((B33))

A sosit timpul - Studiul II
Cronologia Bibliei

Cronologia este necesară pentru înţelegerea profeţiei -- Date indispensabile furnizate în Biblie -- De la crearea lui Adam până la 1873 d. Cr. au fost 6000 de ani -- O expunere a cronologiei biblice în perioade mari -- Examinarea ei în detaliu -- De la creare până în ziua când apele potopului au secat -- Până la Legământul avraamic -- Până la darea Legii -- Până la împărţirea Canaanului între seminţii -- Perioada judecătorilor -- Perioada împăraţilor -- Perioada pustiirii -- Până la 1873 d. Cr. -- Prin ce diferă această cronologie de cea a episcopului Usher, dată în Bibliile englezeşti -- Data adevărată a naşterii Domnului nostru

În acest capitol vom prezenta dovezile biblice care arată că de la crearea lui Adam şi până în anul 1872 d. Cr. s-au scurs 6000 de ani, şi că, prin urmare, de la 1872 d. Cr. am intrat din punct de vedere cronologic în a şaptea mie de ani sau în Mileniu -- prima parte a lui, şi anume „Ziua Domnului”, „ziua de strâmtorare”, trebuind să fie martorul sfărâmării în bucăţi a împărăţiilor acestei lumi şi al stabilirii Împărăţiei lui Dumnezeu sub toată întinderea cerurilor.

Cronologia este de asemenea necesară ca bază pentru examinarea perioadelor profetice. Înainte de toate trebuie să stabilim unde ne găsim în curgerea timpului, şi ca să facem acest lucru trebuie să avem date vrednice de încredere pentru a se face calculul; ca atare, vom începe cu subiectul cronologiei. Iar o cronologie completă a istoriei omenirii trebuie neapărat să înceapă cu crearea omului.

Durata timpului de la crearea omului este evaluată în diferite feluri. Printre cei care acceptă relatarea biblică nu poate fi decât o diferenţă mică de păreri, dar printre cei care o resping, diferenţele sunt enorme, variind între zece mii şi ((B34)) sute de mii de ani. Aceste presupuneri sunt bazate pe fapte care nu îngăduie decât vagi temeiuri pentru asemenea concluzii extravagante şi nesăbuite. De exemplu, găsirea unor vârfuri de săgeţi din cremene în turbăriile din Elveţia şi din Irlanda, la o adâncime considerabilă de la suprafaţă, este luată ca dovadă că suprafaţa era cândva la nivelul unde au fost găsite acestea, şi că muşchii de turbă au crescut treptat în jurul şi deasupra lor; iar timpul necesar pentru o asemenea creştere este calculat după rata actuală a creşterii într-un secol, care este foarte mică. Dacă premisele lor ar fi adevărate, ar dovedi că omul a trăit cu sute de mii de ani în urmă. Însă alţi geologi vor arăta, şi cu bune temeiuri, că aceste turbării au fost odată atât de moi încât un vârf de săgeată din cremene putea cu uşurinţă să se afunde treptat la o mare adâncime în câteva secole.

Cităm un alt exemplu: „Făcându-se sondaje în solul mâlos al văii Nilului, au fost descoperite două cărămizi arse, una la o adâncime de douăzeci, iar cealaltă la douăzeci şi patru de iarzi (1 iard = 0,9144 m -- n.e.). Dacă socotim grosimea anuală a depozitului format de râu la opt ţoli într-un secol, trebuie să atribuim primei cărămizi o vechime de 12.000 de ani, iar celei de-a doua de 14.000. Prin calcule asemănătoare, Burmeister [un geolog celebru] presupune că s-au scurs 72.000 de ani de la prima apariţie a omului pe pământul Egiptului, iar Draper [un alt geolog renumit] atribuie omului european care a fost martorul ultimei epoci glaciare o vechime de peste 250.000 de ani.*

*Prof. N. Joly, în cartea „Man before metals” („Omul înainte de metale”), pag. 183.

