Răscumpărarea şi jertfa pentru păcat

„Căci trupurile animalelor al căror sânge este adus de marele preot în Locul Preasfânt (Sfânta Sfintelor), ca jertfă pentru păcat, sunt arse afară din tabără.” Evr. 13:11-13.

R4426 W. T. 1 iulie 1909 (pag. 201-205)

toţii recunoaştem că Biblia învaţă că în lume există păcat; că păcatul a intrat în lume prin neascultarea tatălui Adam, şi că până nu s-a plătit un Preţ de Răscumpărare n-a putut fi o împăcare completă între Dumnezeu şi om. Trebuia să existe o Răscumpărare ca bază pentru împăcare. De aceea, noi înţelegem că Scripturile învaţă că Domnul nostru Isus. când Şi-a dat viaţa, a dat Preţul de Răscumpărare. Cuvântul Răscumpărare înseamnă preţ corespunzător; şi pentru că Domnul nostru Isus n-a avut o natură asemenea naturii lui Adam, a fost necesar ca El să părăsească gloria avută la Tatăl înainte de a fi lumea, să Se umilească şi să ia forma naturii umane, pentru ca El, prin harul lui Dumnezeu, să poată gusta moartea pentru fiecare om. Şi astfel citim în Scripturi: „Mi-ai pregătit un trup”.

Nu exista nicio fiinţă umană care să aibă un astfel de trup pentru a fi o jertfă suficientă pentru păcatele omenirii, pentru că toţi erau păcătoşi. Dacă ar fi existat un om perfect, acesta ar fi putut să-şi dea viaţa perfectă ca răscumpărare, dar n-a existat niciun om perfect. De aceea, aşa cum este prezentat în Psalmi, „niciunul nu poate să răscumpere pe fratele său”. Prin urmare a fost necesar ca Dumnezeu să găsească unul care să aibă capacitatea, care să aibă ceea ce era necesar să fie oferit pentru om. Domnul ne arată prin Lege că legea Lui cere „viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”; că aceasta este temelia Dreptăţii pe baza căreia lucrează Dumnezeu în această chestiune. Şi astfel, pentru că un om a fost cel care a păcătuit, moartea unui înger nu putea fi preţul lui de răscumpărare; trebuia să fie unul la fel, sau un preţ corespunzător. O viaţă umană a fost pierdută, şi o viaţă umană trebuia dată ca să constituie preţul de răscumpărare. Nu era destul ca în timpul iudaic să fie junghiaţi viţei şi ţapi, pentru că aceştia, după cum explică apostolul, erau doar ilustraţii sau tipuri ale „jertfelor mai bune” pe care Dumnezeu intenţiona să le prezinte la timpul cuvenit.

Astfel apostolul ne asigură că omul Isus Cristos a venit în ajutorul nostru. El a părăsit gloria naturii cereşti şi a luat natura umană, chiar cu scopul de-a o jertfi pentru a putea fi Răscumpărătorul nostru; deoarece Dreptatea cerea moartea unui om pentru a răscumpăra pe omul (Adam) care păcătuise.

Când Domnul nostru a murit, „Cel Drept pentru cei nedrepţi”, moartea Lui a fost pentru a ne putea aduce la Dumnezeu; nu să ne aducă la Dumnezeu doar pe noi, Biserica, ci să poată aduce la Dumnezeu pe toţi oamenii care vor dori să vină. Dar moartea Lui nu ne-a adus la Dumnezeu. Moartea Lui a fost numai depunerea preţului, şi mai întâi trebuia găsit acel preţ. Să ilustrăm: Să presupunem că aţi avea o datorie de plătit — cinci mii de dolari. Şi să presupunem că aţi avea o proprietate care valorează cinci mii de dolari, pe care aţi putea s-o vindeţi. Preţul sau valoarea proprietăţii ar fi un preţ care ar corespunde exact cu datoria de plătit. Voi vindeţi acea proprietate pentru a avea valoarea ei ca preţ de răscumpărare. Dar când aţi vândut proprietatea nu aţi anulat datoria; numai aţi vândut proprietatea şi aţi obţinut preţul pe care să-l puteţi achita mai târziu.

Aşa a fost şi efectul morţii Domnului nostru. Când a murit, „Cel Drept pentru cei nedrepţi”, El a depus „un preţ corespunzător”. Şi astfel ni se spune că „prin neascultarea unui singur om … a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” şi astfel sentinţa morţii cu tot cortegiul ei a trecut asupra rasei lui Adam, pentru că toţi au fost infectaţi de boala păcatului, şi de aceea toţi erau sub sentinţa morţii. Domnul nostru, pentru a ne răscumpăra, a depus preţul nostru de Răscumpărare, propria Sa viaţă. Acel Preţ de Răscumpărare a fost un preţ suficient pentru Adam sau pentru oricare alt membru al rasei lui Adam, sau pentru toţi — după cum l-ar putea ulterior aplica. Nimic mai puţin nu se putea plăti pentru cineva. Dacă Domnul Şiar fi propus să răscumpere numai o singură persoană şi să ne lase pe toţi ceilalţi afară, ar fi fost totuşi nevoie de viaţa Sa, şi nimic mai puţin de atât; pentru că viaţa unui om a fost pierdută, şi viaţa unui om trebuia să fie pedeapsa.

