((61))

Vie Impărăţia Ta - Studiul III
Zilele aşteptării Împărăţiei

— Daniel XII —

Lucrarea Împărăţiei rezumată — Perioada aşteptării marcată prin marea creştere a cunoştinţei şi a călătoriei — Previziunea domnului Isaac Newton în privinţa căii ferate — Cele 1260 de zile — Râul din gura şarpelui — Cele 1290 de zile marchează răspândirea unei înţelegeri parţial corecte a viziunii — Dezamăgirea, încercarea şi consecinţele — Cele 1335 de zile — Binecuvântarea de atunci asupra credincioşilor care „aşteaptă” — Referirea Domnului la aceste zile de aşteptare în pilda celor zece fecioare

„TIMPUL SFÂRŞITULUI” fiind arătat în capitolul 11, capitolul 12 indică spre Împărăţie şi spune despre aşteptarea etc. care precede stabilirea ei în „Timpul Sfârşitului”. Primele trei versete exprimă în câteva cuvinte marele rezultat al planului lui Dumnezeu.

„În timpul acela se va scula marele prinţ Mihail, ocrotitorul fiilor poporului tău; căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până la vremea aceasta. Dar în timpul acela poporul tău va fi mântuit, oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ruşine şi dispreţ veşnic. Cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului [soarele — Mat. 13:43] şi cei care vor îndruma pe cei mulţi spre dreptate vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci.”

Dacă în capitolul 11 rezumatul a 2300 de ani din istoria lumii a fost scurt şi accentuat, şi totuşi clar, acest rezumat al domniei Milenare a lui Mesia, în trei versete, este încă ((62)) mai scurt şi mai accentuat. Şi totuşi, totul este acolo. Mihail (care înseamnă „cel asemenea lui Dumnezeu” sau unul care Îl reprezintă pe Dumnezeu) este numele aplicat aici marelui nostru Răscumpărător, care este într-adevăr marele Prinţ rânduit de Dumnezeu să Se ridice şi să elibereze poporul lui Daniel, poporul lui Dumnezeu — toţi cei care Îl iubesc pe Dumnezeu în adevăr şi sinceritate — israeliţi cu adevărat (Rom. 9:6, 25, 26; Gal. 6:16). El îi va elibera din păcat, ignoranţă, durere şi moarte, şi din toate persecuţiile şi asalturile slujitorilor orbiţi ai lui Satan, care în trecut aproape îi copleşiseră. Toţi cei găsiţi scrişi în Cartea vieţii Mielului vor fi eliberaţi pentru totdeauna de toţi inamicii: cei scrişi ca vrednici în timpul Veacurilor Iudaic şi Patriarhal, precum şi cei scrişi în timpul Veacului Evanghelic şi cei care vor fi scrişi în timpul Veacului Milenar. Deşi tot poporul lui Dumnezeu (toţi cei care atunci când sunt aduşi la o cunoştinţă de El Îl iubesc şi Îl ascultă) va fi eliberat, totuşi sunt notate cu atenţie gradele de onoare care vor fi acordate unora — biruitorilor — de asemenea şi faptul că unii din cei mari din trecut — Alexandru, Nero, Napoleon, Cezarii, papii etc. — ale căror talente, greşit folosite, au zdrobit în timp ce au orbit lumea cu strălucirea lor, vor fi văzuţi în adevăratul lor caracter şi vor fi ruşinaţi şi dezonoraţi în timpul acelui Veac Milenar. Acest scurt rezumat al domniei lui Cristos nu omite nici menţionarea marelui timp de necaz prin care aceasta va fi inaugurată — un timp de necaz cu care nu se poate compara nici o revoluţie din trecut, însăşi Revoluţia Franceză a fost mică în comparaţie cu acest necaz, un timp de necaz cum n-a mai fost de când sunt popoarele, nu, nici nu va mai fi vreodată; pentru că acest mare Prinţ, Mihail, nu numai că va cuceri întreaga lume, dar stăpânirea Lui va fi o stăpânire veşnică. Dreptatea este temelia tronului Său, şi odată ce omenirea va fi gustat ((63)) din beneficiile ei, marea majoritate nu va mai consimţi niciodată la alta, fiindcă Împărăţia Sa va fi „dorinţa tuturor popoarelor”.

Aici firul acestei profeţii, după ce s-a desfăşurat până la capăt, se opreşte, şi versetele care au rămas din capitol au scopul de a oferi (nu lui Daniel şi tovarăşilor săi de serviciu din zilele lui, ci copiilor lui Dumnezeu, tovarăşilor de serviciu ai lui Daniel care trăiesc în Timpul Sfârşitului) anumite perioade, respectiv de 1260, 1290 şi 1335 de zile simbolice, prin care, la timpul cuvenit, putem fi convinşi cu privire la timpul în care trăim că este într-adevăr timpul Secerişului sau „sfârşitul” Veacului Evanghelic.

Daniel, care auzise lunga relatare a conflictelor dintre împărăţiile acestei lumi şi acum în sfârşit a triumfului Împărăţiei lui Dumnezeu în mâinile lui Mihail, marele Prinţ, era nerăbdător să ştie când va elibera aceasta pe poporul Domnului. Dar i se spune (versetul 4): „Tu, însă, Daniel, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, până la timpul sfârşitului. [Atunci] Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte”.

Nu numai creşterea generală a cunoştinţei la care suntem martori confirmă învăţăturile din Daniel 11, că Timpul Sfârşitului a început în 1799, ci şi prezisa alergare încoace şi încolo — călătoria multă şi rapidă — le confirmă. Toate acestea aparţin de Timpul Sfârşitului. Primul vapor cu aburi a fost pus în funcţiune în 1807; prima maşină cu aburi în 1831; primul telegraf în 1844; şi totuşi astăzi mii de maşini şi vapoare uriaşe cu aburi transportă mulţimile dintr-un loc în altul, „încoace şi încolo”.

Sir Isaac Newton, celebrul astronom din secolul al XVIIlea, a fost profund interesat de această afirmaţie a profetului Daniel şi şi-a declarat credinţa că, în împlinirea ei, cunoştinţa umană va creşte astfel încât oamenii vor călători probabil cu viteza de cincizeci de mile [80 km] pe oră.

((64))

Voltaire, vestitul necredincios francez, a luat această afirmaţie şi a remarcat cu dispreţ:

„Uitaţi-vă acum la mintea cea tare a lui Newton, marele filosof care a descoperit legea gravitaţiei: când a îmbătrânit şi a dat în mintea copiilor a început să studieze cartea numită Biblia, şi pentru a da credit absurdităţilor ei fabuloase, ar vrea să credem că cunoştinţa omenirii va creşte încă atât de mult încât în curând vom putea călători cu cincizeci de mile pe oră! Bietul ramolit!”

Amândoi aceşti oameni au murit cu mult înainte ca Timpul Sfârşitului să fi adus minunata lui creştere a cunoştinţei, care împlineşte cu prisosinţă prezicerea filosofului creştin, bazată pe revelaţia divină.

Nu pentru Daniel, ci pentru copiii lui Dumnezeu care trăiesc în Timpului Sfârşitului a fost conversaţia etc. relatată în versetele 5-7: „Şi eu, Daniel, m-am uitat, şi iată, alţi doi oameni stăteau în picioare, unul dincoace de râu şi altul dincolo de malului râului potopului, [traducerea Young]. Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: «Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?» Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel care trăieşte veşnic, că [până va fi sfârşitul] va mai fi un timp, timpuri şi o jumătate”.

Problema de interes special a fost „urâciunea pustiirii” din capitolul 11:31-33, pe care Daniel a asociat-o corect cu personajul teribil văzut în viziunile sale anterioare, consemnate în capitolele 7:8-11, 21, 24-26 şi 8:10-12, 24-26.

Timpul, timpurile şi jumătatea de timp, sau trei timpuri şi jumătate sau ani (360 x 3-1/2 = 1260 de zile, timp simbolic — 1260 de ani literali) menţionaţi aici, sunt arătaţi în altă parte ca fiind perioada puterii papalităţii. Compară Daniel 7:25; 12:7 şi Apocalipsa 12:14 cu Apocalipsa 12:6; 13:5. ((65)) „Potopul” în care sau în timpul căruia s-au sfârşit aceşti 1260 de ani de putere papală — aşa cum este arătat de îngerul care stătea deasupra râului declarând limita timpurilor — a simbolizat o stare de lucruri din timpul Revoluţiei Franceze la care s-a făcut deja referire. Acesta este acelaşi „râu” menţionat în Apocalipsa 12:15, 16, unde este arătat mai deplin, ca ieşind din gura şarpelui sau balaurului, şi unde scopul lui real, din punctul de vedere al lui Satan, după cum este explicat, a fost de a înghiţi pe „femeie” (Biserica lui Dumnezeu care protestează), fiindcă cele trei timpuri şi jumătate ale ei (1260 de ani) de ascundere în pustie erau pe punctul de a se încheia şi ea venea la proeminenţă „rezemată de [braţul] preaiubitul ei”, Cuvântul lui Dumnezeu. Cânt. Cânt. 8:5.

În simbol apa reprezintă în general adevărul, şi simbolul îşi păstrează semnificaţia chiar dacă se spune că ieşea din gura balaurului sau şarpelui. Gândul transmis prin acest simbol este că va ieşi adevăr prin mijloace rele şi cu intenţie rea. Şi exact aceasta găsim: puterea Revoluţiei Franceze a stat în faptul că a fost instigată de multe adevăruri aspre, cu privire la clericalism şi regalitate şi cu privire la drepturile şi libertăţile individuale ale tuturor. „Drepturile omului” au fost într-adevăr cuvântul de ordine al acelei revolte împotriva asupririi civile şi eclesiastice. Atunci au fost văzute şi exprimate adevăruri cu privire la drepturile omului care ne surprind când ne gândim la ignoranţa, superstiţia şi slugărnicia acelui timp, sub care masele stătuseră atât de multă vreme. Multe din adevărurile care au trecut atunci ca un „potop” peste Franţa, inundând-o cu sânge, sunt acum foarte general acceptate printre toate popoarele civilizate; dar ele erau prea tari şi prea brusc declarate pentru acel timp.

