„Harul Meu îţi este de ajuns”

Fapt. 19:23; 20:1

„Şi El mi-a zis: Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune

se desăvârşeşte.” 2 Cor. 12:9.

R4432 W. T. 15 iulie 1909 (pag. 213-215)

Timp de doi ani şi trei luni sf. Pavel a fost angajat activ în serviciul Adevărului la Efes, Poarta sau Centrul Asiei Mici. Era gata să plece şi deja trimisese vorbă la Bisericile de pe ruta lui, pe care el le stabilise, informându-le despre călătoria sa şi despre faptul că în Palestina cu puţin timp în urmă predominase foametea, şi că şi-a propus să le ducă creştinilor din Ierusalim un dar în bani de la cei care credeau ca ei în Evanghelie şi erau ca ei membri în Corpul lui Cristos de printre neamuri. Totuşi Domnul a văzut de bine să-i permită marelui Adversar să stârnească persecuţii şi răscoale împotriva Adevărului, şi în special împotriva apostolului, tocmai în ajunul plecării sale. După cum declară apostolul: „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu; al celor care sunt chemaţi după planul Său”; prin urmare, putem fi siguri că Dumnezeu a văzut că se putea face ceva bine prin permiterea acestei panici de persecuţie, altfel n-ar fi permis-o.

„Credinţa se poate încrede neclintit

în El, vie ori şi ce”

Efes era una dintre cele mai mari cetăţi din acel timp. Aceasta se poate deduce din faptul că tocmai la intrarea în port stătea una dintre cele „şapte minuni ale lumii”, o imensă statuie a „Dianei Efesenilor” — zeiţa Efesului şi chiar a Asiei Mici. La altarul ei veneau mii de oameni, când se ivea ocazia, crezând că primesc o binecuvântare specială de la ea, ceea ce înfluenţa în mod favorabil prosperitatea căminelor lor. Binecuvântarea ei se presupunea a mări mult turmele şi cirezile şi naşterea de copii. Spre deosebire de cealaltă (fecioară) Diana, aceasta era reprezentată ca o mamă a tot ce are viaţă, binecuvântarea ei specială fiind fertilitatea. Bineînţeles, faima acestui mare idol a atras atenţia generală, şi cei care nu puteau merge la Efes să se închine la altarul acestui chip se bucurau să poată cumpăra de la comercianţi anumite talismane sau amulete care constau în mici imitaţii de argint ale altarului ei. Afacerea cu aceste altare a crescut pe măsură ce oamenii din acea regiune au învăţat să dorească binecuvântarea ei şi să-i aducă închinare. În zilele apostolului afacerea de producere a acestor altare de argint de diferite dimensiuni era imensă, angajând sute de oameni, poate mii.

Un om numit Dimitrie era reprezentantul sau şeful unei bresle sau sindicat al argintarilor. El, înfuriindu-se împotriva propagandei apostolului şi a Bisericii timpurii din Efes, i-a stârnit pe colegii lui argintari printr-o cuvântare provocatoare în care arăta marea prosperitate a cetăţii lor datorată acestui idol şi cum au prosperat ei înşişi prin construirea altarului ei. Apoi a descris o imagine sumbră despre cum în scurt timp, ca rezultat al predicii acestui om, Pavel, prosperitatea va înceta. A atras atenţia asupra faptului că această nouă religie, opusă venerării Dianei, nu se răspândea doar în Efes, ci predomina în toată Asia Mică printre oameni care ar fi putut să comande la ei aceste altare. Cu o viclenie uimitoare, el a combinat această idee a datoriei de a spijini religia oraşului lor cu aceea a datoriei de a se îngriji de punga lor. Cine se poate gândi la un argument mai puternic pentru oameni în general? Nu ne mirăm că a avut succes în trezirea prejudecăţii şi în provocarea unei răscoale. Toată cetatea era în zarvă pentru cele mai sensibile puncte, religia şi prosperitatea lumească.

