((95))

Vie Impărăţia Ta - Studiul IV
Curăţirea sfântul locaş
2300 de zile — Daniel 8:10-26

Sfântul locaş adevărat — Profanarea — Baza sau temelia — Cum anume „aruncat la pământ” — Dovezi la aceasta, citate din scrieri romano-catolice — Curăţirea nu va fi realizată până la 2300 de ani după viziune — Cum şi unde a început, şi când îşi are timpul să fie terminată — „Vasele de aur”, adevărurile, trebuie să fie puse la loc

ÎN CAPITOLELE anterioare am văzut identificarea „cornului mic” îngâmfat, deosebit, din Daniel 7:8, 11, 20-26, cu „Omul Păcatului” din 2 Tesaloniceni 2:3 şi cu „Urâciunea Pustiirii” prezisă de Domnul nostru în Matei 24:15, şi de asemenea că în Daniel 8:9, 10, 23-25 se face referire la aceeaşi putere papală. Am examinat, suficient pentru scopurile noastre de acum şi pentru spaţiul limitat, ridicarea lui, caracterul lui, înfrângerea puterii lui zdrobitoare şi totala lui nimicire finală, care este încă viitoare.

Vrem acum să examinăm o altă profeţie care indică în mod clar acea anumită doctrină falsă sau eroare fundamentală care a dus la respingerea totală a acelui sistem de către Domnul nostru şi care l-a făcut în ochii Lui urâciunea pustiirii. Profeţia care va fi examinată acum arată mai departe timpul la care adevărata Biserică, clasa consacrată — Sfântul Locaş — va fi curăţată de profanările urâte introduse de papalitate.

În timp ce capitolul precedent ne-a indicat anumite zile de aşteptare şi o purificare a acestei clase sau Locaş Sfânt, această profeţie indică o dată la care un nucleu ((96)) de credincioşi sfinţi se vor elibera complet de profanările, erorile etc. papale, şi la care „vasele de aur” însuşite pe nedrept, sau preţioasele adevăruri, vor începe să fie restituite acestei clase sau Locaş Sfânt.

Cităm Daniel 8:10-26, după cum urmează:

„S-a înălţat până la [a controla] oştirea cerurilor [întreaga Biserică], a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii [şi-a asumat onoruri şi demnităţi şi şi-a aplicat sieşi profeţii şi titluri care aparţin lui Cristos Isus, adevăratul Şef sau Prinţ sau Cap al Bisericii.], i-a smuls [lui Cristos] jertfa necurmată şi i-a surpat locul Locaşului său celui Sfânt. Un timp de necaz a fost rânduit jertfei necurmate [în popor], din cauza nelegiuirii; şi cornul a aruncat adevărul la pământ, a făcut lucruri mari şi a prosperat.

Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel care vorbea: «În cât timp se va împlini viziunea despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii, ca să dea să fie călcat în picioare sfântul locaş şi oştirea?» Şi el mi-a zis: «Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi [zile]; apoi sfântul locaş va fi curăţit».

Pe când eu, Daniel, aveam viziunea aceasta şi căutam s-o pricep, iată, înaintea mea stătea cineva care avea înfăţişarea unui om. Şi am auzit un glas de om între malurile râului Ulai, care a strigat şi a zis: «Gabriel, fă-l să înţeleagă viziunea!» El a venit atunci lângă locul unde eram; şi, la apropierea lui, m-am înspăimântat şi am căzut cu faţa la pământ. El mi-a zis: «Înţelege, fiul omului, căci viziunea priveşte timpul sfârşitului!» Pe când îmi vorbea el, am căzut cu faţa la pământ leşinat. El m-a atins şi m-a aşezat iarăşi în picioare, în locul în care mă aflam. Apoi mi-a zis: «Iată, îţi arăt ((97)) ce se va întâmpla la sfârşitul mâniei; căci sfârşitul va fi la un timp hotărât.

Berbecul pe care l-ai văzut, cu cele două coarne: sunt [înseamnă] împăraţii Mediei şi Persiei. Ţapul păros însă este împărăţia Greciei şi cornul cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat. Cele patru coarne care au crescut în locul acestui corn frânt sunt [înseamnă] patru împărăţii care se vor ridica din poporul acesta, dar nu cu puterea lui. La sfârşitul stăpânirii lor, când răzvrătiţii vor fi umplut măsura [compară cu Gen. 15:16], se va ridica un împărat [papalitatea] cu faţa arogantă [sau fără ruşine] şi cunoscător al enigmelor. El va fi tare [făcut puternic], dar nu prin puterea lui însuşi [papalitatea s-a întărit folosind forţa diferitelor naţiuni ale Europei]; el va face pustiiri de necrezut, va prospera, va acţiona, va distruge [corupe] pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor [evlavioşi]. Prin inteligenţa lui va face să prospere înşelăciunea în mâna lui; se va înălţa în inima lui; şi prin prosperitatea lui va strica [distruge] pe mulţi; şi se va ridica [ca Anticrist] împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit, fără mână de om. Iar viziunea [acea parte a ei] cu serile şi dimineţile, despre care ţi s-a spus [că vor fi 2300 până la curăţire], este adevărată. Tu, pecetluieşte viziunea aceasta, căci este cu privire la nişte timpuri îndepărtate”.