Într-adevăr, profeţia arată clar că şarpele, Satan, n-a intenţionat ceea ce a rezultat sub providenţa lui Dumnezeu, ci contrariul. În aceasta el a calculat greşit, cum a făcut şi ((66)) cu alte ocazii. Satan nu va trimite niciodată apele adevărului ca să binecuvânteze, să împrospăteze şi să elibereze din sclavie: dimpotrivă, efortul lui a fost tot timpul să orbească şi să lege bine omenirea în ignoranţă şi superstiţie; şi acest potop brusc de ape (adevăr) a fost intenţionat să acţioneze ca un vomitiv, să ducă la respingerea hranei libertăţii care fusese deja primită de popor din Biblie, ca rezultat al Reformei, şi astfel să-i forţeze pe conducători şi pe învăţători să se împotrivească adevărului prin frica de anarhie.

Scopul lui Satan în instigarea Revoluţiei Franceze a fost de a crea o alarmă în toată Europa, mai ales în clasa influentă care nu era în favoarea libertăţii, şi de a ilustra în Franţa teoria că dacă superstiţiile Romei ar fi răsturnate şi libertăţii i s-ar da stăpânire deplină, toată legea şi ordinea ar lua sfârşit cu repeziciune. Aceasta a fost o lovitură de maestru a politicii, vrednică de autorul ei şi menită, aşa cum arată profetul, să înghită pe „femeie” (Biserica reformată) şi să-i atragă pe toţi conservatorii şi iubitorii de pace — conducători şi conduşi — înapoi la unire şi armonie cu papalitatea. Eşecul uneltirii nu s-a datorat lipsei de şiretenie a proiectantului ei, ci puterii conducătoare a lui Dumnezeu, prin care El poate face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre bine.

În cazul acesta, planul lui Dumnezeu de a proteja „femeia” (Biserica) de şiretlicurile lui Satan şi de a face ca răul plănuit să producă bine poate fi trasat clar în împlinirea exactă a prezicerii făcute cu 1700 de ani înainte, adică: „Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care balaurul îl aruncase din gură”. „Pământul” în simbol, cum a fost deja explicat, reprezintă societatea — oamenii iubitori de ordine; şi este un fapt al istoriei că râul de adevăr care s-a răspândit peste Franţa — acuzând papalitatea şi intrigile ei clericale, monarhia şi aristocraţia ei parazită, ca fiind cauzele răspunzătoare de mare parte ((67)) din ignoranţa, sărăcia şi superstiţia oamenilor — a fost înghiţit sau absorbit de oamenii din Europa în general („pământul” roman). În aşa măsură au stat astfel lucrurile, încât, deşi papalitatea şi aristocraţia regală au fost cu totul alarmate, ele au fost şi cu totul separate, prin căderea influenţei papale precum şi prin armatele lui Napoleon. Şi când „omul destinului” a fost în cele din urmă zdrobit, iar conducătorii Europei au format ceea ce s-a numit „Sfânta Alianţă”, pentru suprimarea libertăţilor poporului şi perpetuarea propriilor lor tronuri, a fost prea târziu ca să încătuşeze poporul; căci, după ce au băut râul de ape, ei n-au mai vrut să se supună. A fost de asemenea prea târziu să se gândească la restabilirea papalităţii, care fusese atât de grozav umilită şi ale cărei anateme împotriva libertăţii şi a francezilor reacţionaseră astfel împotriva ei însăşi; aşa că papa nici măcar n-a fost invitat să se alăture „Sfintei Alianţe”, al cărei cap recunoscut ar fi fost înainte. Astfel „femeia”, Biserica lui Dumnezeu reformată şi în progres, a fost ajutată, cruţată de a fi biruită, iar libertatea şi adevărul au ieşit la proeminenţă înaintea oamenilor; şi de atunci înainte spiritul de libertate şi Cuvântul lui Dumnezeu i-au condus pe toţi cei care erau dornici să le urmeze, în tot mai mare lumină şi adevăr.

La momentul acesta deci, a fost „râul” care a marcat atât sfârşitul puterii papale cât şi începutul „Zilei de Pregătire” a Domnului, sau „a Timpului Sfârşitului”. Pe acest râu a fost văzut profetic mesagerul Domnului stând, ca să anunţe sfârşitul timpului, timpurilor şi jumătăţii de timp. Şi acest anunţ a fost făcut ca răspuns la întrebarea: „Cât va mai fi până la sfârşitul acestor lucruri ciudate?” „Lucrurile ciudate” sau „minunile” [în Trad. Niţulescu — n. e.] la care se face referire nu sunt lucrurile din capitolul 12:1-3, cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu. Acelea nu erau ciudate, ci aşteptate. „Lucrurile ciudate” erau necazurile, persecuţiile şi încercările poporului sfânt al lui Dumnezeu, care au ((68)) intervenit în special în timpul şi ca rezultat al supremaţiei puterii sau „cornului” deosebit, papalitatea, cu privire la care întrebase Daniel în mod special înainte (Dan. 7:19-22). Întrebarea era cât va permite Dumnezeu aceste denaturări uimitoare ale adevărului, această înşelare uimitoare a copiilor Săi şi a naţiunilor? Răspunsul dat măsoară puterea papală, dând în mod clar timpul sfârşitului ei şi adaugă: „Toate aceste lucruri [ciudate] se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot”.

În versetul 5, lui Daniel i se arată câte o persoană pe fiecare parte a „râului”, întrebând împreună când se vor sfârşi lucrurile ciudate. Aceasta pare să indice că, chiar şi când puterea papală se va sfârşi, poporul se va îndoi ca înainte, dacă puterea ei de persecuţie şi zdrobire a luat sfârşit sau nu. Şi nu este de mirare când ne amintim că chiar şi după ce puterea ei a fost zdrobită, după ce „a fost dezbrăcată de puterea ei”, şi chiar în timp ce se mistuia, acest „corn”, nu mai departe decât în 1870, a rostit cuvinte mari cu privire la infailibilitatea lui. Daniel, reprezentându-i pe sfinţi, spune (Dan. 7:11): „Eu mă uitam mereu [după ce stăpânirea lui a trecut şi n-a mai avut putere să zdrobească adevărul, puterea poporului sfânt], din cauza cuvintelor pline de mândrie pe care le rostea cornul acela: m-am uitat până când [n-a mai avut putere asupra sfinţilor şi adevărului, dar a avut un alt efect] fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost distrus şi aruncat în foc, ca să fie ars” — anarhie generală. Astfel este arătată distrugerea rămăşiţei guvernelor din vechiul Imperiu Roman, cauzată de influenţa amăgitoare a declaraţiilor bombastice neîncetate ale papalităţii, chiar şi după ce stăpânirea ei a trecut.

Deoarece încheierea timpurilor puterii papale este clar fixată nu numai în acest fel, având loc în timpul Revoluţiei Franceze, dar şi prin evenimentele din capitolul 11:40-44, care marchează exact anul 1799, putem măsura cu uşurinţă înapoi 1260 de ani ca să vedem dacă puterea papală şi-a ((69)) avut începutul atunci. Dacă găsim că şi-a avut, dovada pe care o avem este atât de clară şi de tare cât poate cere credinţa. Să verificăm astfel.

Calculând înapoi 1260 de ani de la 1799 ne-ar duce la 539 d. Cr., unde vom arăta că a început puterea papală. Dar sistemul papal a fost aşa un amestec de politică şi clericalism şi a avut un început atât de mic şi de treptat, precum şi un sfârşit treptat, încât o diversitate de opinii cu privire la începutul şi sfârşitul lui ar fi atât rezonabilă cât şi posibilă, până când vom obţine datele fixate de Dumnezeu pentru ridicarea şi căderea lui şi vom vedea cât de exacte sunt. Papalitatea a pretins supremaţie în afacerile bisericii şi ale statului şi s-a amestecat în politică înainte ca ea să fie recunoscută de împotrivitori; întocmai cum ea a încercat şi să exercite autoritate civilă şi şi-a declarat capul infailibil, de la perioada la care profeţia arată că puterea i-a fost zdrobită şi a început nimicirea ei. Dar papalitatea n-a fost recunoscută de poporul italian din provincia Romagna de când vraja ignoranţei şi reverenţei superstiţioase a fost ruptă în timpul Revoluţiei Franceze. Deşi din când în când, între revoluţii, papa a stat drept conducător nominal al statelor papale, a fost numai ca invadator străin, reprezentantul Austriei sau Franţei, ale căror trupe îl protejau cu rândul în funcţia sa.

Acum, ştiind că cei 1260 de ani au început în 539 d. Cr., suntem ajutaţi să găsim ceea ce înainte nu s-ar fi recunoscut. Papiştii sunt mai înclinaţi să dateze începutul puterii lor, fie de la convertirea lui Constantin şi de la creştinizarea nominală a Imperiului Roman în 328 d. Cr., fie de la oferirea statelor papale bisericii de către Carol cel Mare în 800 d. Cr. Faptul rămâne însă că Constantin n-a recunoscut nicidecum puterea civilă ca drept sau posesiune a bisericii. Dimpotrivă, deşi el a favorizat creştinismul, mai degrabă biserica a fost cea care l-a făcut pe împărat cel puţin capul ei asociat, aşa încât împăratul a convocat concilii ale bisericii şi s-a amestecat în afacerile ((70)) bisericii, chiar dacă bisericii nu i s-a permis să se amestece în chestiunile civile. Data 539 d. Cr. arătată de rigla de măsurat profetică de 1260 de ani, este aproape la mijlocul drumului între această unire dintre biserică şi imperiu, în 328 d. Cr., şi recunoaşterea ei deplină, completă de către Carol cel Mare, drept cap al întregii autorităţi — distribuitorul autorităţii atât civile cât şi religioase — 800 d. Cr.