Fiindcă această condamnare a venit printrun singur om, Adam, de aceea plătirea pedepsei pentru unul putea fi astfel aplicată încât să includă întreaga familie umană. Deci vedem filosofia acestei mari doctrine a răscumpărării, şi cum Dumnezeu a fixat înadins lucrurile aşa încât să poată plăti datoria către propria Sa Dreptate printr-un singur sacrificiu al Fiului Său.

Aceasta este, simplu spusă, toată povestea Răscumpărării. Dacă Isus, când S-a suit la înălţime, ar fi ales să folosească acel preţ de Răscumpărare, sau valoare a Răscumpărării (pe care atunci o avea în mâna Sa), pentru toată omenirea, atunci ar fi fost cu adevărat un preţ suficient pentru toţi. Dar n-a făcut acest lucru. Povestea despre felul cum aplică El acest Preţ este spusă în altă parte, şi se numeşte ispăşirea pentru păcat. Relatarea despre felul cum aplică Domnul nostru meritul Său al Răscumpărării este arătată în sacrificiile tipice din Ziua Ispăşirii a lui Israel.

Nu trebuie să gândim că Răscumpărarea şi Ispăşirea sunt acelaşi lucru. Trebuie să ne amintim că Jertfele pentru Păcat nu sunt jertfe de Răscumpărare. Trebuie să ne amintim că jertfa de Răscumpărare nu a fost Jertfa pentru Păcat. Ele sunt două lucruri separate. Dar un mod de a privi lucrarea lui Cristos este prezentat din acest punct de vedere al preţului de Răscumpărare: că moartea lui Cristos a fost preţul de Răscumpărare, şi a fost necesar, fără a ţine cont de felul cum putea fi el aplicat; acesta trebuia dat ca înlocuitor pentru viaţa care a fost pierdută şi condamnată de legea Atotputernicului. După Scripturi, Domnul nostru Isus, în lucrarea Sa de jertfire, a îndeplinit diferite cerinţe. De exemplu, a fost „născut sub Lege”. Ce importanţă a avut aceasta? Apostolul spune că, dacă Isus n-ar fi fost „născut sub Lege”, sacrificiul Său nu s-ar fi aplicat pentru evrei, pentru că Dumnnezeu separase mai înainte poporul evreu de alte popoare prin Legământul Legii pe care l-a încheiat cu ei.

Acel popor evreu, sub Legământul Legii lui, a fost în încercare şi n-a reuşit să ţină Legământul Legii după ce acceptase prevederile lui zicând: „Vom face toate aceste lucruri”. Sub Legământul Legii Dumnezeu le-a oferit viaţă veşnică dacă vor ţine Legea Lui, dar dacă o vor călca, pedeapsa va fi moarte veşnică. Astfel ei au venit încă o dată sub sentinţa divină: prima dată împreună cu noi toţi sub condamnarea adamică, iar a doua oară prin nereuşita de a ţine Legea. De aceea apostolul zice: Legea „care era pentru viaţă, a dovedit că mie mi-a fost pentru moarte”, căci „nimeni nu este îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin lege”. De aceea a fost necesar ca Cristos să Se nască sub Lege, să fie evreu, ca să poată răscumpăra pe toţi evreii de sub aranjamentul Legământului Legii.

Dumnezeu are toate aceste diferite aspecte în planul Său, totuşi Cristos este punctul central din care radiază toate aceste diferenţe ale programului divin — evreii să fie răscumpăraţi în mod special, de asemenea toată lumea în afară de ei; şi pe lângă acestea, scopul lui Dumnezeu în legătură cu Biserica, aleşii, Corpul lui Cristos. Pentru a nu intra în confuzie, trebuie să facem cu aceste imagini ale lucrării Domnului nostru aşa cum facem cu imaginile simbolice ale Bisericii pe care El ni le dă în pilde. Pildele furnizează o varietate de imagini ale Bisericii. Biserica este asemănată cu pietrele vii din Templu; cu membrele Corpului Său; cu o turmă de oi; cu ostaşi subordonaţi lui Cristos, „Căpetenia mântuirii noastre”; şi iarăşi asemănaţi cu Mireasa lui Isus Mirele.

Acum, dacă am amesteca toate acestea şi am întreba cum poate Mirele să se căsătorească cu membrele propriului Său Corp, sau cum poate Căpetenia să se căsătorească cu propriii săi ostaşi, sau să se căsătorească cu pietrele Templului, vedeţi ce confuzie am avea. De aceea, fiecare imagine trebuie recunoscută mai mult sau mai puţin separată şi distinctă dacă vrem să facem vreun progres în înţelegerea Scripturilor. În fiecare imagine există o lecţie, dar nu trebuie să o amestecăm cu alte imagini. Astfel deci, stabiliţi-vă clar în minte ce este Răscumpărarea şi lăsaţi-o acolo unde este; nu o luaţi de acolo şi nu amestecaţi acea idee cu cea despre ispăşire sau mijlocire. Răscumpărarea a fost ceea ce Domnul nostru a dat, şi nu putea fi dat de nimeni altcineva, şi nu are nevoie de repetare. Dar nu a arătat aplicarea meritului lui Isus. El doar „S-a dat ca Răscumpărare, mărturie la timpul ei”.

Cum va începe şi va continua binecuvântarea este arătat de jertfa pentru păcat. Jertfa pentru păcat este aspectul special al subiectului nostru, cum se arată în textul nostru.

