deci, dacă această doctrină a participării Bisericii cu Răscumpărătorul nostru la sacrificiul Său ca „membri” ai Săi este „socotirea sângelui Legământului ca de nimic” (Evr. 10:29, subsol, n.t), cum poate acest frate pretinde că, după optsprezece ani de aşa amăgire şi vrednicie de Moartea a Doua, el a scăpat acum de acea condamnare şi a obţinut o binecuvântare specială de la Dumnezeu şi un privilegiu special ca să aprindă o nouă torţă şi să cheme oile Domnului în direcţie opusă?

Dar să examinăm baza acestei acuzaţii serioase cu privire la care acest editor declară elocvent, zicând: „Noi nu cunoaştem vreun motiv pentru care am ocupa poziţia lor. O, dacă am avea o mie de trâmbiţe să prevenim pe aceia care acceptă cea mai recentă amăgire din zilele din urmă. Este o probă! Cine va fi de partea Domnului?” Noi suntem de acord că este o probă şi că va dezvălui complet pe aceia care sunt de partea Domnului; aceia care se vor împărtăşi de paharul Lui, se vor împărtăşi de suferinţele Lui — nimeni altcineva nu se va împărtăşi de gloria Lui.

Observaţi Scripturile în baza cărora acest purtător de lumină nouă ne spune că îi condamnă pe toţi cei care cred că au parte de suferinţele lui Cristos, ca o condiţie prin care pot spera să aibă parte de gloria Sa viitoare. Sunt următoarele: „Căci dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa deplină a adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare sigură şi înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe potrivnici. Cine a dispreţuit legea lui Moise este omorât fără milă pe mărturia a doi sau trei martori. Gândiţi-vă, cu cât mai aspră pedeapsă se va cuveni celui care a călcat în picioare pe fiul lui Dumnezeu, a socotit ca de nimic (subsol, n.t.) sângele legământului cu care a fost sfinţit şi a insultat duhul harului?” Evr. 10:26-29.

Acest exeget minunat îşi ridică mâinile cu groază şi, arătând cu degetul spre această scriptură şi apoi spre noi şi spre cei cam treizeci de mii care cred la fel, sugerează că el a ieşit din această stare a Morţii a Doua şi că este dispus să ne ajute pe toţi să ieşim, dacă îl vom urma pe el şi ne vom abona la jurnalul său. Dimpotrivă, chiar Scriptura pe care el o citează ne spune că nu există absolut nicio speranţă pentru clasa descrisă în aceste versete, pentru că „nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate”. Ei şi-au folosit partea lor din meritul jertfei lui Cristos.

Apostolul vorbeşte despre denaturarea sau sucirea Scripturilor, şi se poate uşor pre­supune că este nevoie să se încerce o consi­derabilă denaturare şi sucire a acestei scripturi în străduinţa de a servi scopurilor acestui editor. El îşi pune tot accentul pe cuvintele „a socoti ca de nimic sângele legământului cu care a fost sfinţit”. Pentru a-i servi scopul, el a sucit scriptura astfel: „A socotit sângele legământului cu care a fost sfinţit un lucru împărtăşit de mulţi”. Încercarea este de a dovedi că toţi cei care pretind a avea părtăşie cu Cristos în moartea Sa, sau, cum zice apostolul, „am murit împreună cu El”, „am fost botezaţi în moartea Lui”, participând astfel la sângele Noului Legământ, pe care Isus îl pecetluieşte cu propriul Său sânge şi la care El ne invită să fim parteneri şi părtaşi — toţi aceştia sunt vinovaţi, conform acestei acuzaţii, bazată pe această scriptură, de „călcarea în picioare a Fiului lui Dumnezeu şi socotirea ca de nimic a sângelui legământului cu care au fost sfinţiţi”.

Acest comentator este complet dezorientat. Apostolul ne spune că am fost îndreptăţiţi prin credinţă în sângele lui Isus, şi el vorbeşte aici despre cei care au mers mai departe după această îndreptăţire prin sângele lui Isus, la sfinţire prin sângele Legământului. Care este diferenţa dintre îndreptăţire şi sfinţire şi între sângele lui Isus care îndreptăţeşte şi sângele Noului Legământ care sfinţeşte?