Desigur, „dacă estimăm” mari, vom ajunge la aceleaşi concluzii mari. Dar unii dintre noi sunt destul de neştiinţifici pentru a întreba dacă nu este mai mult decât posibil ca depunerile de nămol ale Fluviului Nil să fi fost foarte neregulate, ca şi în cazul altor ((B35)) râuri care uneori îşi schimbă albiile şi-şi spală uimitor malurile printr-o singură revărsare. Ne amintim apoi de potopul din ziua lui Noe, nu numai menţionat în mod deosebit în Biblie, dar şi păstrat în cele mai vechi tradiţii ale popoarelor păgâne, şi ne întrebăm cât nămol şi pietriş s-a format peste cei opt ţoli într-un secol. Ne întrebăm de asemenea cum de aceste minţi mari nu s-au gândit, cum fireşte unele nu prea mari s-au gândit, că două cărămizi aruncate în acel „sol mâlos”, pe vremea când era acoperit cu apă şi era foarte moale, se vor scufunda la o distanţă apreciabilă prin propria lor greutate, fiind cu mult mai dense decât solul mâlos. Cât despre diferenţa de adâncime între cele două cărămizi, unei minţi neştiinţifice muchie sau pe un capăt, în timp ce cealaltă, căzând cu partea mai lată, s-ar scufunda mai încet, decât să presupună că oameni care au trăit la interval de două mii de ani au făcut două cărămizi exact la fel.

Nu sunt mulţi ani de când a fost găsit scheletul unui om într-o albie veche a Fluviului Mississippi, şi nişte geologi au început să calculeze câte mii de ani ar putea fi indicaţi de numărul mare al picioarelor de noroi, mâl etc., care acopereau scheletul, şi şi-au închipuit că au un specimen foarte valoros de om preistoric. Mai târziu însă, găsind la câteva picioare sub schelet nişte bucăţi dintr-o „barcă cu fundul plat”, din acelea care se foloseau pe Mississippi cu mai puţin de cincizeci de ani în urmă, calculele au fost răsturnate complet, şi omenirea a fost uşurată de „încă o dovadă” că lumea este mai veche cu sute de mii de ani decât învaţă Biblia.

Lăsând la o parte presupunerile discordante şi cu totul nesigure ale unor geologi asupra acestui subiect al cronologiei, recurgem pentru informaţii la istoria omenirii. Şi ce aflăm? Istoria celor mai vechi popoare păgâne poate fi urmărită clar şi distinct mai puţin de 3000 de ani în urmă. Mai încolo totul este tradiţie întunecată, nesigură, mitică, legendară şi ((B36)) nedemnă de încredere. Istoria romană nu se întinde aşa de mult în urmă, deoarece nu sunt decât două mii şapte sute de ani de când a fost fondată Roma, şi apoi primele ei secole sunt mult învăluite în tradiţii nesigure. În istoriile babilonienilor, sirienilor şi egiptenilor, mergând cu trei mii de ani în urmă, ajungem la o perioadă unde rapoartele lor sunt fragmentare şi învăluite în mare obscuritate. În istoria Chinei ajungem la dinastia Tchou, unde evenimentele istoriei chineze „încep să fie mai vrednice de încredere”. În Grecia, renumită pentru erudiţia ei în cei 3000 de ani trecuţi, la care ne-am putea aştepta mai mult decât la alte popoare să găsim o istorie corectă, ce găsim? Găsim că datele lor sunt corecte în ultimii 2600 de ani, dar nu mai mult. Înainte de aceasta, ajungem la ceea ce este cunoscut ca „epoca legendară, mitică sau preistorică” a Greciei. Singura relatare raţională şi coerentă a primilor trei mii de ani ai omului pe pământ se găseşte în Biblie; şi acest fapt este desigur în armonie cu pretenţia ei la originea, îndrumarea şi păstrarea divină.