Nu intrăm într-o explicare detaliată despre berbec, ţap, coarne etc. menţionate în versetele acestea şi în cele precedente, crezând că ele au fost deja clarificate (vezi pag. 27). Am văzut deja că Roma, care este tratată în capitolul 7 ca o fiară separată cu propriile ei coarne, iar în capitolul 2 ca fluierele şi labele picioarelor chipului, aici (capitolul 8) este tratată ca unul din coarnele „ţapului” grec, care, după ce s-a mărit spre ((98)) miazăzi şi spre răsărit, ca Roma civilă sau imperială, a suferit o schimbare, şi devenind Roma papală „S-a înălţat până la oştirea cerurilor”, adică a devenit o putere sau un imperiu eclesiastic, peste oştire sau popor. Şi aceeaşi metodă de a trata Imperiul Roman ca o ramură sau dezvoltare dintr-una din diviziunile imperiului grec este urmată în profeţia istorică din capitolul 11.

Jertfa necurmată menţionată aici se presupune în general că se referă la jertfele zilnice sau arderile de tot necurmate ale evreilor la Ierusalim. Şi această desfiinţare a jertfei necurmate a fost pusă pe seama lui Antiohus Epifanes, cum s-a descris deja. Profeţia trece însă pe lângă templul sau Locaşul Sfânt tipic şi pe lângă arderile de tot tipice, şi vorbeşte despre Locaşul Sfânt sau Templul lui Dumnezeu antitipic, Biserica creştină (2 Cor. 6:16), şi despre arderea de tot antitipică, jertfa meritorie a lui Cristos o dată pentru toţi şi pentru totdeauna — o jertfă necurmată, eficace întotdeauna pentru păcatele întregii lumi.

Jertfa necurmată a lui Cristos n-a fost în realitate anulată sau desfiinţată de papalitate, ci a fost pusă deoparte printr-o doctrină falsă promovată de acest sistem — care treptat, dar în cele din urmă deplin şi complet, a pus deoparte meritul jertfei lui Cristos ca jertfă necurmată şi întotdeauna eficace. Această doctrină falsă este cunoscută ca Liturghia sau Jertfa Liturghiei.

Protestanţii în general înţeleg complet greşit acest aşanumit sacrament. Ei presupun că este doar o altă formă de a sărbători Cina de pe urmă a Domnului, adoptată de romano-catolici. Alţii au ideea că aceasta este un fel de rugăciune specială. Dar aceste idei sunt total greşite. Doctrina romano-catolică a liturghiei este aceasta: Moartea lui Cristos, pretind ei, a anulat păcatul adamic sau originar, dar nu este aplicabilă pentru neajunsurile, ((99)) slăbiciunile, păcatele şi omisiunile noastre zilnice; nu este o jertfă necurmată, întotdeauna meritorie pentru toate păcatele noastre, întotdeauna suficientă şi eficace să acopere ca o haină pe fiecare păcătos şi fiecare păcat, astfel încât să permită celui care se căieşte să se întoarcă la unire şi părtăşie cu Dumnezeu. Pentru astfel de păcate a fost instituită Jertfa Liturghiei: ea este socotită de papişti ca o dezvoltare ulterioară a jertfei de la Calvar. De fiecare dată când se oferă Liturghia în sacrificiu, pretind ei, ea este o nouă jertfire a lui Cristos în folosul persoanelor şi păcatelor pentru care preotul care o oferă o aplică în mintea sa.