Ispăşirea păcatului prin jertfă

Apostolul discută în textul nostru ispăşirea păcatului. El ne arată o imagine specială care ilustrează subiectul său. În serviciul tipic evreii ofereau diferite daruri şi jertfe — jertfe de mulţumire, jertfe de pace, jertfe pentru păcat etc. Dintre acestea, ilustraţia jertfei pentru păcat este singura la care ne uităm noi acum şi o discutăm. Jertfa pentru păcat pentru popor se făcea anual în ziua a 10-a celei de-a 7-a luni, şi este numită Ziua Ispăşirii. Darurile sau jertfele pentru păcate prin care se efectua Ispăşirea sau Împăcarea cu Dumnezeu se făceau în această Zi şi aveau acoperire un an, la sfârşitul căruia se repeta toată această procedură. Apostolul se referă la această oferire a viţeilor şi a ţapilor an de an necurmat şi ne spune despre „jertfele mai bune”, făcute de Domnul nostru Isus, care nu trebuie să fie repetate pentru că anulează în realitate păcatul. Trebuie să ne amintim totuşi, că acest singur sacrificiu al Lui Însuşi, care desăvârşeşte pentru totdeauna pe toţi cei care vin la Dumnezeu prin El, a început cu sacrificiul Domnului nostru Isus în propria Sa persoană şi a fost continuat de El de-a lungul acestui Veac Evanghelic cu persoanele din Biserica Sa, urmaşii Săi. Aceştia sunt invitaţi să-şi prezinte trupurile ca jertfe vii, sfinte şi plăcute lui Dumnezeu, serviciul lor înţelept. Când Marele Preot acceptă unul din aceste sacrificii, cel consacrat este conceput de Spirit sfânt şi socotit de aici încolo ca un membru al Corpului Cristosului — un membru al Corpului Marelui Preot, care face jertfirea. În acest sens al cuvântului, „jertfele mai bune” ale Marelui Preot, care au început acum optsprezece secole când El Şi-a oferit trupul de carne, continuă cu urmaşii Săi pe măsură ce ei îşi oferă carnea lor, care este acceptată ca jertfă, datorită Marelui Preot — în numele Lui, în meritul Lui, ca jertfa Lui. În acest sens al cuvântului, întreaga lucrare a Zilei Ispăşirii este ziua de sacrificiu — deşi în alt sens al cuvântului, cum este arătat în tip, lucrarea este împărţită în două părţi — sacrificiul Capului şi sacrificiul Bisericii, membrii Corpului Său.

Imaginea tipică a Ispăşirii

În capitolul al 16-lea din Leviticul avem imaginea aranjată divin a Zilei Ispăşirii şi a lucrării ei de sacrificiu. Marele Preot lua un viţel, care era pentru sine — care îl reprezenta pe el însuşi — şi îl junghia (jertfea). Viţelul La reprezentat pe Domnul nostru ca om; după cum este arătat în Scripturi: „Mi-ai pregătit un trup” (Evr. 10:5). Ulterior erau aduşi doi ţapi şi erau legaţi la uşa Tabernacolului. Aceştia erau luaţi de la adunare, sau reprezentau adunarea, poporul lui Israel, şi erau tipuri ale casei credinţei, poporul consacrat al Domnului — două clase, „turma mică” şi „,marea mulţime”. Cât de frumos arată tipul că aceştia nu aveau trupuri special pregătite pentru jertfă. Acest lucru este arătat în special prin declaraţia că ţapii erau luaţi din sau de la adunarea copiilor lui Israel, ca jertfă pentru păcat, în timp ce nu se face o astfel de declaraţie cu privire la viţel. Cu alte cuvinte, Domnul nostru, datorită naşterii Sale miraculoase, a fost perfect în realitate — „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Noi, ucenicii Lui, imperfecţi, suntem din lume, copii ai mâniei ca alţii. Fiind luaţi din lume, imperfecţiunile noastre sunt acoperite în mod socotit de meritul sacrificiului lui Cristos — de prima parte a sacrificiului Său, ispăşiţi prin sângele viţelului antitipic, sângele lui Cristos. Vă amintim că apostolul arată că sacrificiul Domnului nostru a avut loc la începutul slujirii Sale şi a fost terminat la încheierea acesteia; căci nu putea fi jertfă pentru păcat până la treizeci de ani, conform Legii. Şi este scris că imediat ce a împlinit treizeci de ani a făcut acest sacrificiu: „Isus era cam de treizeci de ani când a venit la Ioan la Iordan ca să fie botezat de el”. Putem să fim siguri că a ajuns la timp pentru a se prezenta ca jertfă Domnului, la cel mai devreme moment posibil. Atunci, ne spune apostolul, a împlinit El profeţia, „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule. Şi legea Ta este înăuntrul inimii Mele”. Acolo, zice apostolul, „El îndepărtează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua”. Cu alte cuvinte, acolo a început El să pună deoparte jertfele tipice pentru a pune „jertfele mai bune”. Oferirea de Sine a fost instantanee, dar predarea trupului Său în încercările şi dificultăţile vieţii a continuat de-a lungul celor trei ani şi jumătate ai serviciului Său şi s-a sfârşit pe Calvar. El S-a consacrat într-un moment, ca să renunţe la toate, la viaţa însăşi, în serviciul Tatălui. Dar predarea reală a timpului, influenţei, puterii, vitalităţii, a durat trei ani şi jumătate. Din momentul consacrării Sale la botez a fost socotit mort, şi, în acelaşi moment, conceput de Spirit sfânt. A fost socotit viu ca nouă creatură, o fiinţă spirituală embrionară, iar în timpul celor trei ani şi jumătate carnea s-a consumat iar noua natură s-a întărit în Domnul, dezvoltându-se în armonie cu voinţa divină. La cruce suferinţele cărnii, consumarea jertfei a fost completată, sfârşită; şi după aceea, în a treia zi, noua natură a fost înviată la perfecţiune prin puterea Tatălui, o fiinţă spirituală glorioasă, invizibilă pentru lumea moartă, dar manifestată ucenicilor în diferite forme şi în diferite circumstanţe, pentru a le dovedi că nu mai era mort, şi celălalt fapt, că nu mai era omul Isus. ci Isus fiinţa spirituală glorificată. Astfel apostolul zice: „Fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh”.