Răspundem că este o mare diferenţă — două tranzacţii în mod clar separate sunt aduse astfel în atenţia noastră. Nicăieri în Scripturi nu ni se spune că noi am fost îndreptăţiţi printr-un Legământ Nou sau prin vreun alt Legământ; nici prin sângele Noului Legământ, nici prin sângle vreunui alt Legământ. Noi suntem îndreptăţiţi prin credinţă — credinţă în sângele lui Isus ca Răscumpărătorul nostru. Îndreptăţirea noastră vine imediat ce acceptăm marele fapt că am fost păcătoşi şi că Isus Şi-a dat viaţa pentru răscumpărarea noastră, şi acceptăm partea noastră în acea răscumpărare prin credinţă. Numai cei care sunt astfel îndreptăţiţi prin credinţă în sângele Lui sunt invitaţi să devină ucenicii Lui, urmaşii Lui, jertfitori împreună cu El şi moştenitori împreună cu El în glorie, ca membri ai marelui Profet, Preot, Împărat, şi Mijlocitor care va veni în mare putere şi glorie imediat ce ultimul membru al Corpului Său va fi fost desăvârşit prin participare la suferinţele lui Cristos. Să ţinem minte faptul că numai cei îndreptăţiţi sunt chemaţi la această „chemare de sus”, la acest mare privilegiu de participare în Legământul lui Cristos, sângele Noului Legământ (al Legii). Aceasta fiind adevărat, imediat se va vedea că apostolul se referă la această clasă de consacraţi — „sfinţiţi prin sângele Legământului”.

Să înţelegem că Răscumpărătorul nostru, „Omul Isus Cristos”, Şi-a dat viaţa ca să poată pecetlui Noul Legământ (al Legii) cu Israel şi prin Israel cu lumea. El Şi-a consacrat viaţa pământească şi a depus-o în moarte având aceasta în vedere. Ruşinea şi moartea Lui sunt numite simbolic paharul Lui, din care bem şi noi. El oferă o parte în timpul acestui Veac Evanghelic credincioşilor îndreptăţiţi, propunând că, dacă beau împreună cu El din paharul Lui, dacă suferă cu El, îi va accepta pe aceştia ca „membri ai Corpului Său”. Tatăl îi va concepe de Spirit sfânt şi la timpul potrivit vor fi născuţi din morţi la „învierea Lui” ca gloriosul Său Corp şi părtaşi cu El în lucrarea de distribuire a binecuvântărilor Noului Legământ (al Legii) pentru Israel şi pentru lume.

Toţi cei care acceptă propunerea Lui sunt socotiţi cu El ca soli ai Legământului sau slujitori ai Legământului — cei a căror viaţă a fost devotată, consacrată, sacrificată în vederea stabilirii acestui Nou Legământ (al Legii) prin care Cristosul, care include Biserica, în calitate de Sămânţă a lui Avraam, va binecuvânta pe Israel şi toate familiile pământului. Apostolul zice, „Care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou (al Legii)” — adică, slujitori calificaţi ai acelui Legământ. O parte din serviciul nostru o îndeplinim în prezent prin slujirea marelui nostru Cap şi a celorlalţi membri ai Corpului Său, edificândune şi „zidindu-ne unii pe alţii în credinţa preasfântă” (Iuda 20). Dar într-un sens mai larg al cuvântului suntem calificaţi sau făcuţi slujitori capabili ai Noului Legământ (al Legii) prin experienţele prezente pe care le vom putea folosi efectiv în serviciu când Noul Legământ (al Legii) va intra în vigoare şi Veacul Milenar va fi inaugurat.

Credem că am clarificat faptul că consacrarea noastră, sfinţirea noastră, acceptarea noastră la Domnul, jertfirea noastră cu El şi glorificarea finală cu El, sunt toate legate de marea Lucrare pe care El a întreprins-o, şi anume, mijlocirea Noului Legământ (al Legii) dintre Dumnezeu şi omenire în general. Noi am fost chemaţi afară din omenire în general, din lume, tocmai pentru aceste scopuri — ca să putem fi făcuţi membri ai acestei clase „taină”, Corpul Mijlocitorului. De aceea sfinţirea noastră a fost în legătură cu „sângele Noului Legământ (al Legii)”. Dacă nu ar fi fost Noul Legământ şi invitaţia de a participa la mijlocirea lui împreună cu Răscumpărătorul nostru, nu ar fi existat chemarea actuală la glorie, onoare şi nemurire, şi comoştenire în Împărăţie. Prin urmare, când apostolul vorbeşte despre cei care „socotesc ca de nimic sângele Legământului” trebuie să înţelegem că a vrut să spună că sunt unii care părăsesc pe Domnul, renunţă la învăţăturile Lui, renunţă la consacrarea lor, nu mai au respect faţă de această chemare specială la comoştenire. Apostolul spune că aceasta este din cauză că nu apreciază suficient valoarea acestei consacrări, valoarea acestui „sânge”, privilegiul de a avea parte cu Cristos în sacrificiul Său. Ei socotesc declaraţia, a fi morţi cu El, un lucru fără valoare. Ei pierd din vedere adevărata ei valoare. Pierd din vedere ceea ce ei s-au angajat de fapt să facă atunci când au făcut o consacrare spre moarte. Pierd din vedere ce a însemnat să-şi prezinte trupurile ca o jertfă vie. Schimbându-se faţă de Domnul, ei nu mai socotesc legământul lor de a muri cu El ca o obligaţie sacră, ci mai degrabă ca un lucru obişnuit, un lucru neimportant.