Cristosul care urmează să fie astfel sacrificat din nou, este mai întâi „creat” din pâine de grâu şi din vin de către preotul oficiant. Ele sunt pâine şi vin obişnuite până când sunt puse pe altar, unde se pretinde că anumite cuvinte de consacrare schimbă pâinea şi vinul în carnea şi sângele adevărate ale lui Cristos. Apoi ele nu mai sunt pâine şi vin, deşi au totuşi astfel de înfăţişare. Această schimbare este numită transsubstanţiere — schimbare de substanţă. Cele cinci cuvinte latine magice, care, se pretinde, efectuează schimbarea pâinii şi vinului în carne şi sânge adevărate, sunt: „Hoc est autem corpus meum”. Se pretinde că orice preot Îl poate crea astfel pe Cristos în carne, din nou, ca să fie jertfit din nou. Şi după ce astfel L-au creat pe Cristos, sună un clopoţel, iar preoţii şi poporul se pleacă, se închină şi adoră pâinea şi vinul pe care le recunosc acum ca fiind însuşi Cristos. Acestea fiind făcute, pâinea (carnea adevărată a lui Cristos, ascunsă simţurilor, spun ei) este frântă. Cristos este astfel înjunghiat sau jertfit din nou, în mod repetat, pentru păcatele speciale care se caută a fi anulate prin acest mijloc.

Ducând până la capăt această teorie absurdă şi străduindu-se s-o facă să fie consecventă cu ea însăşi, conciliile romano-catolice au emis numeroase şi lungi decrete ((100)) şi explicaţii, iar teologi înţelepţi (?) au scris mii de cărţi. În acestea se învaţă că dacă se varsă un strop de „sânge” (vin), acesta trebuie păstrat cu grijă şi ars, iar cenuşa trebuie îngropată în pământ sfânt; şi la fel pâinea („trupul lui Cristos”): nici o fărâmă din ea nu trebuie pierdută. S-a avut în vedere cu grijă ca nu cumva vreo muscă să cadă în „sânge” (vin) sau vreun şoarece sau câine să ia o fărâmă din „carnea” (pâinea) frântă. Doctorul Dens, unul dintre teologii lor de frunte, explică: „Un şoarece sau un câine care mănâncă sfintele daruri nu le mănâncă drept daruri sfinte; totuşi aceasta nu dovedeşte că atunci trupul lui Cristos încetează să existe sub forma sfintelor daruri.”* Catehismul Romano-Catolic (american) declară doctrina astfel:

„Întrebare: Ce este sfânta euharistie?

Răspuns: Este un sacrament care conţine trupul şi sângele, sufletul şi divinitatea lui Isus Cristos sub forma şi înfăţişarea pâinii şi vinului.

Întrebare: Nu este pâine şi vin ceea ce se pune întâi pe altar pentru celebrarea Liturghiei?

Răspuns: Da, este tot timpul pâine şi vin până când preotul pronunţă cuvintele de consacrare în timpul Liturghiei.

Întrebare: Ce se întâmplă prin aceste cuvinte?

Răspuns: Pâinea este schimbată în trupul lui Isus Cristos şi vinul în sângele Său.

Întrebare: Cum este numită această schimbare?

Răspuns: Este numită transsubstanţiere, adică o schimbare a unei substanţe în alta.

Întrebare: Ce este Liturghia?

Răspuns: Liturghia este jertfa perpetuă [„necurmată”] a legii noi în care Cristos Domnul nostru Se oferă pe Sine prin intermediul preotului, într-un fel nesângeros, sub înfăţişarea pâinii şi vinului, Tatălui Său Ceresc, aşa cum S-a oferit odată pe cruce într-un fel sângeros.

((101))

Întrebare: Care este deosebirea între jertfa Liturghiei şi jertfa de pe Cruce?

Răspuns: Jertfa Liturghiei este în esenţă aceeaşi [acelaşi fel sau categorie de] jertfă ca aceea de pe Cruce, singura deosebire este felul de oferire.

Întrebare: Ce efecte are Liturghia ca jertfă de împăcare [satisfacere]?

Răspuns: Prin ea noi obţinem de la mila divină întâi Harurile remuşcării şi căinţei pentru iertarea păcatelor; şi apoi Iertare de pedepsele vremelnice meritate pentru păcate.

Întrebare: Cui i se aplică roadele [beneficiile] Liturghiei?

Răspuns: Roadele generale sunt aplicate Bisericii întregi, atât celor vii cât şi celor morţi; roadele speciale sunt aplicate, mai întâi, în principal, preotului care oficiază Liturghia; apoi celor pentru care o oferă în special; iar în al treilea rând celor care asistă la ea cu evlavie [adică celor care participă la Liturghie ca închinători]”.

Aceeaşi autoritate spune: „Cel care jertfeşte este preot; lucrul perceptibil care este jertfit este numit victimă; locul unde este jertfit este numit altar. Acestea patru — preotul, victima, altarul şi jertfa — sunt inseparabile: fiecare dintre ele le cere pe celelalte”.