Cele trei focuri — sacrificii

În tip grăsimea etc., erau puse pe altarul de aramă din Curte şi tot restul era ars, cu excepţia sângelui, afară din tabără. Marele preot lua sângele şi doi pumni plini de tămâie şi foc de pe altar şi trecea imediat în Sfânta, în lumina sfeşnicului de aur. El punea focul pe altar, care era între sfeşnic şi masa pentru pâinea punerii înainte, şi apoi fărâmiţa tămâia pe el. Citim că tămâia pătrundea în Sfânta Sfintelor. Acest lucru era necesar. Semnificaţia acestei declaraţii este că tămâia oferită de marele preot era o altă imagine, aşa cum era văzută de Atotputernicul. Era o tămâie dulce pentru Dumnezeu. Aceasta a trecut înaintea Domnului nostru în Sfânta Sfintelor şi a rămas acolo peste capacul ispăşirii. Apoi remarcaţi cele trei arderi. Cea din Sfânta reprezenta vederea divină a sacrificiului lui Cristos din timpul celor trei ani şi jumătate ai serviciului Său. Arderea grăsimii pe altarul de aramă din Curte reprezenta cum a fost văzut sacrificiul Domnului nostru de ucenicii şi urmaşii Săi credincioşi, cei îndreptăţiţi — cam cinci sute de fraţi. Şi toţi cei care de atunci au venit în această stare de îndreptăţire au văzut prin credinţă acelaşi sacrificiu. Arderea trupului afară din tabără a reprezentat cum este văzut sacrificiul Domnului nostru din punctul de vedere al omului. Pentru oameni este o folosire nepotrivită a timpului şi a energiei. Pentru ei viaţa Lui a avut un miros urât, deoarece Îl considerau un tovarăş al vameşilor şi al păcătoşilor. Cele trei arderi, afară din tabără, în curte şi în Sfânta, au reprezentat împreună cum a fost văzut sacrificiul Domnului nostru din aceste puncte de vedere diferite. Când unul s-a sfârşit, toate s-au sfârşit — când Domnul nostru a fost răstignit. Sacrificiul Său s-a sfârşit atunci. El a trecut dincolo de văl în învierea care urma. Totuşi, într-un alt sens, lucrarea Domnului nostru nu s-a sfârşit la Calvar. Era numai la început. El Şi-a sfârşit prima parte a sacrificiului — jertfirea propriei Sale persoane, trupul pregătit. Dar mai avea de făcut o lucrare mai mare, şi anume, în conformitate cu planul Tatălui, acceptarea şi jertfirea clasei Bisericii — „Biserica celor întâi născuţi, ale căror nume sunt scrise în ceruri”. Capul acestei Biserici Şi-a terminat jertfa şi a devenit Domnul slavei, dar cei rămaşi trebuiau să treacă prin experienţe asemănătoare cu ale Lui — umblând în urmele Lui.

s-a înfăţişat pentru noi

În tip, când marele preot îşi termina de oferit tămâia, lua sângele viţelului şi intra cu el în Sfânta Sfintelor, aplecându-se sub al doilea văl, ceea ce a ilustrat cele trei zile ale Domnului nostru în mormânt. El a înviat de cealaltă parte a vălului ca fiinţă spirituală şi mai târziu S-a înălţat „ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu”. Privind la tip şi urmărind împlinirea lui, găsim că aceasta a însemnat stropirea sângelui pe capacul ispăşirii şi înaintea acestuia. Când apostolul zice că S-a înfăţişat pentru noi, găsim că această împlinire a fost simbolizată prin prezentarea de către preot a sângelui pentru el şi pentru casa lui — Biserica, Trupul Său, „marea mulţime”, „casa credinţei”, Leviţii antitipici sau casa lui Levi.