Cum este cu istoria, aşa este şi cu datele: lumea n-are nici un mijloc în afară de Biblie pentru a-şi urmări cronologia dincolo de anul 776 î. Cr. Asupra acestui subiect cităm pe profesorul Fisher de la Colegiul Yale. El zice: „La o metodă exactă de stabilire a datelor s-a ajuns încet. Inventarea erelor a fost indispensabilă pentru acest scop. Cel mai devreme timp definit pentru datarea evenimentelor a fost stabilit în Babilon -- era lui Nabonassar, anul 747 î. Cr. Grecii (cam din anul 300 î. Cr.) au datat evenimentele de la prima victorie consemnată la jocurile olimpice, anul 776 î. Cr. Aceste jocuri aveau loc în fiecare al patrulea an. Fiecare olimpiadă era astfel o perioadă de patru ani. Romanii, deşi n-au datat evenimentele decât la câteva secole după fondarea Romei, au început să dateze de la acel eveniment, adică de la 753 î. Cr.”

Pentru a da încă o dovadă că multe din aşa-zisele istorii ale trecutului îndepărtat abundă în fantezii şi tradiţii ((B37)) mitice, astfel încât să le facă lipsite de valoare în privinţa datelor cronologice şi cu totul nevrednice de consideraţie, cităm după cum urmează din Enciclopedia Americană, sub titlul Cronologie:

„Istoria popoarelor vechi, dacă facem o excepţie în cazul evreilor, merge în urmă în perioadele mitice ale miilor sau milioanelor de ani; şi chiar după ce relatările încep să ia un aspect istoric, discrepanţele sunt foarte mari. . . Inscripţiile asiriene, babiloniene şi egiptene sunt în limbi inexistente astăzi şi în caractere de mult ieşite din uz. . . Datele greceşti sau romane sunt în genere bine adeverite până la prima olimpiadă, anul 776 î. Cr. şi la stabilirea Consulatului, anul 510 î. Cr., înainte de acestea ele fiind mai cu seamă tradiţionale sau legendare. Herodot este valoros numai în privinţa evenimentelor din timpul său, cam pe la 450 î. Cr., şi a celor cu un secol sau două mai devreme”.

Clinton, în lucrarea sa asupra cronologiei Greciei (pag. 283), spune: „Istoria conţinută în Scripturile ebraice prezintă un remarcabil şi plăcut contrast cu istorisirile timpurii ale grecilor. În acestea din urmă, cu greutate urmărim câteva fapte obscure păstrate pentru noi de poeţi, care au transmis, cu toate înfrumuseţările poeziei şi fabulaţiei, ceea ce primiseră ei din tradiţia orală. În analele naţiunii evreieşti avem povestiri autentice scrise de contemporani călăuziţi de inspiraţie. Ceea ce ne-au dat ei ne vine, prin urmare, sub o dublă aprobare. Ei, ca simpli martori umani, au fost ajutaţi de inspiraţia divină să consemneze fapte pe baza cărora dovezile lor vor fi valabile”.

Biblia, istoria noastră dată de Dumnezeu a primilor 3000 de ani, este singura lucrare din lume care ne furnizează o istorie clară şi închegată -- începând cu Adam, primul om menţionat în istorie, pe monumente sau în inscripţii, al cărui nume, timp al creării şi al morţii sunt înregistrate, iar descendenţii săi pot fi urmăriţi după nume şi vârstă şi în lanţ ((B38)) succesiv timp de aproape patru mii de ani, până la o perioadă unde istoria laică este bine adeverită. După cum vom vedea, relatarea Bibliei merge până la primul an al lui Cirus, 536 î. Cr., dată care este bine stabilită şi general acceptată. Acolo firul cronologiei biblice este lăsat -- la un punct unde istoria laică este demnă de încredere. Dumnezeu a dat astfel pentru copiii Săi un raport clar şi coerent până în zilele noastre. Prin profeţiile ei, Biblia chiar completează istoria până la încheierea „restabilirii tuturor lucrurilor”, la sfârşitul celui de-al şaptelea mileniu, de când va începe să se dateze noua eră a binecuvântării veşnice. Biblia este, prin urmare, singura dare de seamă din lume care furnizează o vedere de ansamblu a întregii istorii umane. Ea ne duce de la paradisul pierdut, în Geneza, până la paradisul restaurat, în Apocalipsa, urmărind cărarea omenirii până în eternitate. Luate împreună, istoria şi profeţiile Bibliei permit o vedere panoramică a întregului curs al evenimentelor, de la crearea şi căderea omului până la împăcarea şi restabilirea lui. Biblia este, prin urmare, harta întregii istorii. Fără ea, după cum bine s-a spus, istoria ar fi „aidoma râurilor care curg din izvoare necunoscute spre mări necunoscute”; dar sub îndrumarea ei, putem urmări aceste râuri până la izvoarele lor, da, şi le putem vedea capătul glorios în oceanul eternităţii.