Din nou, explicând ceremonia, el spune despre preot:

„Atunci el pronunţă cuvintele misterioase de Consacrare, adoră, făcând o genuflexiune şi ridică Trupul Sacru şi Sângele Sacru deasupra capului său. La sunetul clopoţelului oamenii adoră în genunchi şi-şi bat pieptul în semn de pocăinţă pentru păcatele lor. Preotul roagă pe Dumnezeu să accepte îndurător jertfa”.

Încheiem mărturia asupra acestui subiect printr-un scurt citat din Canoanele Conciliului din Trent*, după cum urmează:

Canonul 3. „Dacă cineva ar zice că Liturghia este doar un serviciu de laudă şi mulţumire, sau o simplă comemorare a ((102)) jertfei făcute pe Cruce, şi nu [în ea însăşi] o ofrandă împăciuitoare [adică o jertfă care face ea însăşi ispăşire pentru păcate], sau că ea îi foloseşte numai celui care o primeşte şi n-ar trebui să fie oferită pentru cei vii şi cei morţi, pentru păcate, pedepse, ispăşiri şi alte necesităţi, acela [care tăgăduieşte astfel puterea acestei jertfe] să fie blestemat”.

Vedem astfel clar că papalitatea a pus o jertfă falsă sau fictivă în locul celei veşnice, complete şi irepetabile de la Calvar, făcută o dată pentru totdeauna. Aşa a fost că papalitatea a luat de la opera lui Cristos meritul de a fi considerată în mod corect Jertfa Necurmată, punând în locul ei o înşelătorie, făcută de propriii ei preoţi. Nu este necesar aici să dăm în detaliu motivul pentru care papalitatea neagă şi pune deoparte adevărata Jertfă Necurmată şi pune în locul ei „urâciunea”, Liturghia; căci cei mai mulţi dintre cititorii noştri ştiu că această doctrină, şi anume că preotul face în Liturghie o jertfă pentru păcate, fără de care ele nu pot fi anulate sau nu se poate scăpa de pedepsele lor, stă chiar la temelia diferitelor aranjamente ale Bisericii Romei ca să scoată bani de la oameni pentru toate extravaganţele şi luxul ei. „Iertările de păcate”, „indulgenţele” şi presupusele beneficii, favoruri, privilegii şi imunităţi, fie pentru viaţa prezentă fie pentru cea viitoare, fie pentru vii fie pentru morţi, toate sunt bazate pe această doctrină blasfematoare a Liturghiei, doctrina fundamentală a apostaziei. În virtutea puterii şi autorităţii pe care jertfa Liturghiei le-o impune preoţilor, celelalte pretenţii blasfematoare ale lor, de a avea şi a exercita diferitele prerogative care aparţin numai lui Cristos, sunt sprijinite de popor.

Ca o dovadă a caracterului fundamental al acestei erori, să se observe că deşi Reforma din Germania şi Elveţia a început cu împotrivirea faţă de indulgenţe, ea a devenit curând o chestiune privitoare la transsubstanţiere — jertfa Liturghiei. Piatra unghiulară a Reformei a fost aceea că iertarea păcatelor a fost îndeplinită de Cristos singur, ca o ((103)) consecinţă a jertfei Sale la Calvar, şi nu prin indulgenţe, confesionale şi Liturghii. De fapt această chestiune a Liturghiei a stat la baza majorităţii persecuţiilor Romei. Episcopul Tilotson remarcă: „Aceasta [transsubstanţierea — Liturghia] a fost marele articol arzător în Biserica Romei; şi absurdă şi neraţională cum este, mai mulţi creştini au fost ucişi pentru că au negat-o decât poate pentru toate celelalte articole ale religiei lor”.

Desigur, romaniştii pretind că Liturghia a fost instituită de Cristos şi de apostoli; dar cea mai timpurie menţionare a ei pe care am putut-o găsi a fost la Conciliul de la Constantinopol, 381 d. Cr. Însă data introducerii acestei erori profanatoare nu este menţionată în mod special în profeţie, decât că pe motivul acestei erori fundamentale papalitatea a devenit „Urâciunea Pustiirii” înainte ca ea să fie, ca atare, „aşezată” în putere, ceea ce, după cum am văzut, a fost în 539 d. Cr.

Profeţia declară: „I-a smuls [lui Cristos] jertfa necurmată”, iar apoi adaugă: „şi i-a surpat locul Locaşului său celui Sfânt”. Baza sau adevărul de temelie pe care este clădită clasa cu adevărat consacrată sau clasa Locaşului Sfânt este că Domnul nostru Isus, prin sacrificiu de Sine, i-a răscumpărat pe toţi şi îi va mântui în chip desăvârşit pe toţi cei care vin la Dumnezeu prin El, fără nici un alt mijlocitor, fără preot sau episcop sau papă, şi fără nici un alt sacrificiu — toate celelalte fiind o urâciune în ochii lui Dumnezeu, învăţând prin implicaţie insuficienţa marelui sacrificiu răscumpărător al lui Cristos. Evrei 7:25; 10:14.