Priviţi apoi la cealaltă parte a tipului sau a imaginii. După ce oferea sângele viţelului, marele preot ieşea şi îşi punea mâinile pe ţapi, cum deja s-a descris, şi accepta pe unul dintre ei ca ţapul Domnului pentru jertfă, iar pe celălalt ca ţapul de trimis pentru nimicire. Aruncarea sorţului arăta că marele preot nu alegea care să fie ţapul de jertfă. Şi tot aşa, toţi cei care fac o consacrare Domnului sunt eligibili pentru jertfă, iar Domnul nu ţine seamă de poziţia persoanelor, ci este dispus săi accepte pe toţi cei care sunt credincioşi faţă de obligaţiile legământului lor. Cei doi ţapi, după cum vom arăta, au reprezentat sau simbolizat Biserica consacrată din acest Veac Evanghelic, cei din lume care se prezintă Domnului. Ţapul Domnului îi reprezintă pe membrii Corpului Marelui Preot; ţapul de trimis îi reprezintă pe cei mai puţin credincioşi din Biserică, „marea mulţime”, Leviţii antitipici. În tip citim că marele preot îşi punea mâinile pe ţapul Domnului şi îl lovea, îl ucidea, şi lua din sângele lui şi făcea cu el exact aşa cum a făcut cu cel al viţelului, în timp ce grăsimea lui era pusă la fel pe altarul de aramă iar carnea îi era arsă afară din tabără. Acest fapt ilustrează cum Biserica are parte de suferinţele lui Cristos şi împlineşte ce rămâne din necazurile Lui. Acest lucru este adevărat nu numai despre apostoli, ci şi despre toţi cei care de atunci încoace şi-au jertfit tot ce au avut în interesul Domnului, al Adevărului şi al fraţilor.

În textul nostru apostolul Îl identifică pe Domnul cu viţelul şi pe poporul Său credincios cu ţapul. El ne aminteşte că nicio altă jertfă în afară de cele pentru păcat n-a fost arsă afară din tabără, şi nici unei alte jertfe nu i s-a jertfit sângele şi nu i s-a stropit în Sfânta Sfintelor pentru a face ispăşire pentru păcat. Apoi apostolul zice: „Să ieşim deci afară din tabără, la El (Isus), purtând batjocorirea Lui”. Deci acestea sunt „jertfele mai bune” care înlătură păcatul, după cum explică sf. Pavel. Efectul acestei mari lucrări de jertfire făcute de către marele preot în timpul acestei singure Zile a jertfelor de Ispăşire nu va avea niciodată nevoie de repetare. Va împlini complet scopul divin. Va efectua împăcarea completă a lumii. Meritul, bineînţeles, este în jertfa viţelului. Viţelul a reprezentat pe Domnul nostru Isus, în timp ce ţapul a reprezentat o mulţime de 144.000. Depunerea vieţii noastre în servi­ciul Domnului nu are nicio valoare reală — nimic ce ar îndepărta de la sine vreodată păcatul. Întregul merit al jertfei noastre este prin îndreptăţirea care mai întâi se aplică acestei clase a ţapului prin meritul jertfei viţelului.

Tipul ne spune că marele preot socotea acest sânge al ţapului ca parte din singura sa jertfă, singura jertfă prin care vor fi binecuvântaţi toţi cei care vor ajunge la viaţă veşnică. Marele preot prezenta sângele ţapului pentru un scop foarte diferit de cel pentru care a prezentat mai înainte sângele viţelului. Sângele viţelului era pentru marele preot şi pentru membrii casei sale. Sângele ţapului era pentru tot restul poporului lui Israel. În antitip sângele lui Cristos este folosit pentru sfinţii Săi consacraţi, „turma mică”, „preoţimea împărătească”, şi pentru Leviţi, „marea mulţime”, în timp ce meritul jertfei Bisericii, a Corpului lui Cristos, El îl aplică pentru tot poporul, lumea — atâţia din lume care doresc să se folosească de ocaziile glorioase al împăcării.

Când Marele Preot a terminat prima jertfă şi oferirea sângelui Său, a ieşit afară. El S-a arătat la Cincizecime şi a pus în mod simbolic mâinile pe Biserică în binecuvântarea Cincizecimii, prin care jertfă urmaşii Săi au fost în stare să se conformeze termenilor şi condiţiilor jertfei Sale. Dar după ce a oferit sângele ţapului, marele preot este arătat că şi-a sfârşit lucrarea. El se dezbracă de hainele de sacrificiu şi se îmbracă cu hainele sale de glorie şi frumuseţe, care simbolizează calităţile glorioase ale caracterului lui Cristos şi misiunea onorabilă pentru care a fost uns ca Profet, Preot, Împărat, Judecător şi Mijlocitor al lumii. Prezentându-se în acest fel, el reprezintă Venirea a Doua a Domnului nostru şi asumarea de către El a gloriei şi puterii divine, când Biserica va fi cu El ca membri ai Corpului Său, pentru a coopera în distribuirea binecuvântărilor Noului Legământ lui Israel şi tuturor familiilor pământului. După cum în Ziua Ispăşirii poporul lui Israel se îmbrăca în sac şi nu mânca mâncăruri alese, ci postea şi aştepta ieşirea marelui preot în hainele lui de cinste şi podoabă, aşa a fost şi dea lungul acestui Veac Evanghelic. Toată lumea zace în cel rău, copleşită de păcat, moarte şi stricăciune. Despre aceasta sf. Pavel declară: „Căci ştim că până în ziua de azi, toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii. De asemenea şi creaţia aşteaptă cu o dorinţă înfocată desco­perirea fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8:22, 19) — aşteptând pe Marele Preot, Cap şi Corp, simbolizat prin hainele glorioase ale marelui preot evreu. Urmărind imaginea puţin mai departe, vedem că marele preot în hainele sale glorioase mergea la altar, îşi ridica mâinile şi binecuvânta poporul — binecuvântarea Noului Legământ, binecuvântarea iertării păcatelor, binecuvântarea turnării Spiritului sfânt peste toată carnea. Dacă în tip este înfăţişată o binecuvântare, cu cât mai mare va fi binecuvântarea în realitate! După cum în tip poporul se ridica şi înlătura sacul şi postul şi se bucura de iertarea lor, tot aşa în dimineaţa Milenară omenirea, ajungând la o apreciere a Marelui Preot şi a jertfelor de Ispăşire, se va ridica din păcat, degradare şi moarte şi se va bucura de favoarea divină şi de împlinirea multelor binecuvântări ale restabilirii puse îna­intea lui Israel, după cum este declarat prin gura tuturor sfinţilor profeţi din vechime. Fapt. 3:21.