Adversarul, fără îndoială, a ajutat la aceasta, cu rezultatul că poporul a fost în scurt timp într-o frenezie de disperare, ca şi cum temutul colaps al religiei şi al prosperităţii lor era deja asupra lor. Casa lui Pavel era cunoscută; deci într-acolo s-a repezit mulţimea, căutând factorul principal al necazurilor iminente. Prin providenţa Domnului, Pavel nu era acasă. Acuila şi Priscila, care aveau grijă de casă, erau acolo şi, deşi n-au fost arestaţi, erau evident loiali apostolului şi cauzei în cel mai înalt grad. Astfel apostolul, scriind ulterior cu privire la ei, a remarcat că şi-au pus în primejdie capul pentru Adevăr. Ca lucrători şi îngrijitori ai casei, ei n-au fost molestaţi; dar doi însoţitori ai Sf. Pavel găsiţi acasă au fost luaţi de gloată. I-au dus în grabă la teatru, sau locul public de spectacole, a cărui capacitate, ni se spune, era de 56.000 de locuri, indicând că Efesul trebuie să fi fost o cetate imensă. Sf. Pavel, aflând despre tulburare, ar fi intrat curajos în toiul ei ca să-şi apere prietenii, şi, mai presus de toate, în apărarea Învăţătorului şi a mesajului Său. Dar au biruit sfaturile mai înţelepte şi sf. Pavel a rămas deoparte. Fraţii nu l-au lăsat, gândind că prezenţa lui n-ar rezolva nimic la oamenii aflaţi într-o stare de spirit atât de iraţională, iar sf. Pavel a fost de acord cu ei, pentru că niciun alt curs n-ar fi fost înţelept sau potrivit.

Totuşi, Domnul nu i-a neglijat pe cei doi fraţi care au fost arestaţi, Gaius şi Aristarh. Mai-marele cetăţii a venit în ajutorul lor şi prin cuvinte înţelepte a împrăştiat gloata. Acest oficial nu era interesat în Evanghelia lui Cristos şi în slujirea ei, dar era interesat să-şi facă datoria ca funcţionar al cetăţii. El a arătat mulţimii că s-a agitat degeaba; că ei şi toţi ceilalţi cunoşteau măreţia Dianei, şi că un evreu sau mai mulţi, nu puteau să strice marea ei faimă. Şi apoi în încheiere a spus: Fiindcă nimeni nu poate să tăgăduiască lucrurile acestea, trebuie să vă potoliţi şi să nu faceţi nimic în grabă. Căci aţi adus aici pe oamenii aceştia, care nu sunt vinovaţi nici de jefuirea templului, nici de hulă împotriva zeiţei noastre. Dacă, prin urmare, Dimitrie şi meşterii lui au să se plângă împotriva cuiva, sunt zile de judecată şi sunt proconsuli: să se acuze unii pe alţii. Cu alte cuvinte, să ne vedem de treburile noastre şi să nu lăsăm să fim agitaţi peste măsură pentru o chestiune fără împortanţă. Pe lângă aceasta, el le-a arătat că, în timp ce aveau dreptul la adunări legale, cea prezentă nu era legală, şi dacă ar fi raportată la Guvernul de la Roma, putea aduce daune oraşului şi să facă să-şi piardă ceva din importanţa lui. Cu aceste cuvinte, a dat drumul adunării.

Principiul şi lipsa de principiu

Remarcaţi contrastul între actorii principali din relatarea acestei lecţii şi cei amintiţi în lecţia precedentă. În cazul acela mulţi oameni, înţelegând că lucrau în colaborare cu puterile răului — a demonilor — şi-au adus cărţile de magie etc., şi leau ars, ca rezultat al influenţei mesajului Evangheliei asupra inimii lor. Nu numai că au încetat practicarea magiei; nu numai că au refuzat să se mai foloseacă de cărţile de magie, dar şi au refuzat să le vândă altora, ca nu cumva să le facă rău. Ei erau dispuşi, chiar bucuroşi, să sufere pierdere financiară şi să fie luaţi drept nebuni de către vecinii lor, mai degrabă decât să facă rău altora, după ce au ajuns la o adevărată înţelegere a situaţiei. Dimpotrivă, actorii principali din această lecţie au fost provocaţi la frenezie şi la răscoală din cauza iubirii lor de bani — de teamă ca nu cumva să sufere pierderi. Evident, nu respectul faţă de religie, ci iubirea lor pentru câştig murdar i-a provocat la fapte. Mai mult de atât, religia acestei zeităţi era demoralizatoare. Prin urmare vedem contrastul puternic între cei care au provocat răscoala pentru a perpetua idolatria şi senzualitatea, şi a aduce bani în punga lor, şi cei care, dimpotrivă, au fost gata să sacrifice interesele lor pământeşti mai degrabă decât să facă rău, şi ca să poată face mai mult bine. Într-adevăr există o putere, o putere minunată în religia lui Isus, Răscumpărătorul nostru.