Această doctrină a răscumpărării este baza Locaşului Sfânt sau templului sfânt — Biserica consacrată. Şi când aceasta „necurmată” a fost înlocuită, anulată sau surpată de Liturghie, atunci au urmat relele prezise de profet. Oştirea (creştinii nominali) a fost lăsată în voia erorii, condusă cu uşurinţă de sistemul fals care s-a înălţat pe sine (în persoana capului său, papa) chiar ca să fie Prinţ sau conducător peste ((104)) oştire. „Şi ... a aruncat adevărul la pământ” împreună cu aceia din oştire şi din luminile strălucitoare sau din învăţătorii care au ţinut strâns de adevăr şi care au refuzat unirea cu el în mersul lui păcătos. Şi, aşa cum am văzut în capitolele precedente, el a prosperat uimitor în faptele lui.

Însăşi temelia adevăratei credinţe creştine fiind astfel aruncată la o parte, este oare de mirare că marea apostazie a căzut în asemenea adâncimi ale nelegiuirii, aşa cum s-a întâmplat? O eroare a dus la alta, până când au rămas doar forme exterioare de adevăr şi evlavie; şi urâciunea pustiirii s-a aşezat în templul lui Dumnezeu, pângărind atât Locaşul Sfânt cât şi oştirea, şi înălţându-şi capul ca vicar sau reprezentant al lui Cristos.

În mijlocul acestor scene de succes ale Urâciunii Pustiirii, Daniel îi aude pe sfinţi întrebând: „În cât timp se va împlini viziunea despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii, ca să dea să fie călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea”? De când a fost aşezată urâciunea, tot timpul au fost sfinţi care au recunoscut mai mult sau mai puţin distinct caracterul şi profanările ei, şi aceştia au căutat cu nerăbdare să ştie, strigând către Dumnezeu, cât timp, o, Doamne, va fi călcat adevărul în noroi, iar eroarea, blasfemia şi urâciunile vor fi îngăduite să prospere? Cât timp Anticrist, „îmbătat de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus” şi de succesele lui fenomenale, va continua să îmbete şi să înşele neamurile? (Apoc. 17:2, 6; 14:8; 18:3.) Şi anticipând întrebarea lor, a lui Daniel şi a noastră, Dumnezeu a dat răspunsul dinainte, prin mesagerul Său. Şi deşi termenii n-au putut nici măcar să înceapă să fie înţeleşi înainte de Timpul Sfârşitului, totuşi fixarea sau limitarea timpului a dat altora, ca şi lui Daniel, asigurarea că Dumnezeu are control deplin asupra situaţiei, astfel încât nimic nu se poate întâmpla ca El să nu poată şi să nu controleze şi în cele din ((105)) urmă să nu conducă lucrurile spre bine. Acest răspuns marchează, nu începutul lucrării de curăţire, ci o perioadă când ea va fi într-o măsură terminată. El spune astfel:

„Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul locaş va fi curăţit.”

În examinarea acestei perioade de timp, cel care studiază este izbit imediat de faptul că ele nu pot însemna zile literale; căci 2300 de zile literale ar fi mai puţin de opt ani, şi totuşi profeţia evident acoperă toată lunga perioadă a profanării Sfântului Locaş şi a călcării în picioare a adevărului. Iarăşi observăm că este prezis că cele 2300 de zile se vor termina cândva în perioada numită „timpul sfârşitului”; căci Gabriel a spus: „Înţelege, fiul omului, căci viziunea priveşte timpul sfârşitului”; şi din nou: „Iată, îţi arăt ce se va întâmpla la sfârşitul mâniei; căci sfârşitul [împlinirea] va fi la un timp hotărât”.

În explicaţia sa Gabriel parcurge întreaga viziune explicând în parte diferitele simboluri şi termină cu asigurarea că cele 2300 de zile sunt măsura corectă a ei în întregime.