Din timpul lui Constantin, episcopii Romei au deţinut o poziţie foarte proeminentă în faţa lumii, şi au început curând să pretindă o autoritate asupra tuturor celorlalţi — în biserică şi în lume — cerând ca o persoană să fie recunoscută ca autoritate sau cap în biserică, şi acela să fie episcopul Romei. Ei au pretins că atât Petru cât şi Pavel au trăit în Roma şi că Roma a fost astfel constituită ca scaunul autorităţii apostolice, şi de asemenea, datorită faptului că fusese de multă vreme sediul cezarilor şi sediul guvernului civil, deţinea un loc de autoritate în mintea oamenilor.

Aceste pledoarii pentru supremaţie n-au fost însă satisfăcute imediat. Spiritul rivalităţii era larg răspândit şi alţi episcopi din alte oraşe mari pretindeau şi ei supremaţia, unii pe un temei alţii pe altul. Numai în 533 d. Cr. episcopul Romei a fost recunoscut astfel de către împăratul Iustinian I. Aceasta a fost în legătură cu o discuţie religioasă aprinsă în care împăratul a fost de partea episcopului Romei, recunoscând vrednicia de adorare a Fecioarei Maria şi disputând cu eutihienii şi nestorienii în privinţa deosebirilor şi amestecurilor de naturi în Domnul nostru Isus. Împăratul s-a temut că discuţia ar putea dezbina biserica şi astfel să dezbine imperiul pe care el dorea să-l unească mai strâns; deoarece chiar şi în acea vreme timpurie biserica nominală şi imperiul erau una şi aceeaşi — „Creştinătate”. Şi dorind să aibă ceva autoritate ca standard ca să aplaneze disputa şi să spună poporului ce să creadă şi ce să nu creadă, şi găsindu-l pe episcopul Romei deja cel mai popular dintre pretendenţii la întâietate (pontificat sau conducere), precum şi cel mai „ortodox” — cel mai în armonie cu vederile ((71)) împăratului în aceste chestiuni — Iustinian, prin documente, nu numai că a condamnat doctrinele eutihienilor şi nestorienilor, ci, adresându-se episcopului Romei drept Capul tuturor sfintelor biserici şi al tuturor sfinţilor preoţi ai lui Dumnezeu, l-a recunoscut astfel şi a dorit să-l ajute pe papă în reducerea la tăcere a ereziei şi în stabilirea unităţii bisericii.

În legătură cu acest edict, împăratul s-a adresat astfel papei Ioan, patriarh al Romei:*

*„Victor Justinianus, pius, felix, inclytus, triumphator, semper Augustus, Joanni sanctissimo Archiepiscopo almae Urbis Romae et Patriarchae.

Reddentes honorem apostolicae sedi, et vestrae sanctitati (quod semper nobis in voto et fuit et est), et ut decet patrem honorantes vestram beatitudinem, omnia quae ad ecclesiarum statum pertinent festinavimus ad notitiam deferre vestrae sanctitatis; quoniam semper nobis fuit magnum studium, unitatem vestrae apostolicae sedis, et statum sanctarum Dei ecclesiarum custodire, qui hactenus obtinet, et in commote permanet, nulla intercedente contrarietate Ideoque omnes sacerdotes universi Orientalis tractus et subjicere et unire sedi vestrae sanctitatis properavimus. In praesenti ergo quae commota sunt (quamvis manifesta et indubitata sint et secundum apostolicae vestrae sedis doctrinam ab omnibus semper sacertotibus firme custodita et praedicata) necessarium duximus, ut ad notitiam vestrae sanctitatis perveniant. Nec enim patimur quicquam, quod ad ecclesiarum statum pertinet, quamvis manifestum et indubitatum sit, quod movetur, ut non etiam vestrae innotescat sanctitati quae caput est omnium sanctarum ecclesiarum. Per omnia enim (ut distum est) properamus honorem et auctoritatem crescere vestrae sedis.”

„Victoriosul Iustinian, piosul, norocosul, renumitul, triumfătorul, veşnic august, către Ioan, preasfântul arhiepiscop al nutritorului oraş al Romei şi patriarh. Dând onoare Scaunului Apostolic şi Sfinţiei voastre (cum întotdeauna a fost şi este dorinţa noastră) şi respectând Preafericirea voastră, cum i se cuvine unui tată, ne-am grăbit să aducem la cunoştinţa Sfinţiei voastre tot ce priveşte starea bisericilor, deoarece marea noastră dorinţă a fost întotdeauna să apărăm unitatea Scaunului vostru Apostolic şi stabilitatea sfintelor biserici ale lui Dumnezeu, care încă se menţine şi rămâne nezdruncinată, ((72)) pe care nimic nu trebuie să o biruie. Şi astfel ne-am grăbit să supunem Scaunului Sfinţiei voastre şi să unim cu el pe toţi preoţii din întregul district de Răsărit. În prezent deci, am considerat necesar să ajungă la cunoştinţa Sfinţiei voastre lucrurile care sunt în agitaţie, oricât de clare şi sigure sunt, şi oricât de ferm au fost apărate şi declarate întotdeauna de către toţi preoţii potrivit cu doctrina Scaunului vostru Apostolic. Căci noi nu îngăduim să se ridice nici o întrebare cu privire la nimic în privinţa stării bisericilor, oricât de clară şi sigură ar fi, care să nu fie făcută cunoscută şi Sfinţiei voastre, care este Capul tuturor sfintelor biserici. Fiindcă în toate privinţele (cum s-a spus) suntem dornici să adăugăm la onoarea şi la autoritatea Scaunului vostru”.

Scrisoarea se referă apoi la anumite vederi caracterizate drept eretice, care cauzau tulburarea, şi dă credinţa împăratului ca fiind în armonie cu cea a bisericii Romei. Ea încheie după cum urmează:*

*„Suscipimus autem sancta quatuor concilia: id est, trecentorum decem et octo sanctorum patrum qui in Nicaena urbe congregati sunt: et centum quinquaginta sanctorum patrum qui in hac regia urbe convenerunt: et sanctorum patrum qui in Epheso primo congregati sunt: et sanctorum patrum qui in Chalcedone convenerunt: sicut vestra apostolica sedis docet atque praedicat. Omnes ergo sacerdotes sequentes doctrinam apostolicae sedis vestrae ita credunt et praedicant.

Unde properavimus hoc ad notitiam deferre vestrae sanctitatis per Hypatium et Demetrium, beatissimos episcopos, ut nec vestram sanctitatem lateat, quae et a quibusdam paucis monachis male et Judaice secundum Nestorii perfidiam denegata sunt. Petimus ergo vestrum paternum afectum; ut vestris ad nos destinatis literis, et ad sanctissimum episcopum hujus almae urbis, et patriarcham vestrum fratrem (quoniam et ipse per eosdem scripsit ad vestram sanctitatem, festinans in omnibus sedem sequi apostolicam beatitudinis vestrae), manifestum nobis faciatis, quod omnes qui praedicta recte confitentur, suscipit vestra sanctitas, et eorum qui Judaice aussi sint rectam denegare fidem, condemnat perfidiam. Plus enim ita circa vos omnium amor, et vestrae sedis crescet auctoritas; et quae ad vos est unitas sanctarum ecclesiarum inturbata servabitur, quando per vos didicerint omnes beatissimi episcopi eorum, quae ad vos relata sunt, sinceram vestrae sanctitatis doctrinam. Petimus autem vestram beautitudinem orare pro nobis, et Dei nobis adquirere providentiam.”

„Acum noi recunoaştem [validitatea celor] patru concilii sacre: adică, conciliul celor 318 sfinţi părinţi care s-au adunat în oraşul ((73)) Niceea [Conciliul de la Niceea] şi al celor 140 de sfinţi părinţi care s-au adunat în acest oraş regal [Conciliul de la Constantinopol], şi al sfinţilor părinţi care s-au adunat mai întâi la Efes [Conciliul de la Efes] şi al sfinţilor părinţi care s-au adunat la Calcedon [Conciliul de la Calcedon], aşa cum Scaunul vostru Apostolic învaţă şi afirmă. Toţi preoţii, prin urmare, care urmează doctrina Scaunului vostru Apostolic aşa cred şi mărturisesc şi afirmă. De aceea ne-am grăbit să aducem în atenţia Sfinţiei voastre, prin Hypatius şi Demetrius, preafericiţi episcopi, să nu rămână ascuns de Sfinţia voastră ce [doctrine] a fost negat cu răutate de câţiva călugări, după modul evreiesc, conform ereziei lui Nestorius. Aşadar noi căutăm părerea voastră părintească [rugându-vă] ca printr-o scrisoare adresată nouă şi preasfinţilor episcopi din acest oraş frumos, şi patriarhului, fratele vostru, (doarece şi el a scris Sfinţiei voastre prin aceiaşi, grăbindu-se în toate privinţele să urmeze Scaunul Apostolic al Sfinţiei voastre), să ne arătaţi că Sfinţia voastră acceptă pe toţi cei care mărturisesc cum se cuvine ceea ce este rânduit şi condamnă erezia celor care au îndrăznit, după modul evreiesc, să tăgăduiască credinţa adevărată. Căci astfel iubirea tuturor pentru voi şi autoritatea Scaunului vostru va creşte cu atât mai mult; şi unitatea sfintelor biserici, care a fost tulburată, vă va fi păstrată, deoarece prin voi vor fi învăţat toţi episcopii prea binecuvântaţi doctrina autentică a Sfinţiei voastre în privinţa acelor puncte care v-au fost aduse la cunoştinţă. Acum implorăm pe Sfinţia voastră să se roage pentru noi şi să obţină pentru noi protecţia cerului”.