Cu propriul Său sânge

În context apostolul zice: „De aceea şi Isus, ca să sfinţească poporul cu Însuşi sângele Său, a suferit dincolo de poartă” (Evr. 13:12). Suntem întrebaţi ce popor va sfinţi Isus cu propriul Său sânge? Noi răspundem: în sensul larg al cuvântului, „Tot poporul — toţi cei care vor accepta vreodată sfinţirea, curăţirea, împăcarea prin El”. Citim că El S-a dat ca răscumpărare pentru toţi. Nu contează că nu a aplicato pentru toţi deodată, ci numai pentru noi, Biserica, „casa credinţei”. Sacrificiul Lui a fost intenţionat pentru toţi. Aceasta nu schimbă faptul că până acum meritul sacrificiului lui Isus nu se extinde dincolo de „casa credinţei”. La timpul potrivit, prin Biserică, meritul Său se va extinde la fiecare creatură. Aşa este scris: „Prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare”, iar noi obţinem îndurare prin moartea lui Isus, pentru că El, prin harul divin, a gustat moartea pentru fiecare om.

Partea ţapului de trimis

Unii, fără o gândire matură, au făcut observaţia că ţapul de trimis nu poate reprezenta o clasă de fiinţe spirituale, pentru că acesta n-a intrat niciodată în Sfânta sau în Sfânta Sfintelor. Noi răspundem că nici viţelul şi nici ţapul Domnului n-au intrat în Sfânta sau în Sfânta Sfintelor. Numai sângele lor a fost dus în Sfânta Sfintelor, iar sângele reprezintă predarea drepturilor, privilegiilor şi a vieţii pământeşti de bună voie, pentru împlinirea voinţei sau aranjamentului divin. Ţapul de trimis, sau clasa „marii mulţimi” este compusă din cei care s-au predat şi au fost acceptaţi, dar care au eşuat în împlinirea condiţiilor sacrificiului lor. Nereuşind să devină membri ai Corpului Marelui Preot şi părtaşi la gloria Lui pe planul divin, aceştia n-ar fi avut nimic dacă Domnul n-ar fi pregătit pentru ei o experienţă de necaz pentru nimicirea cărnii lor, pentru ca spiritul să poată fi mântuit în ziua Domnului Isus. Ei au fost acceptaţi de Domnul datorită credinţei şi consacrării lor spre moarte. Nereuşind să-şi ducă la îndeplinire consacrarea şi ţinându-se de viaţa prezentă pământească, ei ar pierde totul dacă n-ar exista aranjamentul făcut în folosul lor pentru nimicirea cărnii. Dar nu trebuie să ne gândim la aceştia ca la o clasă dezonorantă, o clasă necredincioasă, o clasă nedezvoltată. Nimeni nu poate câştiga viaţă veşnică sub aranjamentul divin pe oricare plan de existenţă decât dacă va fi transformat şi va fi adus la starea de perfectă loialitate faţă de Dumnezeu şi de dreptatea Sa. Oricine nu ajunge la cel mai înalt standard de ascultare faţă de Dumnezeu nu va fi socotit vrednic de viaţă veşnică în „marea mulţime”, sau în oricare alta. Fiind concepuţi de Spirt sfânt, ei nu-şi pot redobândi drepturile pământeşti şi binecuvântările resta­bilirii. Cele odată consacrate şi jertfite sunt duse pentru totdeauna. Dacă nu se ajunge la viaţă spirituală, aceasta ar implica Moartea a Doua.

Această clasă a „marii mulţimi” nu are nimic dea face cu ispăşirea pentru păcat, pentru că ţapul de trimis n-a fost ars afară din tabără şi nici sângele lui n-a fost dus în Sfânta Sfintelor. Atunci ce înseamnă declaraţia (Lev. 16:21) că Aaron şi-a pus mâinile pe capul ţapului de trimis şi a mărturisit asupra lui toate nelegiuirile co­piilor lui Israel şi toate încălcările lor prin toate păcatele lor, punându-le pe capului ţapului?