Daniel, care se gândea în mod special la Israel şi la împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu faţă de părinţi, a înţeles că tot ce auzise el nu putea avea loc în 2300 de zile literale, în special când Gabriel i-a spus: „Tu, pecetluieşte viziunea aceasta, căci este cu privire la nişte timpuri îndepărtate”. Şi deşi nu ştia cât va fi de lungă fiecare zi simbolică, el avea inima grea la gândul că atâtea rele aveau să vină asupra poporului lui Dumnezeu — deşi el n-a văzut schimbarea acelui nume de la Israelul trupesc la cel spiritual. Citim: „Eu, Daniel, am leşinat şi am fost bolnav mai multe zile”; şi: „Eram uimit de viziunea aceasta şi nimeni nu mă putea face să o înţeleg”. Şi bine a fost pentru Daniel şi pentru toţi copiii lui Dumnezeu de atunci până la Timpul Sfârşitului, ((106)) că semnificaţia înfricoşătoare a acelei viziuni a puterii şi persecuţiei papale şi a suferinţei sfinţilor, n-a fost mai clar descoperită mai înainte. Îndurătorul nostru Tată ceresc, în timp ce este dispus să-şi probeze poporul în cuptorul necazului şi persecuţiei, ca să pregătească un popor pentru nespusa şi veşnica greutate de slavă promisă, lucrează cu noi pe principiul — „ajunge zilei necazul ei”.

Daniel, pe care-l interesa mai mult Israelul decât „berbecul” persan sau „ţapul” grec, ştia din profeţia lui Ieremia că cei şaptezeci de ani de captivitate în Babilon erau o pedeapsă pentru păcate asupra lui Israel, aşa că acum judeca din viziunea despre persecuţiile viitoare (în locul înălţării şi slavei aşa cum se aşteptase), că ea arăta păcatul lui Israel şi mânia lui Dumnezeu; ca atare el s-a rugat cu seriozitate pentru iertarea păcatelor lui Israel şi pentru împlinirea făgăduinţelor făcute părinţilor. Acest lucru este spus în puţine cuvinte în Daniel 9:2-19. Daniel n-a văzut sfera planului divin aşa cum o putem noi privi acum; totuşi seriozitatea şi credinţa lui în făgăduinţe au fost plăcute lui Dumnezeu, care, drept urmare, i-a descoperit ceva mai mult cu privire la această viziune — o creştere sau o elaborare suplimentară a ei, în acele aspecte legate în mod special de Israelul trupesc. Daniel presupunea că sfârşitul celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării lui Israel, în timp ce poporul ei era în Babilon, trebuia să fie astfel prelungit sau continuat pentru multe (2300) zile. Dumnezeu corectează această eroare trimiţindu-l pe Gabriel să-l informeze că robia se va sfârşi când se vor completa cei şaptezeci de ani, şi că cetatea Ierusalim şi templul vor fi reconstruite, deşi într-o perioadă plină de tulburări etc.

În timp ce Daniel se ruga cu privire la viziunea celor 2300 de zile, pe care el le-a înţeles greşit că însemnau o prelungire a celor 70 de ani de captivitate în Babilon, Gabriel a fost ((107)) trimis să-i explice mai departe acea viziune greşit înţeleasă, astfel (Dan. 9:21-27):

„El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis: «Daniel, am venit acum să-ţi luminez mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul [suplimentar, care trebuie comunicat acum despre planul lui Dumnezeu] şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit. Fii atent deci la cuvântul acesta [suplimentar] şi înţelege viziunea [despre cele 2300 de zile]! Şaptezeci de săptămâni [70 x 7 = 490 de zile] au fost hotărâte [puse deoparte, fixate sau stabilite] asupra poporului tău [Israel] şi asupra cetăţii tale celei sfinte [Ierusalim]»” etc.*

Punctul de observat aici în mod special este că cele 490 de zile sunt o parte din cele 2300 zile — o parte marcată care era de un interes special pentru Daniel, ca răspuns la rugăciunea lui în legătură cu restaurarea lui Israel din Babilon. (Vezi versetele 12, 16-18.) Deoarece cele şaptezeci de săptămâni sau 490 de zile au fost partea de început a celor 2300, împlinirea lor serveşte nu numai să ne arate când au început cele 2300, ci şi să arate ce fel de timp (literal sau simbolic) a fost indicat. (Vezi 1 Pet. 1:11.) Şi, mai mult de atât, împlinirea acestei profeţii a celor „şaptezeci de săptămâni” ar servi să pună o pecete pe Daniel ca profet adevărat şi pe toate profeţiile sale; şi în mod special ea ar pecetlui această „viziune” a celor 2300 de zile. Şi astfel a fost prezis că cele şaptezeci de săptămâni vor servi, printre alte lucruri, să „pecetluiască viziunea şi profetul”. [Trad. lit. nouă, 2001 — n. e.]

Aşa deci, recunoscând cele şaptezeci de săptămâni simbolice sau 490 de zile ca împlinite în ani, că sunt prima parte a celor 2300 de zile şi pecetea sau semnul de aprobare a lui Dumnezeu pe toată viziunea aceasta, începem să măsurăm de acolo, să vedem unde va fi împlinită întreaga perioadă. Scăzând din 2300 cele 490 împlinite la prima ((108)) venire, avem un rest de 1810. Deci, 1810 ani (zile profetice, simbolice) trebuie să fie măsura de la încheierea celor şaptezeci de săptămâni până la timpul când clasa Sfântului Locaş va fi curăţită de diferitele profanări ale papalităţii — urâciunea pustiitoare care a profanat atât de multe secole templul lui Dumnezeu.