Dovedirea acestui lucru cu ajutorul limbii greceşti

Fratele al cărui argument inconsistent noi îl criticăm ne spune că afirmaţia lui este susţinută de textul grecesc — că cuvântul grecesc tradus nesfânt (ca de nimic, profan, în româneşte, subsol, n.t.) în Evrei 10:29, koinos, ar trebui să fie tradus „un lucru împărtăşit de mulţi”. El aplică aceasta la noi şi la toţi cei care văd ca noi; pentru că zicem că sângele lui Cristos, paharul lui Cristos, este împărtăşit de o „turmă mică” de ucenici ai lui Cristos care mor cu El, suferă cu El în timpul acestui Veac Evanghelic. Răspunsul nostru este că fratele nu a intrat destul de adânc în greacă. Cuvântul grecesc care s-ar potrivi scopului său este koinonia, care înseamnă parteneriat, sau literal, participare, după cum este definit de Dicţionarul Complet al lui Strong. Acelaşi dicţionar defineşte koinos prin vulgar, întinat, necurat. Cu alte cuvinte, în timp ce ideea de participare se află în ambele aceste cuvinte, unul are legată de el ideea de necurăţie, iar celălalt ideea de curăţie şi puritate a parteneriatului. Evident că ideea pe care noi o prezentăm, de participare cu Cristos în suferinţele din prezent şi în gloria Sa care va urma, nu este ideea obişnuită sau de necurăţie al lui koinos, ci ideea de parteneriat şi participare din celălalt cuvânt grecesc, koinonia. Acesta este răspunsul nostru la acuzaţie şi la sprijinul căutat prin denaturarea Scripturilor.

Dar să privim puţin mai departe în aceeaşi direcţie şi să vedem ce găsim. Mergem la 1 Cor. 10:15-17 şil ascultăm pe apostol zicând: „Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată; judecaţi voi singuri ce spun. Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie a sângelui lui Cristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtăşie a trupului lui Cristos? Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine”. Acest pasaj este foarte simplu şi clar în limba engleză, dar când ne uităm la cuvântul părtăşie redat de două ori, cu privire la sânge şi cu privire la Corpul lui Cristos, pasajul devine de două ori mai puternic. Cuvântul grecesc este koinonia, care înseamnă parteneriat, literal participare.

Aici apostolul ne spune că toţi membrii Corpului lui Cristos au koinonia, participare în sângele lui Cristos, în singurul pahar, şi în Corpul lui Cristos, singura pâine care se frânge acum, pentru ca prin operarea Noului Legământ (al Legii) pecetluit cu sângele Lui, Israel şi lumea să poată fi hrăniţi cu pâinea vieţii. Bineînţeles, nimeni nu poate fi convins împotriva voinţei lui, dar credem că toţi din poporul Domnului iluminaţi cu Spiritul Său ar trebui să poată vedea că apostolul recomandă, aprobă, sprijină, ceea ce Editorul amintit condamnă, şi, sucind limba greacă, se străduieşte să o facă să fie temelia pe care se condamnă pe sine însuşi, pe noi şi pe voi, la Moartea a Doua.

Orbit de propria voinţă

Am arătat de ani de zile că în aceeaşi noapte în care Domnul nostru a fost vândut, El a instituit Comemorarea propriei Sale morţi, înlocuind cu ea Cina de Paşti evreiască şi stabilind pâinea şi paharul, care să reprezinte carnea şi sângele Său, în locul mielului de Paşti, zicând: Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea — nu în amintirea mielului, nici a tipului, ca în Egipt, ci aşteptând şi recunoscând antitipul. El a vrut ca ei să-şi dea seama că El este mielul, iar Biserica, întâii-născuţi scăpaţi în timpul nopţii acestui Veac Evanghelic şi gata să intre în dimineaţa Mileniului, simbolizaţi prin Aaron, marele preot, şi fiii săi, preoţii subordonaţi şi seminţia lui Levi, servitorii lor asociaţi, simbolizaţi pe de altă parte prin Moise, marele Legiuitor şi Mijlocitor. După cum este scris: „În adevăr Moise a zis: Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica, dintre fraţii voştri, un Proroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune. Şi oricine nu va asculta de prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului”. Fapt. 3:22, 23.