Papa Ioan a răspuns la cele de mai sus la data de 24 martie 534 d. Cr.*

*Cităm din răspunsul lui după cum urmează:

„Gloriosissimo et clementissimo filio Justiniano Augusto,

Johannes Episcopus Urbis Romae.

Inter claras saptentiae ac mansuetudinis vestrae laudes, Christianissime principum, puriore luce tanquam aliquod sydus irradiat, quod amore fidei, quod charitatis studio edocti ecclesiasticis disiplinis, Romanae sedis reverentiam conservatis, et ei cuncta subjicitis, et ad ejus deducitis unitatem, ad cujus auctorem, hoc est apostolorum primum, Domino loquente praeceptum est, Pasce oves meas: Quam esse omnium vere ecclesiarum caput, et patrum regulae et principum statuta declarant, et pietatis vestrae reverendissimi testantur affatus. ... Proinde serenitatis vestrae apices, per Hypatium atque Demetrium, sanctissimos viros, fratres et coepiscopos meos, reverentia consueta sescepimus: quorum etiam relatione comperimus, quod fidelibus populis proposuistis edictum amore fidei pro submovenda haereticorum intentione, secundum apostolicam doctrinam, fratum et coepiscoporum nostrorum interveniente consensu. Quod, quia apostolicae doctrinae convenit, nostra auctoritate confirmamus.”

((74))

Cu aceeaşi ocazie împăratul i-a scris patriarhului din Constantinopol. Cităm primul paragraf al acestei scrisori după cum urmează:*

*„Epiphanio sanctissimo et beatissimo Archiepiscopo Regiae hujus Urbis et Ecumenico Patriarchae.

Cognoscere volentes tuam sanctitatem ea omnia quae ad ecclesiasticum spectant statum: necessarium duximus, hisce ad eam uti divinis compendiis, ac per ea manifesta eidem facere, quae jam moveri coepta sunt, quamquam et illa eandem cognoscere sumus persuasi. Cum itaque comperissemus quosdam alienos a sancta, catholica, et apostolica ecclesia, impiorum Nestorii et Eutychetis sequutos deceptionem, divinum antehac promulgavimus edictum (quod et tua novit sanctitas) per quod haereticorum furores reprehendimus, ita ut nullo quovis omnino modo immutaverimus, immutemus aut praetergressi simus eum, qui nunc usque, coadjuvante Deo, servatus est, ecclesiasticum statum (quemadmodum et tua novit sanctitas) sed in omnibus servato statu unitatis sanctissimarum ecclesiarum cum ipso S. S. Papa veteris Romae, ad quem similia hisce perscripsimus. Nec enim patimur ut quicquam eorum, quae ad ecclesiasticum spectant statum, non etiam ac ejusdem referatur beatitudinem: quum ea sit caput omnium sanctissimorum Dei sacertotum; vel eo maxime quod, quoties in eis locis haeretici pullularunt, et sententia et recto judicio illius venerabilis sedis coerciti sunt.”

„Epifanius prea sfântul şi prea fericitul Arhiepiscop al acestui oraş regal şi Patriarh Ecumenic: Dorind ca Sfinţia voastră să cunoască toate chestiunile legate de starea bisericii, am considerat necesar să ne folosim de aceste rezumate eclesiastice, şi prin acestea să arătăm ce mişcări sunt deja începute, cu toate că suntem convinşi că şi dumneavoastră aveţi cunoştinţă de acestea. Şi deoarece am luat la cunoştinţă că unii, străini de Sfânta Biserică Catolică şi Apostolică, au urmat erezia nepioşilor Nestorius şi Eutih, am promulgat un edict eclesiastic (după cum şi Sfinţia voastră ştie) în care am criticat nebunia ereticilor. În nici un chip n-am schimbat sau nu vom schimba sau n-am trecut (cum ştie şi Sfinţia voastră) peste acea poziţie a bisericii, care prin favoarea lui Dumnezeu a fost păstrată până acum, ((75)) ci în toate privinţele a fost menţinută unitatea prea sfintelor biserici cu Suprema sa Sfinţie, Papa vechii Rome (căruia i-am scris în acelaşi fel). Căci noi nu permitem ca vreuna din acele chestiuni care privesc starea bisericii să nu fie adusă la cunoştinţa Preafericirii sale, deoarece el este capul tuturor prea sfintelor biserici ale lui Dumnezeu; îndeosebi pentru acest motiv, că ori de câte ori ereticii au apărut în acele părţi, ei au fost reprimaţi [literal, tăiaţi, ca vlăstarii unui copac] prin înţelepciunea şi hotărârile drepte ale acelui Scaun venerabil”.

Scrisorile din care am redat extrasele de mai sus se pot găsi în întregime, împreună cu Edictul lui Iustinian* la care s-a făcut referire, în Volumul Legii Civile. Codicis lib. I tit. i.

*Un extras din acest edict spune după cum urmează:

„Imp. Justinian. A. Constantinopolitis.

Cum Salvatorem et Dominum omnium Jesum Christum verum Deum nostrum colamus per omnia, studemus etiam (quatenus datum est humanae menti assequi) imitari ejus condescensionem seu demissionem. Etenim cum quosdam invenerimus morbo atque insania detentos impiorum Nestorii et Eutychetis. Dei et sanctae catholicae et apostolicae ecclesiae hostium, nempe qui detrectabant sanctam gloriosam semper virginem Mariam Theotocon sive Deiparam appellare proprie et secundum veritatem: illos festinavimus quae sit recta Christianorum fides edocere. Nam hi incurabiles cum sint, celantes errorem suum passim circumeunt (sicut didicimus) et simpliciorium animos exturbant et scandalizant, ea astruentes quae sunt sanctae catholicae ecclesiae contraria. Necessarium igitur esse putavimus, tam haereticorum vaniloquia et mendacia dissipare, quam omnibus insinuare, quomodo aut sentiat sancta Dei et catholica et apostolica ecclesia, aut praedicent sanctissimi ejus sacerdotes; quos et nos sequuti, manifesta constituimus ea quae fidei nostrae sunt; non quidem innovantes fidem (quod absit) sed coarguantes eorum insaniam qui eadem cum impiis haereticis sentiunt. Quod quidem et nos in nostri imperii primordiis pridem satagentes cunctis fecimus manifestum.”

Această primă recunoaştere oficială a pretenţiilor papalităţii a fost după aceea mărturisită tot mai accentuat de Focus şi de împăraţii care au urmat.

Dar chiar şi după ce a fost recunoscut în calitate de conducător, împărat sacerdotal, pentru un timp acesta n-a fost un avantaj special pentru papalitate, în afară de un nume gol; căci Iustinian era departe de Roma, avându-şi ((76)) capitala la Constantinopol. Roma şi Italia în general erau sub stăpânirea altei împărăţii — ostrogoţii — care nu l-au recunoscut pe episcopul Romei ca pontif suprem; căci ei erau mai cu seamă arieni în credinţă. Prin urmare, papalitatea a fost înălţată şi avantajată numai cu numele, prin recunoaşterea împăratului, până la căderea monarhiei ostrogote când înălţarea ei a devenit un fapt real. Întradevăr, ca printr-un aranjament prestabilit, împăratul a trimis îndată (534 d. Cr.) pe Belizarius cu o armată în Italia, şi la şase ani după recunoaşterea papei de către împărat, puterea ostrogotă a fost înfrântă şi regele lor Vitiges şi floarea oştirii sale au fost duşi cu alte trofee la picioarele lui Iustinian. Aceasta a fost în 539 d. Cr., care este, aşadar, punctul în timp din care ar trebui să socotim „aşezarea Urâciunii care Pustieşte”. Atunci şi-a avut papalitatea micul ei început. Atunci „cornul” cel mic, deosebit, remarcat în profeţia lui Daniel (Dan. 7:8, 11, 20-22, 25), tocmai începea să-şi facă loc ca să iasă din fiara romană. El începuse să se formeze sau să-şi facă rădăcini cu două secole înainte, şi la două secole după apariţia lui mică „avea o înfăţişare mai mare decât celelalte” — celelalte coarne, autorităţi sau puteri de pe teritoriul vechiului imperiu — şi ochii lui şi gura lui care rostea cuvinte pline de mândrie au început să se dezvolte; şi el a domnit peste celelalte coarne, pretinzând că are drept divin de a face astfel.

Profetul spusese că trei coarne vor fi smulse sau dezrădăcinate pentru a face loc sau a pregăti calea pentru această putere sau „corn” deosebit. Şi chiar aşa aflăm: Constantin a construit Constantinopolul şi şi-a mutat capitala acolo; acest lucru, deşi favorabil dezvoltării papalităţii în scaunul cezarilor, a fost nefavorabil imperiului; şi curând s-a găsit a fi eficient să se împartă imperiul, şi de atunci Italia a fost cunoscută ca Imperiul de Apus, al cărui scaun sau capitală a fost la Ravenna. Acesta a fost unul dintre „coarne”: el a căzut în 476 d. Cr. ((77)) în mâinile herulilor, un alt corn, care s-a stabilit pe ruinele aceluia. A urmat apoi regatul ostrogot, alt „corn”, răsturnându-i pe heruli şi stabilindu-se drept conducător al Italiei, în 489 d. Cr. Şi, după cum tocmai am văzut, în timpul puterii acestui „corn” (al treilea care va fi smuls ca să facă loc cornului papal), Iustinian a recunoscut supremaţia papală; şi prin ordinele lui, prin generalul şi armata lui acesta a fost smuls. Şi după cum am văzut, smulgerea lui a fost necesară pentru avansarea papalităţii la putere, ca un amestec special de putere politică şi religioasă — un „corn” deosebit, diferit de tovarăşii săi. Întradevăr, nu pare improbabil ca papalitatea să fi fost în secret favorabilă căderii fiecăruia dintre aceste „coarne” sau puteri, sperând astfel să deschidă calea propriei sale înălţări, aşa cum a şi rezultat în final.