Moartea lui Mesia, cum s-a arătat, a fost în primăvara lui 33 d. Cr.* şi acesta a fost mijlocul ultimei săptămâni din cele şaptezeci, al cărei sfârşit deplin a fost, aşadar, cu o jumătate de săptămână sau cu trei ani şi jumătate mai târziu — în toamna lui 36 d. Cr. De aceea, 1810 ani din toamna lui 36 d. Cr., adică toamna lui 1846, marchează sfârşitul viziunii celor 2300 de zile şi data când a fost timpul ca Sfântul Locaş să fie curăţit.

Această profeţie fiind împlinită, trebuie să ne aşteptăm, în cazul acesta ca şi în alte cazuri de profeţii împlinite, să găsim faptele care dovedesc împlinirea ei prezentate clar în paginile istoriei; căci, deşi istoricii sunt adesea necredincioşi în privinţa Bibliei şi în Dumnezeul Bibliei, totuşi, fără ca ei să ştie, Dumnezeu a condus lucrarea lor astfel încât ori de câte ori a fost împlinită o profeţie, faptele au intrat negreşit în istorie, şi întotdeauna pe autoritate bună şi de încredere. Aşa a fost şi în cazul acesta al curăţirii Sfântului Locaş.

Găsim, pe autoritatea tuturor istoricilor moderni, că ceea ce aceştia toţi numesc o Mare Reformă şi-a avut începutul în secolul al şaisprezecelea — cu excepţia scriitorilor romano-catolici care o numesc marea răzvrătire. Şi cu această reformă poate fi datat începutul curăţirii Sfântului Locaş. Să ţinem minte că Sfântul Locaş a fost profanat prin introducerea diferitelor erori cu tendinţele lor rele corespunzătoare, că punctul culminant al acestora a fost atins prin introducerea Liturghiei, şi că în urma acestei erori a venit cea mai adâncă degradare a oştirii (maselor bisericii ((109)) nominale), culminând cu ruşinoasa vânzare de „indulgenţe” care a provocat în mare măsură mişcarea Reformei. Deşi clasa Sfântului Locaş a fost de asemenea profanată într-o măsură, adică a intrat în această eroare prin înşelare, rezultatele înspăimântătoare i-au deschis ochii asupra ei. Şi în consecinţă găsim că ideea fundamentală a Marii Reforme a fost Îndreptăţirea prin credinţă în „jertfa necurmată” a lui Cristos, care nu necesită repetare — opusă iertării care se pretindea a fi asigurată prin penitenţe şi Liturghii la altarele murdare ale lui Anticrist.

Acesta a fost locul corect de începere a reformei: la temelie — îndreptăţirea [curăţirea] prin credinţă în cea „necurmată”. Observaţi însă că profeţia nu indică o curăţire a oştirii la acest timp, ci numai a clasei Sfântului Locaş. Şi nici n-a fost curăţită oştirea. Ei încă au menţinut eroarea şi o menţin până în ziua de azi; dar clasa consacrată, Sfântul Locaş, a renunţat la eroare şi a suferit pentru adevăr, mulţi dintre ei chiar până la moarte.

Dar acesta a fost numai începutul procesului de curăţire; căci această clasă, trezită acum, a descoperit curând că erorile profanatoare se înmulţiseră în timp ce papalitatea se antrenase şi prosperase. Luther, spiritul conducător al reformei, nu s-a oprit cu o eroare, ci a încercat să scoată afară multe altele, şi a afişat pe uşa bisericii din Wittemberg, la 31 octombrie 1517, nouăzeci şi cinci de teze, toate acestea erau obiecţii la doctrinele papalităţii, a douăzeci şi şaptea fiind o negare a pretinsei nemuriri inerente a omului. Aceste declaraţii fiind denunţate ca erezie de către papa Leon al X-lea, Luther în răspunsul său (1520 d. Cr.) a denunţat fără menajamente doctrinele transsubstanţierii, nemuririi omului şi pretenţia papei de a fi „împărăt al lumii, rege al cerului şi Dumnezeu pe pământ” şi s-a referit la ele ca „opinii monstruoase care se găsesc în mormanul de gunoi al decretelor romane”.