Dumnezeu L-a ridicat pe Isus ca să fie Capul acestui Mijlocitor antitipic. Şi, în timpul acestui Veac Evanghelic, El ridică Biserica Întâilor-Născuţi ca membri ai Corpului Său. În scurt timp totul va fi complet şi atunci, ca mare Mijlocitor al Noului Legământ (al Legii), acest Mijlocitor antitipic va pecetlui acel Legământ cu sângele Său, cu meritul jertfei Sale, care acum trece prin Biserică, aceasta fiind Corpul Său, şi ne permite să avem parte de suferinţele Sale, ca să putem avea parte şi de gloria Sa.

Această părtăşie la suferinţele lui Cristos este reprezentată simbolic prin „paharul” Său, numit sângele Noului Legământ, Noului Testament. Prin moartea Sa, Domnul a predat drepturile Sale pământeşti pentru a pecetlui acel Nou Legământ, şi prin faptul că le-a permis credincioşilor îndreptăţiţi să I se alăture în suferinţă El ne permite să avem o parte ca membri ai Corpului Său în această pecetluire a Noului Legământ (al Legii).

Prin urmare, când le-a dat ucenicilor „paharul”, El n-a vrut ca ei să înţeleagă că a bea din acel pahar însemna îndreptăţirea lor. Ei erau deja îndreptăţiţi. Deja le spusese „Acum voi sunteţi curaţi din cauza cuvântului pe care vi l-am spus”. „Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume”. Dândule „paharul” şi zicând, Beţi toţi din el, şi, Beţil tot, El a vrut să spună: Vă dau astfel simbolic privilegiul de a participa în suferinţele Mele, care sunt reprezentate simbolic în acest pahar. Îmi dau viaţa ca să pecetluiesc acel Legământ Nou (al Legii) care a fost demult promis de Tatăl şi, dacă vreţi să fiţi membri ai Seminţei Spirituale a lui Avraam, acum aveţi ocazia. Voi sunteţi deja îndreptăţiţi prin credinţă. Moartea Mea va pune în vigoare acest lucru pentru voi şi veţi fi curăţiţi de orice cuget rău. Toate acestea sunt pregătitoare şi pentru a vă da ocazia de a vă împărtăşi de paharul Meu, al ruşinii, al morţii, al durerii, al sacrificiului. Dacă suferiţi cu Mine, dacă beţi din paharul Meu, veţi şedea cu Mine pe tronul Meu. Dacă nu beţi din paharul Meu, nu veţi şedea cu Mine pe tronul Meu.

Toţi membrii credincioşi ai lui Cristos care se împărtăşesc conştient din pâine, înţeleg că aceasta înseamnă nu numai corpul frânt al Domnului nostru, ci şi corpul frânt al Bisericii Sale, aşa cum explică sf. Pavel. Şi la fel „paharul”, a fost atât sângele sau sacrificiul lui Cristos cât şi al nostru, dacă îl acceptăm, la invitaţia Lui, şi ne împărtăşim cu El. Cât despre argumentul nostru în legătură cu participarea la paharul Domnului, acest frate a fost atât de nerăbdător să scape de el încât a declarat în mod clar că Domnul nostru n-a băut din el. Haideţi să vedem dacă Isus a băut dintr-un pahar care a reprezentat un fel de suferinţe şi le-a dat urmaşilor Său un alt pahar reprezentând un alt fel de suferinţe. Este acest lucru adevărat? Ce spun Scripturile? Citim accentuat: „Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi după ce a mulţumit, a frânt-o şi a zis: Acesta este trupul Meu dat pentru voi; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea. Tot astfel, după cină, a luat paharul zicând: Acest pahar este legământul cel nou în sângle Meu; să faceţi lucrul acesta în amitirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el”. 1 Cor. 11:23-25.

În relatările din cele patru Evanghelii este neclar faptul că Domnul a băut din pahar, deşi ele sugerează clar că mai întâi a băut El şi apoi l-a dat ucenicilor. Dar apostolul Pavel clarifică acest lucru, cum am arătat mai sus.

Mai mult, remarcaţi cuvintele Domnului nostru către cei doi ucenici care au cerut apropiere specială de El pe Tronul Său în Împărăţie. El a zis: „Puteţi voi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care sunt botezat Eu?” Când şi-au arătat voinţa, El i-a asigurat că va avea grijă ca ei să aibă ocazia şi astfel să câştige un loc pe Tron, deşi nu le putea spune cât de aproape vor fi de El, pentru că acest lucru va fi aranjat de Tatăl. Avem vreo îndoială la ce pahar şi la ce botez S-a referit? Desigur că nu, pentru că paharul Învăţătorului a fost acela de suferinţă, ruşine şi moarte. Şi paharul nostru trebuie să fie acelaşi „pahar”, paharul Său, altfel nu vom avea nici parte nici soartă în gloria Împărăţiei Sale. Marcu 10:38-40.