Ispăşirea pentru păcat efectuată de sângele viţelului şi de sângele ţapului Domnului a reprezentat ispăşirea pentru păcatul adamic originar şi pentru toate slăbiciunile şi imperfecţiunile legate în mod direct de el. Deoarece sângele acestor două animale făcea mulţumire pentru toate aceste păcate ale întregului popor, este evident că n-a rămas niciunul care să fie mărturisit pe capul ţapului de trimis. Atunci ce păcate au fost acelea pe care le-a mărturisit Aaron pe capul ţapului de trimis? Răspundem că au fost astfel de încălcări ca acelea pentru care Domnul nostru ne-a învăţat să ne rugăm, „Iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit”. Dacă noi iertăm sincer pe cei care ne greşesc, atunci şi Dumnezeu ne va ierta nouă greşelile. Dar El nu a iertat păcatul originar, ci ne-a condamnat la moarte pentru el şi a dat pe Fiul Său ca Răscumpărătorul nostru. Aceste încălcări sunt greşeli, imperfecţiuni etc., din cauza neglijenţei, indiferenţei sau voinţei, sau oricărei alte nereuşite de a face voia Domnului în cel mai bun mod pe care-l ştim. Domnul ne arată că El ţine o evidenţă foarte strictă a tuturor lucrurilor lumii. El arată că necazurile severe care au venit asupra poporului evreu la încheierea timpului lor de seceriş au fost o experienţă retributivă. În acel necaz îngrozitor cu care s-a sfârşit veacul lor, aşa cum a prezis Domnul, s-a cerut tot sângele nevinovat vărsat de la neprihănitul Abel şi până cam pe timpul acela. Într-un cuvânt, orice nedreptate strigă pentru răzbunare, pentru răsplătire, pentru pedeapsă. Marele păcat originar, a cărui pedeapsă este moartea, a fost plătit de Domnul nostru, murind, Cel Drept pentru cei nedrepţi. Dar există multe păcate, multe nedreptăţi atât din trecut cât şi din prezent, care sunt încă neplătite dreptăţii. De exemplu, în Apocalipsa citim că sufletele de sub altar strigau, „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru asupra celor ce locuiesc pe pământ?” (Apoc. 6:10). Dreptatea aşteaptă numai să se completeze numărul celor persecutaţi pentru dreptate şi apoi va veni pedeapsa. Marele timp de strâmtorare cu care se va sfârşi acest veac, va însemna, ca şi timpul de strâmtorare care a încheiat Veacul Iudeu, un timp de reglementare a pretenţiilor Dreptăţii. „Marea mulţime”, nereuşind să jertfească în timpul potrivit, va fi lăsată să aibă parte de o măsură considerabilă din acea strâmtorare care vine asupra lumii — pentru a anula, dacă vreţi, o parte din necazurile care trebuie să vină asupra omenirii în general. Când va veni acel timp, aceşti prieteni dragi, reprezentaţi în „marea mulţime”, se vor bucura de partea lor de suferinţă şi nimicire a cărnii, ca să poată fi mântuiţi ca fiinţe spirituale în ziua Domnului Isus. Iar ceea ce ei vor suferi din nelegiuirile lumii va însemna cu atât mai puţin pentru alţii în acea zi de strâmtorare.

„Părtăşia suferinţelor Lui”

Că Domnul nostru a suferit, Cel Drept pentru cei nedrepţi, Scripturile arată clar — nu doar măsura de durere pe care a trăit-o, sau, în engleza veche, a suferit-o; El a suferit moartea din cauza păcatului. Noi suferim cu El. Suntem părtaşi la suferinţele Sale. Cele mai severe suferinţe ale Domnului nostru au fost probabil în Ghetsimani unde, citim că a fost într-o mare agonie şi că „Niciun om dintre popoare nu era cu El”; până şi cei unsprezece apostoli iubiţi şi credincioşi erau somnoroşi şi n-au putut veghea cu El în acel ceas. Dar ei n-au putut înţelege tulburarea Sa — că programul următoarelor câteva ceasuri însemna atât de mult pentru El. El ştia că în legământul făcut la Iordan a renunţat la drepturile şi privilegiile Sale pământeşti. El ştia acum că totala Sa dependenţă în privinţa unei vieţi viitoare stătea în învierea dintre cei morţi, şi ştia şi aceea că dacă nu a împlinit perfect, complet, voinţa divină, nu I se putea acorda schimbarea glorioasă a învierii şi gloria eternă pe plan spiritual. Astfel citim că a adus strigăte mari şi lacrimi către Cel care putea să-L scape de la moarte şi că a fost ascultat în ceea ce S-a temut. S-a temut de moarte — nu fiindcă S-a îndoit de promisiunea Tatălui din cer că, dacă sacrificiul Său era îndeplinit cu credincioşie, I se va da o învierea glorioasă. Sa temut ca nu cumva neintenţionat să fi făcut vreo greşeală, să nu fi reuşit să îndeplinească vreo parte din angajamentul Său de consacrare. S-a temut, prin urmare, ca nu cumva să nu fi intrat măsura completă a norului de tămâie în Sfânta Sfintelor ca să acopere Capacul Ispăşirii şi să arate că a fost credincios în jertfire în cel mai înalt grad. Atunci a apărut îngerul ca săL întărească. Ce a fost această întărire nu ni se arată, dar foarte evident a fost în legătură cu lucrurile de care S-a temut. Fără îndoială că îngerul, ca reprezentantul Tatălui, L-a asigurat de credincioşia Sa; că sacrificiul Său a fost acceptabil în ochii Tatălui. Deodată a venit o mare linişte, în care marea furtună de chin, care numai cu un moment înainte ameninţase să-I ruineze trupul muritor, s-a stins. De atunci încolo Îl vedem calm, cel mai calm dintre cei calmi — îndurând înaintea marilor preoţi împotrivirea păcătoşilor, în prezenţa lui Pilat şi a rabinilor. Dus la cruce, a fost cel mai stăpân pe sine dintre toţi cei despre care avem cunoştinţă cu acea ocazie. Când ucenicii L-au părăsit, El a fost cel care a intervenit să nu fie urmăriţi, ci să fie lăsaţi să plece. Când Petru L-a tăgăduit, El a fost cel care S-a uitat calm la Petru, amintindu-i de profeţie. Pe drum către Calvar, El a fost cel care a rostit cuvinte de mângâiere către femeile care plângeau, şi a zis: „Nu mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi înşivă”. Cât de diferite sunt experienţele urmaşilor lui Cristos! Noi Îl avem pe El nu doar ca Exemplu şi ca Învăţător, ci şi ca Protectorul şi Avocatul nostru. Putem avea într-adevăr o puternică mângâiere pentru că El ne-a asigurat că nu numai S-a înfăţişat pentru noi, ci şi că este în stare să ne ajute în orice timp de nevoie. El încă este Capul Bisericii, care este Corpul Său. El încă supraveghează interesele tuturor membrilor Săi. El încă ne spune, aşa cum le-a spus ucenicilor Săi din vechime,