Trebuie să remarcăm că apostolul şi colabo­ratorii lui nu erau vinovaţi de acuzaţia care li se aducea — hulă la adresa zeiţei Efesului. Aici avem un punct important şi o lecţie valoroasă. În altă parte Sf. Pavel a zis: „Nimeni dintre voi să nu sufere ca … răufăcător, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia”. N-a fost necesar ca apostolul să spună nici măcar un cuvânt aspru cu referire la zeiţa Diana. Însărcinarea lui a fost să predice veştile bune de mare bucurie — nu să se certe cu dumnezeii falşi sau cu închinarea la ei. De aceea, persecuţia a fost pentru că a făcut bine. Aici este o lecţie şi pentru noi. Nu este nevoie să facem sau să spunem niciun cuvânt sau să acţionăm aspru faţă de prietenii noştri din Babilon. Nu este necesar să facem o tiradă împotriva sistemelor sau doctrinelor lor. Avem destul de făcut în prezentarea me­sajului Evangheliei. Bineînţeles, apostolul n-a neglijat să atragă atenţia că Diana era numai lucrarea mâinilor omeneşti şi nu, cum se pretindea, o divinitate. Deci şi noi putem prezenta prietenilor că există doar o singură Biserică adevărată, care a fost organizată de Domnul nostru, stabilită la Cincizecime, şi că prin urmare toate celelalte biserici sunt doar sisteme umane. Dar nu avem privilegiul să facem o tiradă împotriva acestor biserici, după cum aflăm că unii prieteni dragi sunt înclinaţi să facă. Porunca „Să nu vorbeacă de rău pe nimeni” se poate aplica în mod potrivit şi la sistemele religioase. Şi în special ar trebui să le lăsăm în pace pe cele care recunosc temelia creştinismului în meritul răscumpărător al morţii lui Cristos şi care susţin şi învaţă moralitatea, dacă nu mai mult. În providenţa divină va veni ceasul stabilit când, Scripturile ne asigură, tot ce se poate clătina va fi clătinat şi răsturnat în marele „timp de strâmtorare”. Despre acea zi rea îi avertizăm pe oameni să se pocăiască şi să dezvolte umilinţa şi dreptatea; „poate că vor fi ascunşi în ziua mâniei Domnului”. Fără îndoială că Domnul a permis sectarismul cu un scop înţelept, exact aşa cum a permis guvernămintelor neamurilor să stăpânească până la sfârşitul timpurilor neamurilor. Să nu intervenim în împlinirea scopurilor divine. Să fim mulţumiţi să ne împlinim misiunea de a-i ajuta pe fraţi, zidindu-i în credinţa preasfântă şi spunând veştile bune celor blânzi şi celor care arată că au ureche de auzit.

Lecţia din versetul temei noastre

Acesta este un text minunat. Cuvintele Domnului nostru exprimate în acest text, putem fi siguri, se aplică nu numai la sf. Pavel, ci la toţi aceia dintre noi care sunt din acel singur Corp şi însufleţiţi de acel singur spirit. Fără îndoială că experienţele sf. Pavel în legătură cu ţepuşul lui în carne i-au fost date şi relatate în Scripturi în mare măsură spre folosul nostru şi al tuturor celor care, din zilele lui până acum, au suferit experienţe deosebite, încercări, a căror necesitate şi valoare n-au fost discernute clar.

Când sf. Pavel, orbit de marea lumină care a însoţit convertirea lui, a primit în cele din urmă iertarea Domnului şi restabilirea vederii în măsură considerabilă, fără îndoială că a îndurat cu răbdare continua slăbiciune a ochilor săi, considerând aceasta o disciplinare pentru cursul său greşit ca împotrivitor al Celui Uns şi ca o persoană care a vătămat Corpul lui Cristos, care este Biserica. Măsura necazurilor care au continuat l-au ajutat pe apostol, fără îndoială, să aprecieze clar cât de apropiată este relaţia dintre Biserică şi Domnul ei, ca membri ai singurului sacrificiu, cum este explicat în cuvintele Domnului, „Pentru ce Mă prigoneşti?”

Totuşi, pe măsură ce săptămânile, lunile şi anii treceau, iar apostolul vedea că defectul său de vedere era o mare greutate, fără îndoială s-a întrebat de ce Domnul mai permitea ca necazul să continue. El ştia bine că era la fel de uşor pentru puterea divină să-i dea sau să nu-i dea vedere perfectă. Chiar a avut dovezi pe această linie în mod continuu — puterea lui Dumnezeu în vindecarea bolnavilor — aşa încât basmalele şi batistele pe care le-a binecuvântat erau trimise de peste tot, şi duceau cu ele binecuvântarea şi vindecarea divină. În mod evident, apostolul a gândit că după ce va suferi un timp, acest necaz va fi înlăturat. Poate chiar a presupus că Dumnezeu dorea să-l aducă la punctul unde să ceară cu umilinţă îndepărtarea lui.