Cu răsturnarea ostrogoţilor, împăratul roman a fost recunoscut o vreme drept conducător al Italiei şi a fost reprezentat prin exarhi; dar, deoarece aceştia îşi aveau capitala la Ravenna şi nu la Roma, şi deoarece ei ajunseseră să recunoască papalitatea în felul arătat, rezultă că din 539 d. Cr. papalitatea a fost recunoscută ca autoritatea principală în oraşul Roma; şi că de la acea dată (când a fost „aşezată”) a început să crească şi să prospere în calitate de „corn”sau putere printre celelalte „coarne” sau puteri, reprezentând puterea înainte unită a Romei. Faptul că starea Italiei şi în special a Romei, cam în acea perioadă, era în mare măsură tulburată, supusă jafului invadatorilor din nord, ca şi taxele grele puse de orice stăpân care era mai aproape la acel timp, a ajutat la ruperea loialităţii politice faţă de puterea imperială de la Constantinopol; aşa încât conducătorii bisericii, fiind tot timpul cu ei, vorbind aceeaşi limbă şi împărtăşindu-le avantajele şi pierderile, au fost uşor acceptaţi de popor ca sfătuitori, protectori şi conducători ai oraşului Roma şi ai împrejurimilor lui.

((78))

Fără îndoială, într-adevăr, obiectivul lui Iustinian în recunoaşterea pretenţiilor episcopului Romei la superioritate asupra altora a fost de asemenea în parte pentru a-i câştiga cooperarea în războiul pe care era pe punctul să-l ducă împotriva ostrogoţilor, pentru a recâştiga Italia ca parte a Imperiului Roman de Răsărit; pentru că influenţa papei şi a bisericii nu era nicidecum neînsemnată chiar şi atunci; şi a-i avea de partea lui în război însemna lupta pe jumătate câştigată, chiar de la început.

Deşi goţii s-au răsculat împotriva imperiului şi au prădat oraşul Roma, ei nu şi-au restabilit conducerea şi singura guvernare a acestuia a fost cea a bisericii. Şi cu toate că regatul lombard a urmat curând şi şi-a stabilit conducerea peste cea mai mare parte a Italiei, chiar răsturnând conducerea Imperiului de Răsărit stabilită de Iustinian în mâinile exarhilor, totuşi să se remarce cu grijă faptul că lombarzii au recunoscut autoritatea papalităţii în Roma. Numai spre sfârşitul acestui regat, în secolul al VIII-lea, s-au făcut tentative serioase împotriva autorităţii papale, a căror relatare serveşte numai să se stabilească faptul că papii erau pe rând adevăraţii conducători ai Romei, pretinşii „succesori ai cezarilor” — „cezarii spirituali” — cu toate că ei pretindeau protecţia guvernului de la Constantinopol atât timp cât le era în avantaj să facă astfel. Când lombarzii au căutat în cele din urmă să pună stăpânire pe Roma, papa a apelat la regele francez să protejeze biserica (papalitatea) şi să-i menţină în lungul control neîntrerupt a ceea ce ei numeau „Patrimoniul Sfântului Petru”, care, pretindeau ei*, fusese acordat bisericii de Constantin.

*Că acele pretenţii au fost false şi bazate pe falsificări — „Decrete falsificate” — este recunoscut acum deschis, chiar şi de către romano-catolici. Constantin n-a făcut nici un astfel de dar: papalitatea a crescut în putere şi control asupra Romei, după cum am descris aici.

((79))

Regii francezi, Pepin şi Carol cel Mare, şi-au adus fiecare la rândul lui armata pentru protecţia stăpânirii papalităţii şi i-au învins pe lombarzi. Acesta din urmă a fost cel care în anul 800 d. Cr. a dăruit în mod oficial papalităţii câteva state cunoscute ca „Statele Papale”, la care ne-am referit deja — în plus faţă de oraşul şi suburbiile Romei, deţinute de fapt de papalitate din 539 d. Cr. Aşadar, regatul sau „cornul” lombard n-a impiedicat, nici n-a ocupat locul cornului papal, aşa cum au presupus unii, chiar dacă uneori l-a presat.

Despre acest atac al lombarzilor asupra Romei, Gibbon spune:

„Un memorabil exemplu de căinţă şi pietate a fost arătat de Lutiprand, rege al lombarzilor. Înarmat la poarta Vaticanului, cuceritorul a ascultat glasul lui Grigore I, şi-a retras trupele, a renunţat la cucerirea sa, a vizitat cu respect biserica Sfântul Petru şi după ce şi-a făcut devoţiunile, şi-a oferit sabia şi pumnalul, cuirasa şi mantaua, crucea sa de argint şi coroana de aur pe mormântul apostolului”. Dar „Succesorul său, Astolfus, s-a declarat inamic atât al împăratului cât şi al papei: ... Roma a fost somată să-l recunoască pe victoriosul lombard ca suveranul ei legal. ... Romanii au ezitat; au implorat; s-au plâns; şi barbarii ameninţători au fost ţinuţi în frâu prin arme şi negocieri până când papii au câştigat prietenia unui aliat şi răzbunător de peste Alpi”.

Papa (Ştefan al III-lea) a vizitat Franţa şi a reuşit să obţină ajutorul necesar; şi, spune Gibbon, s-a întors ca un cuceritor în fruntea unei armate franceze care era condusă de regele (Pepin) în persoană. Lombarzii, după o rezistenţă slabă, au obţinut o pace umilitoare şi au jurat să restituie posesiunile şi să respecte sanctitatea Bisericii Romane.

Ca o ilustraţie a pretenţiilor papilor şi a felului de putere prin care ei pretindeau şi deţineau stăpânirea, cităm din nou din Gibbon o scrisoare a papei Ştefan al III-lea, trimisă la acea vreme regelui Franţei. Lombarzii asaltaseră din nou ((80)) Roma, la scurtă vreme după ce armata franceză se retrăsese, şi papa dorea un nou ajutor. El a scris în numele apostolului Petru spunând:

„Apostolul îi asigură pe fiii săi adoptivi, regele, clerul şi nobilii Franţei, că deşi mort în trup, el este încă viu în spirit; că ei acum aud şi trebuie să se supună glasului întemeietorului şi păzitorului bisericii romane; că fecioara, îngerii, sfinţii, martirii şi toată oştirea cerului în unanimitate solicită cererea şi vor mărturisi obligaţia; că bogăţiile, victoria şi paradisul vor încorona iniţiativa lor pioasă, şi că veşnica condamnare va fi pedeapsa neglijenţei lor, dacă îngăduie ca mormântul său, templul său şi poporul său să cadă în mâinile perfizilor lombarzi”. Şi Gibbon adaugă: „A doua expediţie a lui Pepin n-a fost mai puţin rapidă şi norocoasă decât prima. Sfântul Petru a fost mulţumit; Roma era din nou salvată”.

Deoarece acest început al stăpânirii papalităţii a fost obscur, şi totuşi este important să fie clar recunoscut, ni s-a părut că cere o marcare atentă, ca mai sus. Încheind dovada că 539 d. Cr. a fost data arătată profetic, cităm o mărturie întăritoare din scrierile romano-catolice, după cum urmează:

„După căderea Imperiului Roman de Apus, influenţa politică a papilor în Italia a devenit de o importanţă încă şi mai mare, prin faptul că papii trebuiau să ia sub protecţia lor nefericita ţară, dar în special Roma şi împrejurimile ei, care schimba atât de des stăpânii şi era expusă în mod continuu invaziilor cuceritorilor aspri şi brutali. În timp ce urmaşii sfântului Petru se interesau cu atâta energie de bunăstarea locuitorilor Italiei, aceştia din urmă au fost neglijaţi cu totul de împăraţii romani de Răsărit care încă emiteau pretenţia de a conduce ţara. Chiar şi după ce Iustinian I a recucerit o parte a Italiei [539 d. Cr.] şi a transformat-o în provincie grecească, soarta locuitorilor n-a fost mai bună; deoarece împăraţii bizantini nu puteau decât să epuizeze prin impozite pe supuşii Exarhatului Ravenna, dar în nici un fel nu-i puteau oferi protecţia necesară.

((81))

În aceste împrejurări s-a întâmplat că ... împăraţii ... au pierdut toată puterea reală şi au rămas numai cu numele stăpâni ai guvernului, în timp ce papii, în virtutea necesităţilor de moment, au ajuns practic în posesia acelei supremaţii peste domeniul roman. ... Acest rezultat spontan al străduinţei generoase a fost recunoscut în timpurile care au urmat ca o achiziţie legală [de către Pepin şi Carol cel Mare]. ... Pepin, după cum spun scriitorii contemporani, «a restituit» Scaunului Apostolic teritoriul cucerit. Această donaţie sau restituire a lui Pepin a fost confirmată şi mărită de fiul său, Carol cel Mare, care în 774 d. Cr. a pus capăt stăpânirii lombarde în Italia. Pe această cale legitimă puterea şi suveranitatea laică a papilor au fost, prin providenţa divină, stabilite treptat”.

Citatele de mai sus sunt din „The History of the Catholic Church” (Istoria Bisericii Catolice), de H. Brueck, doctor în teologie, Vol. I, pag. 250, 251. Deoarece aceasta este o lucrare de referinţă printre romano-catolici, folosită în colegiile şi seminariile lor şi aprobată de demnitarii papali, mărturia ei este de valoare, abordând ridicarea treptată a puterii laice a papalităţii şi timpul când începutul ei a fost favorizat de împrejurări. Ea dovedeşte că decăderea regatului ostrogot în 539 d. Cr., aşa cum este clar indicat de măsura profetică (1260 ani), este exact punctul în timp când a fost „aşezat” acest sistem pustiitor şi urât în ochii Domnului.