„Acesta este sângele Meu,

Beţi toţi din el”

Oricine nu reuşeşte să vadă clar că Biserica în prezent sunt membrii Corpului lui Cristos, nu poate niciodată înţelege cum este părtaşă Biserica la sacrificiul Domnului nostru, aşa cum este reprezentat prin paharul Său. După ce la ultima Cină Domnul nostru S-a împărtăşit din rodul viţei, a dat paharul ucenicilor Săi, zicând: „Acesta este sângele Meu, al legământului celui nou care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Beţi toţi din el”. Domnul a băut nu numai din paharul simbolic înainte de a-l da ucenicilor, dar a băut şi din acelaşi pahar literal, din care ne cere şi nouă să ne împărtăşim ca o dovadă a loialităţii noastre ca ucenici ai Săi. Acesta este paharul ruşinii, al tristeţii, al ocarei, al lepădării de sine pentru alţii. Învăţătorul a vorbit despre acesta ca despre paharul pe care Tatăl l-a pregătit pentru El. Şi a lăsat ceva din el pentru noi, ca să putem avea privilegiul de a ne împărtăşi de suferinţele Sale şi de gloria care va urma imediat ce ultimul membru al Corpului Său mistic va fi fost glorificat. Când a dat paharul ucenicilor Săi la Cina de Amintire, cuvintele Sale „Beţi toţi din el” au înseamnat nu doar că toţi cei care vor fi ucenicii Săi vor trebui să bea din acel pahar, ci şi că urmaşii Săi trebuie să-l bea tot, să nu lase nimic din el. Cu alte cuvinte, suferinţele lui Cristos aparţin exclusiv acestui veac Evanghelic, marcat de propriile Sale suferinţe la începutul lui şi terminându-se cu descoperirea gloriei Lui în Împărăţie. Nu vor exista suferinţe ale lui Cristos pentru lume, din care să bea în timpul Veacului Milenar, şi nu va exista ocazie ca vreunii din ei să devină comoştenitori cu Răscumpărătorul. Învăţătorul a zis că acest pahar era sângele Noului Testament — noua moştenire, moştenirea sau Testamentul Lui, prin care El lasă drepturile Sale pământeşti şi onorurile pământeşti seminţei pământeşti a lui Avraam şi prin ei întregii omeniri. Sângele Lui a fost necesar pentru pecetluirea Noului Legământ şi noi am fost invitaţi să participăm la paharul Său, să participăm la pecetluire, şi să participăm la distribuirea binecuvântărilor Noului Legământ pentru Israel şi pentru lume. Cine nu bea din acest pahar, cine nu participă la suferinţele lui Cristos — aceleaşi suferinţe pe care El le-a avut, ca membri ai Corpului Său — nu poate avea parte cu El la tronul gloriei Milenare, prin intermediul căruia vor fi stabilite binecuvântările Noului Legământ pentru lume.

Însemnaţi-vă această declaraţie, că urmaşii Săi trebuie să aibă parte cu El de suferinţele Sale, şi însemnaţi-vă declaraţia că aceştia trebuie să aibă parte de aceleaşi suferinţe dacă vor să stea cu El pe tronul Său. Ascultaţi pe cei doi ucenici care au cerut chiar înaintea morţii Sale dacă ar putea sta, unul la dreapta şi altul la stânga Lui în Împărăţie. Isus a răspuns „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-L beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am dă fiu botezat Eu? Putem, i-au zis ei” (Mat. 20:22). Când ei şi-au arătat voinţa să moară cu El, au fost asiguraţi de El că într-adevăr ei vor avea parte cu El de tronul Său şi vor bea într-adevăr din paharul Său şi vor avea parte de botezul morţii Sale şi vor avea un loc în Împărăţia Sa.

Să ne ţinem strâns de aceste făgăduinţe preţioase. Dacă alţii nu se mai ţin de ele şi pretind că nu mai pot să vadă ca şi noi, trebuie să ne fie milă de ei pentru că lumina care o aveau li s-a stins. Să nu lovim pe cei orbi, ci mai degrabă să fim buni şi generoşi faţă de toţi. Cu cât este mai mare numărul celor orbi, cu atât mai mare este binecuvântarea şi privilegiul celor care văd. Să ne bucurăm de privilegiile noastre şi să le folosim. Să ne amintim de cuvintele Învăţătorului, „Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mari trebuie să fie întunecimile!” Aceştia sunt într-o stare mai jalnică decât lumea care n-a văzut niciodată. Să ne amintim de asemenea că orice fel de orbire este mai mult sau mai puţin contagioasă, şi să ne păzim vederea spirituală ca una dintre cele mai preţioase favoruri date de Domnul.