Sf. Pavel ne spune că a cerut să fie vindecat — să fie înlăturat acest necaz mare sau „ţepuş”. Ne spune că a făcut aceasta de trei ori. Există un punct în legătură cu această chestiune, care în mod evident până atunci nu-l discernuse clar, şi anume, că vindecarea ochilor lui era o binecuvântare a restabilirii. Dar sf. Pavel, ca şi noi ceilalţi, a fost chemat de Domnul nu la restabilire, ci la sacrificiu; după cum el însuşi le-a explicat altora chestiunea: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; slujirea voastră înţeleaptă” (Rom. 12:1). Ştiind că binecuvântările lui Dumnezeu mergeau de la el către alţii, s-a întrebat dacă unele nar putea fi pentru el. Avea încă de învăţat că darurile date lui erau pentru cei din lume, nu pentru sfinţi, care se consacraseră la sacrificiu. El mai avea de învăţat că, dacă Domnul i-ar permite să-şi ia înapoi consacrarea spre jertfă, aceasta ar însemna renunţarea, proporţional, la binecuvântările şi favorurile spirituale pe care Dumnezeu ni le acordă atunci când jertfim lucrurile pământeşti.

Două moduri în care suntem ajutaţi

N-ar fi fost bine ca sf. Pavel să fie încurajat întro direcţie greşită, în armonie cu rugăciunile sale pentru vindecare. Prin urmare, acele rugăciuni au fost refuzate. Adevărat, Domnul a răspuns la cereri asemănătoare din partea multora care nau ştiut mai bine decât să ceară asemenea favoruri. Dar cu marele apostol lucrurile au fost diferite. Ca şi Domnul său, el era un exemplu pentru turmă, şi de aceea nu era potrivit să i se aprobe cererea. Totuşi, ceea ce a făcut Dumnezeu a fost o lecţie nu numai pentru sf. Pavel, ci o lecţie binecuvântată şi pentru noi, fraţii lui, de-a lungul Veacului Evanghelic.

În timp ce nu era potrivit să se ia povara de la apostol ca răspuns la rugăciune, şi în timp ce Dumnezeu a văzut o cale specială prin care acest ţepuş din carne îi va fi îndeosebi de ajutor în dezvoltarea Spiritului sfânt, totuşi rugăciunea lui putea primi un răspuns încă mai eficient, încă mai binecuvântat, într-un mod diferit. În loc să înlăture dificultatea, Domnul i-a promis cu atât mai mult har, cu atât mai mare putere, cu atât mai mare rezistenţă să întâmpine dificultatea, să o învingă, să-i fie compensată. Aceasta a fost în realitate mult mai bine pentru sf. Pavel în toate felurile, decât dacă i s-ar fi răspuns la rugăciune. Noi nu ştim, nici el na ştiut, cât de necesar a fost acel „ţepuş în carne” pentru a-i păstra umilinţa şi a-l folosi în serviciu. Totuşi putem şti în mod sigur că dăruirea a mai mult har a fost o binecuvântare mai mare; pentru că harul Domnului este de ajutor în toate lucrurile, în toate interesele vieţii, în timp ce înlăturarea ţepuşului ar fi fost o uşurare doar într-o direcţie. Nu-i de mirare că apostolul, când a înţeles situaţia, a strigat: „Deci mă voi lăuda mult mai bucuros în slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână peste mine”. 2 Cor. 12:9.

Din aceste experienţe ale sf. Pavel au venit lecţii binecuvântate pentru tot poporul drag al Domnului, de-a lungul Veacului Evanghelic. Noi avem diferite ţepuşe în carnea noastră, diferite dificultăţi, diferite încercări; unele din ele mintale; unele fizice; unele bine înţelese de alţii; altele necunoscute de alţii în afară de noi înşine. Ce mângâiere a fost pentru mulţi să aibă asigurarea Domnului că dificultăţile şi încercările pe care nu le înlătură de la noi, El le permite pentru scopuri înţelepte şi iubitoare. Acestea, ne asigură El, vor lucra toate împreună pentru binele nostru. Despre acestea El declară: „Harul meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”.

Luând acest punct de vedere, al apostolului, dragi împreună-servitori ai crucii, să primim toate experienţele cu încredere, înţelegând adevărul acestor cuvinte, că slăbiciunile noastre, imperfecţiunile noastre, infirmităţile noastre, în loc să ne aducă pagubă, Îi dau Lui posibilitatea, sub grija supraveghetoare a Domnului, să compenseze cu atât mai mult străduinţele noastre prin puterea Sa.