În armonie cu aceeaşi linie de gândire şi în străduinţa de a stabili în mod clar faptul că autoritatea papală a început înainte de timpul lui Carol cel Mare, o altă lucrare catolică, „The Chair of St. Peter” (Scaunul Sfântului Petru), într-un capitol despre „Creşterea puterii laice” (pagina 173), spune: „Roma era condusă numai nominal de un patrician numit de împărat, dar în realitate, prin forţa împrejurărilor, papii au devenit domnii supremi ai oraşului”. Ca dovadă a acestei autorităţi şi conduceri, scriitorul continuă să citeze dovezi istorice privind puterea papilor şi neputinţa conducătorilor oficiali. El se referă la papa Grigore cel Mare (590 d. Cr. — ((82)) la numai cincizeci de ani după ce papalitatea a fost „aşezată”) ca o ilustrare a puterii deja posedate de papi, spunând:

„Îl găsim trimiţându-l pe Leontius ca guvernator la Nepi, în Etruria, poruncind locuitorilor să-l asculte ca pe el însuşi. Iarăşi, îl numeşte pe Constantius în importantul post de guvernator al Neapolelui. Apoi scrie episcopilor despre apărarea şi aprovizionarea respectivelor lor oraşe; emite ordine comandanţilor militari. ... Într-un cuvânt, el devine conducătorul şi protectorul adevărat al Italiei; aşa că este pe deplin îndreptăţit să spună: «Oricine ocupă locul meu ca păstor este foarte ocupat cu griji exterioare, astfel încât adesea devine nesigur dacă îndeplineşte funcţiile unui păstor sau ale unui prinţ laic»”.

Atât de mare a fost creşterea puterii laice în intervalul scurt de cincizeci de ani de la micul său început, în 539 d. Cr. Prin urmare, putem fi siguri că cei 1260 de ani, sau trei timpuri şi jumătate de stăpânire papală, sunt bine şi clar marcaţi la ambele capete.

Daniel, care auzise limita pusă asupra puterii urâciunii de a pustii Biserica şi de a zdrobi adevărul, puterea poporului Domnului, a văzut că aceasta nu va introduce încă împărăţia lui Mihail (Cristos) şi înălţarea sfinţilor la putere, ci ea numai le va acorda eliberare de asupritorul lor. Aceasta, prin urmare, nu era totuşi înţelegerea pe care el o dorea: „Eu am auzit, dar [totuşi] n-am înţeles; şi am zis: «Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri [sau ce va fi după ele]?» El a răspuns: «Du-te, Daniel [este zadarnic să încerci să înţelegi chestiunea]! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la timpul sfârşitului. ... De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea care pustieşte [539 d. Cr.], vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile [ani. Atunci] Mulţi vor fi curăţiţi [separaţi], albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei înţelepţi vor înţelege [atunci]. Ferice de cine ((83)) va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile [1335]! Iar tu, du-te [pe calea ta], până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire [porţia, răsplata], la sfârşitul zilelor”.

Cercetătorul atent va observa că aceste 1290 şi 1335 de zile profetice, ani literali, au acelaşi punct de plecare ca şi cei 1260 de ani ai puterii papale de a zdrobi, adică, de la timpul când a fost „aşezată” urâciunea pustiirii — 539 d. Cr. Acolo unde sunt menţionate două evenimente care se petrec în timpuri diferite, ca şi în acest caz — desfiinţarea jertfei „zilnice” (sau mai corect a jertfei necurmate), şi aşezarea urâciunii — trebuie întotdeauna să socotim de la timpul când ambele au fost adevărate. Desfiinţarea „jertfei necurmate”, vom arăta în capitolul următor, a avut loc cu câţiva ani înainte de aşezarea urâciunii în 539, şi a fost elementul important care a făcut ca ea să fie numită „urâciune”. Ar trebui să socotim, şi socotim prin urmare, „aşezarea” urâciunii de la ultimul din aceste două evenimente.

Să se remarce, mai departe, că amândouă aceste măsuri sunt date ca răspuns la întrebarea lui Daniel cu privire la ce se va întâmpla cu sfinţii lui Dumnezeu după ce puterea lor (adevărul) va fi eliberată de zdrobirea papală (adică după 1799) şi înainte de aşezarea Împărăţiei lui Mesia — Mihail. Răspunsul în esenţă este că Daniel nu trebuia să spere să înţeleagă mai departe, dar că în treizeci de ani după începutul Timpului Sfârşitului (1260+30=1290) va începe în poporul sfânt o lucrare de purificare, de curăţire, de rafinare, şi în legătură cu aceasta va fi acordată celor înţelepţi din această clasă încercată, curăţită, separată o înţelegere a profeţiei; totuşi, cunoştinţa va fi astfel comunicată, încât cel lipsit de evlavie şi necurăţit n-o va primi sau crede. S-a arătat, în continuare, că înţelegerea corectă a viziunii va fi departe ((84)) de a fi completă sau deplină; de fapt va fi deficitară în unele din elementele ei principale, până după 45 de ani (1290+45=1335) sau la 75 de ani după începutul Timpului Sfârşitului, 1799 d. Cr. (1260+75=1335). Aceasta este clar indicată de textul ebraic, care arată chestiunea ca şi cum veghetorii, care deja au văzut ceva şi aşteaptă cu răbdare, ar primi dintr-odată (când „1335 de zile” vor fi trecut) o vedere deplină, clară, cu mult peste aşteptările lor. „Ferice de acela!”

Socotind de la 539 d. Cr., cele 1290 de zile simbolice sau sfârşit în 1829, iar cele 1335 de zile la sfârşitul lui 1874. Cititorul să judece cu grijă cât de corect marchează aceste date înţelegerea viziunii şi a tuturor profeţiilor legate de Timpul Sfârşitului, şi a separării, curăţirii şi rafinării ca prin foc, ca să-i aducă pe copiii lui Dumnezeu la starea de inocenţă, umilinţă, încredere a minţii şi inimii, necesare pentru ca ei să poată fi gata să primească şi să aprecieze lucrarea lui Dumnezeu în felul şi la timpul lui Dumnezeu.

O mişcare religioasă şi-a avut punctul culminant în 1844, ai cărei participanţi au fost atunci şi de atunci încoace cunoscuţi în general ca „adventişti” şi „milleriţi”, deoarece ei au aşteptat ca a doua venire a Domnului să aibă loc la acea dată şi deoarece conducătorul şi iniţiatorul ei a fost domnul William Miller. Mişcarea, care a început prin 1829, atrăsese înainte de 1844 (când ei au aşteptat întoarcerea Domnului) atenţia tuturor claselor de creştini, în special în Statele din est şi centrale [ale SUA — n. e.], unde a ajuns să stârneasă mare interes. Cu mult înainte de aceasta, profesorul Bengel, în Tubingen, Germania, începuse să atragă atenţia asupra profeţiilor şi asupra Împărăţiei viitoare a lui Mesia, în timp ce renumitul misionar Wolff făcuse acelaşi lucru în Asia. Centrul lucrării a fost însă America, unde condiţiile sociale, ((85)) politice şi religioase favorizau, mai mult decât în altă parte, independenţa în studiul Bibliei, ca şi în alte chestiuni; întocmai cum mişcarea primei veniri a fost limitată la Iudeea, deşi toţi israeliţii evlavioşi de pretutindeni au auzit mai mult sau mai puţin de ea. Fapt. 2:5.

Toţi ştiu câte ceva despre eşecul aşteptărilor fratelui Miller. Domnul n-a venit în 1844 şi lumea n-a fost arsă cu foc, aşa cum aşteptase el şi învăţase şi pe alţii să aştepte; şi aceasta a fost o mare dezamăgire pentru acei „sfinţi” care aşteptaseră atât de încrezători ca Cristos („Mihail”) să Se arate atunci şi să-i înalţe cu El în putere şi glorie. Dar, în ciuda dezamăgirii, mişcarea şi-a avut efectele ei intenţionate — de a trezi un interes pentru subiectul venirii Domnului şi de a arunca ocară asupra subiectului din cauza aşteptărilor greşite. Spunem efecte intenţionate deoarece, fără nici o îndoială, mâna Domnului a fost în ea. Ea nu numai că a făcut o lucrare care corespundea cu cea a mişcării primei veniri, când Sa născut Domnul nostru, când au venit înţelepţii din răsărit şi când „poporul era în aşteptarea” Lui (Mat. 2:1, 2; Luca 3:15), ci corespundea cu ea şi în timp, fiind chiar cu treizeci de ani înainte de ungerea Domnului nostru, la vârsta de treizeci de ani, la începutul lucrării Sale ca Mesia. Acea „mişcare a lui Miller”, aşa cum este denumită în batjocură, a adus şi o binecuvântare individuală „sfinţilor” care au luat parte la ea: a dus la o cercetare atentă a Scripturilor şi la încredere în Cuvântul lui Dumnezeu mai presus de tradiţiile oamenilor; şi a încălzit, a hrănit şi a unit inimile copiilor lui Dumnezeu în părtăşie nesectară, căci cei interesaţi erau din toate denominaţiile, deşi în principal erau baptişti. De când s-a sfârşit acea mişcare, unii din aceştia s-au organizat şi s-au legat ca secte noi, orbindu-se astfel faţă de unele binecuvântări cuvenite în „seceriş”.