Prin urmare, numai în Biblie ne putem aştepta să găsim o istorie care să pună corect în ordine perioadele neconcordante şi neregularităţile cronologice pe care la prima vedere le prezintă analele istoriei umane -- în armonie unele cu altele şi cu perioadele naturii.

Începând cu întrebarea, cât timp a trecut de la crearea omului, noi ar trebui să fim, şi suntem încrezători că Acela care a dat profeţiile şi a spus că la timpul sfârşitului ele vor fi înţelese, a dat în Cuvântul Său şi datele necesare ca să ne permită să determinăm cu acurateţe locul acestor profeţii. ((B39)) Cu toate acestea, toţi cei care se aşteaptă să găsească aceste lucruri atât de clar spuse încât să poată convinge chiar şi pe cititorul superficial sau pe scepticul nesincer, vor fi dezamăgiţi. Timpurile şi sezoanele lui Dumnezeu sunt date în aşa fel, încât în timpul acesta să fie convingătoare numai pentru cei care prin cunoaşterea lui Dumnezeu sunt în stare să recunoască metodele Sale caracteristice. Dovada este dată pentru „ca omul lui Dumnezeu să fie . . . cu totul pregătit” (2 Tim. 3:17). Aceştia ştiu bine că în toate căile pe care îi conduce Tatăl lor trebuie să umble prin credinţă şi nu prin vedere. Tuturor acelora care sunt pregătiţi să umble astfel, sperăm să le putem arăta la fiecare pas declaraţii solide din Cuvântul lui Dumnezeu -- o temelie sigură pentru credinţa raţională.

Nu vrem să discutăm aici meritele versiunilor Septuaginta şi Ebraică ale Scripturilor Vechiului Testament, deosebirea lor în datele cronologice etc., ci ne vom mulţumi, şi suntem încredinţaţi că şi cititorul va fi mulţumit, cu declaraţia că prima a fost o traducere făcută de către egipteni, în timp ce a doua este relatarea ebraică originală, fapt care, luat în legătură cu veneraţia aproape superstiţioasă cu care evreii au păstrat fiecare iotă şi frântură a acestor scrieri sacre, este o puternică dovadă că versiunea ebraică este demnă de încredere. Acceptarea ei de către învăţaţi este cu totul generală, iar în acest volum noi îi urmăm datele etc.

Dăm aici dovada că de la crearea lui Adam până în anul 1873 d. Cr. au fost şase mii de ani. Şi chiar dacă Biblia nu conţine nici o declaraţie directă că a şaptea mie de ani va fi epoca de domnie a lui Cristos, marea Zi de Sabat a restabilirii pentru lume, totuşi venerabila tradiţie nu este fără o temelie raţională. Legea dată lui Israel, poporul tipic, care prescria ca cele şase zile de muncă şi oboseală să fie urmate de o zi de înviorare şi odihnă de lucrările lor, ((B40)) pare să ilustreze potrivit cei şase mii de ani în care toată creaţia trudeşte şi suspină sub robia păcatului şi a morţii (Rom. 8:22), în străduinţa zadarnică de a se elibera singură, şi marea Zi Milenară în care cei trudiţi şi împovăraţi pot veni la Isus Cristos, păstorul şi episcopul sufletului lor şi prin El să afle odihnă, înviorare şi restabilire -- ziua în care, prin meritele sângelui Său preţios, ei pot afla căinţă şi iertarea păcatelor. În ziua a şaptea tipică El l-a întrebat pe neputincios: „Vrei să te faci sănătos?” şi ca răspuns la credinţa şi ascultarea lui i-a dat putere să-şi ia patul şi să umble. (Vezi Ioan 5:6-9, de asemenea Mat. 12:10, 13; Ioan 7:23; Luca 13:11-16; 14:1-5.) Tot astfel, în timpul sabatului antitipic, în timpul Mileniului, se va spune întregii lumi că „cine vrea” poate să aibă viaţă şi sănătate veşnică dacă va face paşii credinţei şi ascultării.