((86))

Deşi, după cum cititorul va fi observat, noi nu suntem de acord aproape în nici un punct cu interpretările şi deducţiile domnului Miller — văzând scopul, precum şi felul şi timpul venirii Domnului nostru într-o lumină foarte diferită — totuşi recunoaştem acea mişcare ca fiind în ordinea lui Dumnezeu şi făcând o lucrare foarte importantă în separarea, purificarea, rafinarea, şi astfel în pregătirea unui popor care să fie gata în aşteptarea Domnului. Şi nu numai că aceasta a făcut o lucrare de purificare şi de încercare în ziua ei, ci, aruncând ocară asupra studiului profeţiei şi asupra doctrinei venirii a doua a Domnului, a servit de atunci să-i încerce şi să-i probeze pe consacraţi, indiferent de vreo asociere cu vederile şi aşteptările domnului Miller. Simpla menţionare a subiectului profeţiei, a venirii Domnului şi a Împărăţiei Milenare stârneşte acum dispreţul înţelepţilor lumeşti, în special în biserica nominală. Aceasta a fost fără îndoială din providenţa Domnului şi cu un scop foarte asemănător celui al trimiterii pruncului Isus pentru o vreme la Nazaret, ca să fie „numit Nazarinean”, deşi în realitate S-a născut în onorabila cetate Betleem. Aceasta a fost în mod evident pentru ca adevărul să-i poată separa pe „israeliţii cu adevărat” de pleava din poporul ales al lui Dumnezeu. Pleava a fost îndepărtată prin declaraţia că Domnul nostru a fost nazarinean, căci ei s-au gândit: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?”. Chiar aşa întreabă unii acum cu dispreţ: „Poate ieşi ceva bun din adventism?” şi resping fără a analiza mărturia Domnului, a apostolilor şi a profeţilor. Dar cei umili, cei sfinţi, cei înţelepţi în ochii lui Dumnezeu, deşi nebuni în aprecierea lumii, nu iau o asemenea atitudine.

Dar „mişcarea lui Miller” a fost mai mult decât atât: ea a fost începutul înţelegerii corecte a viziunilor lui Daniel şi la timpul potrivit ca să corespundă profeţiei. Aplicarea de către domnul Miller a celor trei timpuri şi jumătate (1260 de ani) a fost practic aceeaşi cu cea pe care noi tocmai am dat-o, dar el a ((87)) făcut greşeala de a nu începe perioadele de 1290 şi 1335 în acelaşi timp. Dacă ar fi făcut aşa, ar fi fost corect. Dimpotrivă, el le-a început cu treizeci de ani mai devreme — cam la 509 în loc de 539, care a sfârşit cele 1335 de zile în 1844, în loc de 1874.* Ea a fost, cu toate acestea, începutul înţelegerii corecte a profeţiei; căci, la urma urmelor, perioada de 1260, pe care a văzut-o corect, a fost cheia; şi propovăduirea acestui adevăr (chiar dacă în combinaţie cu erori, aplicări greşite şi deducţii false) a avut efectul de a separa şi purifica pe „mulţi”, şi chiar la timpul pe care l-a prezis Domnul.

*N-am putut procura scrierile domnului Miller pentru a compara interpretările lui. Doar am aflat datele la care a aplicat el cifrele profetice.

Neînţelegând nici felul, nici scopul întoarcerii Domnului, ci aşteptând o arătare bruscă şi sfârşitul tuturor lucrurilor într-o zi, el a presupus că toate profeţiile timpului trebuie să se sfârşească atunci; şi scopul şi efortul lui au fost să le forţeze pe toate să se termine în acest punct final comun: de aici rezultă eşecul lui — după care Dumnezeu n-a mai luminat atunci pe nimeni, nefiind cuvenită atunci o luminare suplimentară.

Domnul Miller a fost un membru serios şi stimat al Bisericii Baptiste; şi fiind un cercetător atent al Scripturilor, profeţiile au început să se deschidă înaintea lui. După ce a ajuns să se convingă deplin în privinţa corectitudinii aplicărilor sale, a început să-şi răspândească vederile printre slujitorii bisericilor, în principal baptişti la început, dar după aceea printre toate clasele şi toate denominaţiile. Pe măsură ce lucrarea s-a răspândit, el, cu mulţi colaboratori, a călătorit şi a predicat pe scară largă. Începutul acestei lucrări printre slujitorii baptişti, după cât se poate afla din memoriile sale, a fost în 1829, primul convertit care i-a predicat vederile în public fiind Fuller, Bătrân al Bisericii Baptiste din Poultney, Vermont. Într-o scrisoare scrisă cam la trei ani după aceea, domnul Miller spune:

((88))

„Domnul împrăştie sămânţa. Pot număra acum opt slujitori care predică această doctrină, mai mult sau mai puţin, în afară de mine. Ştiu de peste o sută de fraţi individuali care spun că mi-au adoptat vederile. Fie cum o fi: «Adevărul este puternic şi va triumfa»”.

Astfel se va vedea că lucrarea separatoare a „mişcării lui Miller” şi-a avut începutul la timpul prezis — la sfârşitul celor 1290 de zile, în 1829.

Acum, ce putem spune despre aşteptarea serioasă până se va ajunge la 1335 de zile? Cine a aşteptat în acest fel?

Unii dintre copiii lui Dumnezeu, „sfinţi”, scriitorul fiind din numărul lor, deşi n-au fost asociaţi cu „mişcarea lui Miller”, nici cu denominaţia organizată ulterior, care se autodenumeşte „Biserica celei de-a doua veniri”, au căutat şi „au aşteptat cu seriozitate” Împărăţia lui Mihail; şi mărturisim bucuroşi despre „fericirea” dezvăluirilor minunat de clare ale planului Tatălui nostru în toamna lui 1874 şi de atunci încoace — sfârşitul celor 1335 de zile.

Cuvintele nu reuşesc să exprime această fericire! Numai cei care au fost învioraţi în spirit cu acest vin nou al Împărăţiei ar putea s-o aprecieze, dacă am putea s-o descriem. Prin urmare, este ceva ce trebuie simţit, mai degrabă decât spus. La sfârşitul celor 1335 de zile profetice, simbolice, şi de atunci încoace, au ajuns să fie cunoscute vederile preţioase despre prezenţa Domnului şi faptul că noi trăim chiar acum în timpul „secerişului” acestui Veac Evanghelic şi în timpul stabilirii Împărăţiei lui Mihail (a lui Cristos).

O, fericirea acestui timp favorizat! O, armonia, frumuseţea, măreţia planului divin aşa cum acesta a început să se dezvăluie când s-a „ajuns” la cele 1335 de zile! Această serie de Studii În Scripturi este publicată tocmai pentru a exprima, cât stă în puterile noastre, această „fericire” şi dezvăluire mai deplină a planului divin cuvenit să fie înţeles de toţi „sfinţii” care trăiesc acum. Nimeni în afară de „sfinţi” ((89)) nu-l va înţelege. Este acordat ca o favoare. „Nici unul din cei răi nu va înţelege”; şi aceia dintre „sfinţi” care au tovărăşie cu cei lumeşti, care în mod neînţelept stau în adunările celor răi şi se aşează pe scaunul celor batjocoritori nu vor înţelege şi nu vor fi în stare să simtă această fericire cuvenită acum numai celor „sfinţi”, cu adevărat „înţelepţi”, care îşi găsesc plăcerea în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la ea [o studiază]. Ps. 1:1, 2.

Acest mesaj cu privire la Împărăţia lui Mihail, deschizându-se treptat de la 1829 încoace, este reprezentat simbolic în Cartea Apocalipsei (cap. 10:2, 8-10) ca o „cărticică”, pe care „înţelepţii” din „poporul sfânt”, reprezentaţi prin Ioan, sunt instruiţi s-o mănânce. Şi experienţa lui Ioan, aşa cum este exprimată în versetul 10, este experienţa tuturor celor care primesc aceste adevăruri. Ele aduc o minunată dulceaţă: O, fericirea! Dar efectele ulterioare sunt întotdeauna mai mult sau mai puţin un amestec de amărăciune a persecuţiei cu dulceaţă. Şi efectul asupra celor care îndură cu răbdare până la sfârşit este să cureţe, să purifice, să rafineze, şi astfel să pregătească mireasa lui Cristos pentru nuntă şi înălţare, cuvenite spre încheierea Zilei Pregătirii.

În privinţa acestei dezamăgiri, pe care am arătat-o că a fost totuşi o binecuvântare şi un început al interpretării corecte a viziunii, profetul Habacuc este făcut să scrie un cuvânt de încurajare, spunând (capitolul 2:2, 3): „Scrie viziunea şi graveaz-o pe table [hărţi], ca să se poată citi uşor [de către cel care doreşte]! ... dacă întârzie, aşteapt-o [„Ferice de cine va aştepta ... până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!”], căci va veni şi se va împlini negreşit”. Aparenta întârziere sau amânare n-a fost de fapt aşa, ci o greşeală parţială din partea domnului Miller, cunoscută dinainte şi permisă de Domnul pentru încercarea „poporului sfânt”.

Ca o dovadă a consacrării, a studiului biblic şi a credinţei generate de această mişcare, cităm dintr-o scrisoare scrisă ((90)) de domnul Miller după dezamăgirea din 1844 celor care fuseseră dezamăgiţi odată cu el, după cum urmează:

„Mulţumim lui Dumnezeu întotdeauna pentru voi, când auzim, cum deja am auzit, că dezamăgirea recentă a voastră şi a noastră a produs în voi, şi sperăm că şi în noi, o adâncă umilinţă şi o verificare atentă a inimilor noastre. Şi deşi suntem umiliţi, şi într-o măsură îndureraţi, de batjocurile unei generaţii rele şi stricate, nu suntem nici înspăimântaţi nici descurajaţi. Cu toţii puteţi, când sunteţi întrebaţi despre motivele speranţei voastre, să vă deschideţi Bibliile şi cu blândeţe şi frică să arătaţi celui care vă întreabă de ce speraţi în glorioasa arătare a marelui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, Isus Cristos. Nu trebuie în nici un caz să-l trimiteţi pe cel care întreabă la slujitorul bisericii voastre, pentru motivul credinţei voastre. Crezul vostru este Scriptura ... filosofia voastră este înţelepciunea care vine de sus de la Dumnezeu; legătura unirii voastre este iubirea şi părtăşia sfinţilor; învăţătorul vostru este Spiritul sfânt şi profesorul vostru este Domnul Isus Cristos. ... Vă îndemn, prin toată iubirea şi părtăşia sfinţilor, să ţineţi cu tărie la această speranţă. Ea este garantată de fiecare promisiune din Cuvântul lui Dumnezeu. Ea vă este asigurată prin două lucruri neschimbătoare — sfatul şi jurământul lui Dumnezeu, în care este cu neputinţă ca El să mintă. Ea este ratificată şi sigilată prin moartea, sângele, învierea şi viaţa lui Isus Cristos. ... Nu vă temeţi niciodată, fraţilor; Dumnezeu v-a spus ce să ziceţi. Faceţi aşa cum vă cere şi El va avea grijă de consecinţe. Dumnezeu spune: «De aceea spune-le: Se apropie zilele şi toate viziunile se vor împlini» [vezi Ezechiel 12:22, 23]. ... Pentru mine este aproape o demonstraţie că mâna lui Dumnezeu este în acest lucru. Multe mii de oameni au fost făcuţi să studieze Scripturile prin predicarea din acel timp. ... Înţelepciunea lui Dumnezeu a marcat în mare măsură cărarea noastră, pe care El a plănuit-o pentru un bine pe care îl va îndeplini la timpul şi în felul Său”.