Nu trebuie să trecem cu vederea faptul deja arătat (Vol. I, cap. 8) că termenul zi este indefinit şi înseamnă pur şi simplu o perioadă de timp, fie de lungă, fie de scurtă durată. Apostolul Petru lasă să se înţeleagă că a şaptea perioadă de o mie de ani a istoriei lumii ar fi a şaptea zi în socoteala lui Dumnezeu, zicând: „Dar preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi -- Ziua Domnului . . . va veni . . . ” etc. 2 Pet. 3:8, 10.

Atunci, dacă a şaptea perioadă de o mie de ani a istoriei pământului este o epocă special arătată ca fiind perioada de domnie a lui Cristos, arătând că ea a început în anul 1873 d. Cr. vom dovedi că noi suntem deja în ea. Aceasta ne aminteşte ceea ce am arătat deja în volumul precedent, şi anume că Scripturile arată că aurora Mileniului, sau a Zilei Domnului, va fi întunecoasă, furtunoasă şi plină de necazuri peste lume şi peste biserica nominală, cu toate că lumina cea mai timpurie a aurorei va fi plină de mângâiere şi de încurajare pentru sfinţi, care şi-au luat mângâierea ((B41)) şi pacea din nădejdea pusă înaintea lor în Evanghelie, care, asemenea unei ancore, intră dincolo de timpul de strâmtorare şi se fixează în preţioasele făgăduinţe ale răsăritului de soare şi ale slavei Milenare; ei văd dincolo de timpul de strâmtorare domnia glorioasă şi binecuvântările făgăduite.

Starea generală a lumii din zilele noastre şi dezvoltarea rapidă de la 1873 încoace a socialismului, nihilismului şi comunismului, al căror ţel declarat este răsturnarea puterilor care sunt şi redistribuirea bogăţiei lumii, în mod sigur nu sunt în dezacord cu ceea ce trebuie să aşteptăm, oricât de mult pot fi desconsiderate aceste lucruri în unele privinţe de către cei care iubesc legea, ordinea şi pacea. Numai cei care văd că anarhia şi necazul care vin sunt mijloacele lui Dumnezeu pentru stabilirea unei legi şi ordini mai complete şi a unei păci mai durabile vor fi eliberaţi de teama copleşitoare în timp ce trec prin necaz.

Această indicare a epocii a şaptea, sau a Mileniului, nu este singurul lucru care dă valoare cronologiei, pentru că, deşi vom prezenta câteva linii profetice cu totul independente de cronologie, ea este totuşi măsura prin care sunt stabilite câteva linii profetice. Acordul desăvârşit între aceste două categorii de învăţături profetice, unele dependente de cronologie iar altele independente de ea, este o dovadă foarte puternică nu numai a corectitudinii acestor aplicări, ci şi a corectitudinii cronologiei care arată această armonie; pe acelaşi principiu că o cheie care deschide o casetă greu de deschis este evident cheia cea bună. Cronologia dată mai jos armonizează diferitele mărturii profetice cu privire la Împărăţia lui Cristos şi la stabilirea ei, arătând ordinea şi timpul lor relativ. Cronologia este suportul sau mânerul prin care toate dovezile profetice ale timpului, ca şanţurile sau zimţii cheii, sunt ţinute şi puse în acţiune împreună.

((B42))

O EXPUNERE CONCISĂ A CRONOLOGIEI PÂNĂ LA ANUL LUMII 6000

Următoarea expunere concisă a perioadelor cronologice poate fi în mod potrivit numită cronologia Bibliei, pentru că este urmărită numai relatarea biblică până la anul întâi al lui Cirus, 536 î. Cr., dată bine autentificată şi general acceptată de către învăţaţi. Aici se sfârşeşete firul cronologiei biblice, cu puţin peste perioada unde istoria laică începe să fie demnă de încredere. Aceasta este în sine o dovadă însemnată a îndrumării şi supravegherii divine, care ne ajută numai acolo unde nu ne putem ajuta singuri.

De la crearea lui Adam