Una dintre pildele Domnului nostru a fost dată în mod expres ca să ilustreze această perioadă de aşteptare, de la ((91)) dezamăgirea din 1844 până la realizările de la sfârşitul celor „1335 de zile”. Ne referim la —

Pilda celor zece fecioare
— Matei 25:1-12 —

Această pildă începe cu „atunci”, indicând astfel că ea n-a fost aplicabilă imediat, în ziua Domnului, ci cândva în viitor. „Atunci împărăţia cerurilor [în starea ei embrionară — reprezentată de unii sau de toţi din poporul sfânt, candidaţi la moştenire în Împărăţie] se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau înţelepte şi cinci nechibzuite.”

Cifrele nu sunt semnificative; nici proporţiile. Pilda învaţă despre o mişcare printre moştenitorii Împărăţiei în aşteptarea întâlnirii Mirelui — o mişcare în care se vor manifesta două clase, numite aici „înţelepte” şi „nechibzuite”. Cuvântul „fecioară” înseamnă curat; aşa că cele prezentate în pildă, atât cele înţelepte cât şi cele nechibzuite, reprezintă „oameni sfinţi”. De fapt, nici un iubitor al Mirelui care doreşte să-L întâlnească nu poate fi iubitor al păcatului, chiar dacă mulţi dintre ei sunt „nechibzuiţi”.

Mişcarea indicată de Domnul nostru în această pildă corespunde exact cu cea începută prin „mişcarea lui Miller” şi care este încă în progres. Aceea, deşi începută de un baptist, a fost o mişcare neconfesională, la care s-au alăturat cei mai evlavioşi şi mai credincioşi din toate denominaţiile. Relatările din acele timpuri, despre înflăcărarea zelului lor etc. ne umplu inimile de admiraţie pentru bărbaţii şi femeile care au avut onestitatea să-şi pună în practică convingerile, chiar dacă noi nu suntem de acord cu acele convingeri. S-au vărsat banii ca apa pentru tipărirea de pliante şi articole în diferite limbi şi pentru trimiterea mesajului în lumea întreagă. Se spune că în bisericile tuturor denominaţiilor se răspândise un spirit de înviorare, şi că în unele adunări, unde toţi erau sub influenţa acestei învăţături, cei care aveau bani de prisos îi puneau grămadă pe o masă în faţa ((92)) amvonului, unde erau la dispoziţia tuturor celor care aveau nevoie; şi se spune că sinceritatea şi zelul credincioşilor de atunci erau aşa încât banii consacraţi astfel Domnului nu trebuia să fie păziţi, căci cei care nu aveau nevoie nu se atingeau de ei.

Se arată că toate fecioarele din pildă aveau candelele curăţate şi acestea le dădeau lumină. Aceste candele reprezintă Scripturile („Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele”); şi o asemenea curăţire generală a candelelor — cercetare a Scripturilor — de către toate clasele de creştini, probabil că n-a avut loc niciodată înainte. Untdelemnul reprezintă spiritul adevărului. Era deci evident în candelele tuturor, dar nu toţi aveau spiritul adevărului în ei înşişi — în „vase”.

Dezamăgirea din 1844 este consemnată pe scurt în pildă prin afirmaţia că „Mirele întârzia” — adică celor care aşteptau li s-a părut că întârzie. Şi confuzia şi întunericul prin care au trecut toţi, şi multele vederi false şi iluzorii în care au intrat unii dintre cei care au fost dezamăgiţi atunci, sunt arătate în pildă prin declaraţia: „Fiindcă mirele întârzia, au aţipit toate şi au adormit”. Da, şi în întunericul şi somnul lor multe dintre ele au visat lucruri ciudate, neraţionale.

Dar pilda arată o a doua mişcare, similară şi totuşi diferită, printre aceleaşi fecioare. Este vorba despre aceeaşi clasă generală, dar nu în mod necesar aceiaşi indivizi. După cum prima mişcare a fost rezultatul luminii asupra profeţiei cu privire la timpul venirii a doua a lui Mesia ca Mire al Bisericii, tot aşa a fost şi a doua mişcare. Dar sunt câteva diferenţe. În prima, candelele tuturor fecioarelor au ars la fel şi ceata care aştepta pe Mire a fost amestecată; pe când în a doua mişcare, deşi toate se vor trezi, numai acelea vor fi conduse afară care au spiritul adevărului în inimi, precum şi o cunoştinţă a Bibliei — o candelă curăţată. Pentru prima mişcare a fost prezisă dezamăgirea, şi aşteptarea celor 1335 ((93)) de zile a fost necesară; dar a doua n-a fost o dezamăgire şi n-a mai fost necesară o aşteptare; pentru că împlinirea a venit exact la încheierea celor 1335 de zile profetice — în octombrie 1874. Faptul prezenţei Domnului nostru, aşa cum este învăţat de profeţiile de mai înainte, a început să fie recunoscut chiar după încheierea celor 1335 de ani, perioada „aşteptării”. Când a ieşit strigătul (care sună încă) „Iată, Mirele!” — nu iată, vine* Mirele, ci iată, El a venit şi noi trăim acum „în prezenţa [parousia] Fiului Omului”, a fost foarte devreme în dimineaţa veacului nou, dar în ceea ce priveşte somnul adânc al fecioarelor a fost ceasul de la „miezul nopţii”. Şi aşa este caracterul mişcării actuale, de la acea dată: o vestire a prezenţei Domnului şi a lucrării Împărăţiei acum în progres. Scriitorul şi colaboratorii au vestit faptul prezenţei Domnului, demonstrându-l din profeţie, şi pe diagrame sau table, ca cele folosite în această carte, până în toamna lui 1878 când s-au făcut aranjamente pentru începerea publicaţiei noastre actuale „Turnul de Veghere al Sionului şi Vestitorul prezenţei lui Cristos”. Prin binecuvântarea Domnului, milioanele de exemplare ale acestei publicaţii au dus pretutindeni veştile că timpul s-a împlinit şi că Împărăţia lui Cristos este chiar acum în stabilire, în timp ce împărăţiile şi sistemele oamenilor se fărâmiţează spre deplina lor distrugere.

*Cele mai vechi manuscrise greceşti (Sinaitic şi Vatican) omit vine, şi spun: „Iată, Mirele!”

Pilda ne avertizează că deşi întreaga clasă a fecioarelor îşi curăţă candelele, nu toate pot vedea. Numai cei care au untdelemn în vasele lor (în ei înşişi — cei pe deplin consacraţi) pot obţine lumină din candelele lor şi pot aprecia faptele. Ceilalţi (toţi cei curaţi, fecioarele) vor obţine untdelemnul şi lumina cândva şi vor fi mult binecuvântaţi de ea; dar numai cei umpluţi cu untdelemn, spiritul ((94)) adevărului, vor avea lumina la timp şi vor obţine marea binecuvântare. Numai aceştia intră cu Mirele la nuntă. Untdelemnul, sau spiritul consacrării şi lumina care-l însoţeşte nu pot fi transmise de la o fecioară la alta. Fiecare pentru sine trebuie să fie umplut de spirit; fiecare trebuie să obţină propria lui rezervă din acest untdelemn (Adevărul şi spiritul lui de consacrare şi sfinţenie); şi costul este considerabil în direcţia lepădării de sine, a denaturării şi încercării de foc. Experienţa din marele timp de necaz va fi piaţa în care fecioarele nechibzuite îşi vor cumpăra untdelemnul lor. Dar atunci va fi prea târziu pentru a intra la nuntă, ca membre ale Miresei, soţia Mielului. Scripturile indică însă că, în calitate de vase pentru „mai puţină cinste”, aceştia, care se căiesc de nechibzuinţa lor, nu vor fi nimiciţi, ci, fiind pregătiţi astfel pentru folosul Stăpânului, Îl vor sluji totuşi în templul Său.

Revenind la cuvintele îngerului către Daniel — citim în versetul 13: „Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire [porţie, răsplată], la [după] sfârşitul zilelor [1335]” — în timpul secerişului care va începe atunci.

În expresia „Du-te, până va veni sfârşitul”, „sfârşitul” trebuie considerat ca având o semnificaţie foarte diferită de „Timpul Sfârşitului”. „Secerişul este sfârşitul veacului”; şi secerişul, cum s-a arătat deja, este perioada de 40 de ani din toamna lui 1874 d. Cr., terminarea celor „1335 de zile”, până în toamna lui 1914 d. Cr. Şi Daniel îşi va primi partea, răsplata sau sorţul său în Împărăţia lui Mihail (Cristos), împreună cu toţi sfinţii profeţi, precum şi cu sfinţii Veacului Evanghelic, la sfârşitul acestei perioade de „seceriş”; sfinţii [Veacului Evanghelic — n. e.] fiind primii în ordine, precum şi în onoare, în acea Împărăţie (Evr. 11:40). Vezi Studii În Scripturi, Volumul I, pagina 288.