Dar, vai, lucrarea de „curăţire” începută atât de nobil şi de curajos a fost prea radicală pentru a fi populară, şi ((110)) prietenii şi admiratorii au cucerit într-o măsură pe Luter şi pe asociaţii lui, copleşindu-i cu diplomaţie, prudenţă, „linguşiri” şi promisiuni de ajutor şi succes, cu condiţia ca acel curs al lor să fie modelat după dictatele înţelepciunii acestei lumi. (Vezi Daniel 11:34, 35.) Câţiva dintre prinţii germani au devenit admiratori aprinşi ai îndrăzneţilor reformatori, care au avut atât înţelegerea cât şi curajul să atace sistemul înaintea căruia regii tremuraseră de secole. Aceşti prinţi i-au ajutat pe reformatori şi ajutorul lor li s-a părut indispensabil pentru succesul mişcării. Şi în schimbul ajutorului ei au primit de la reformatori recunoaşterea drepturilor lor regeşti (?).

Ar trebui să ne amintim de asemenea că mişcarea de reformă a fost o revoltă nu numai împotriva tiraniei religioase, ci şi împotriva tiraniei politice. Şi cele două clase de reformatori au fost aduse într-o mai mare sau mai mică simpatie şi cooperare. Cu privire la această eră a Reformei profesorul Fisher* spune:

Despre Elveţia — „Străduinţele lui Zwingli ca reformator al bisericii au fost amestecate cu zel patriotic pentru regenerarea morală şi politică a Elveţiei”.

Despre timpul lui John Calvin şi a guvernului genovez — „Revoluţia civilă a fost urmată de o revoluţie eclesiastică. Protestantismul a fost stabilit legal (1535). Calvin a devenit legiuitorul de fapt al oraşului. A fost un stat eclesiastic”.

Despre Scandinavia — „În ţările Scandinave puterea monarhică a fost clădită cu ajutorul Reformei”.

Despre Danemarca — „Noua doctrină [protestantă] intrase în ţară şi se răspândea. Nobilii care râvneau la posesiunile bisericii [romano-catolice] au adoptat-o”.

Despre Suedia — „O mare revoluţie politică a avut loc, care a atras după sine şi o revoluţie religioasă”.

((111))

Despre Germania — „Ameninţările împotriva prinţilor protestanţi i-au făcut să formeze Liga de la Smalcald pentru apărare reciprocă. S-a găsit a fi impracticabil să se continue măsurile de represiune împotriva luteranilor”. „La Dieta de la Augsburg din 1555 s-a încheiat Pacea Religioasă. Fiecărui prinţ trebuia să i se permită să aleagă între religia catolică şi Confesiunea Augsburg [a reformatorilor]; şi religia prinţului trebuia să fie cea a landului peste care domnea: adică fiecare guvern trebuia să aleagă crezul pentru supuşii lui”.

De fapt, împrejurările politice ale timpului, combinate cu faptul că înşişi conducătorii reformei de abia începeau să se trezească în privinţa unor erori morale şi doctrinare ale papalităţii, ne face să ne mirăm de paşii rapizi făcuţi spre ceea ce este drept, mai degrabă decât să-i condamnăm cu asprime fiindcă n-au făcut curăţirea mai completă. Dar când bisericile protestante s-au unit cu statul, progresul şi reforma au ajuns în impas. Curând au fost formate crezuri care erau aproape la fel de inflexibile şi de opuse creşterii în cunoştinţă ca şi decretele Romei, deşi mai apropiate de adevăr decât ale Romei — lanţuri cu mai mare libertate de mişcare.

Astfel, acelaşi fel de unire între biserică şi stat care produsese o asemenea pagubă adevărului înainte în papalitate, a fost cursa prin care adversarul a împiedicat şi a blocat „curăţirea sfântului locaş”, atât de nobil începută. Reforma şi curăţirea au încetat pentru o vreme, şi în loc să progreseze cu această curăţire, reformatorii şi-au concentrat atenţia asupra organizării lor proprii şi asupra renovării şi reîmprospătării multora din vechile dogme papale, atât de zgomotos condamnate la început. Astfel i-a momit Satan pe reformatori spre însăşi „prostituţia” (unirea bisericii cu statul) pe care o denunţaseră în Biserica Romei. Şi astfel rana de moarte ((112)) pe care o primise papalitatea a fost vindecată pentru un timp. Apoc. 13:3.

Dar „curăţirea”, astfel începută şi astfel întreruptă, trebuia să pornească din nou şi să meargă mai departe; căci până la sfârşitul celor 2300 de ani Sfântul Locaş trebuia să fie curăţit. Şi aşa a fost. Revenirea la Biblie ca singura autoritate pentru credinţă, prin care a fost începută reforma, a semănat adânc seminţe care au încolţit necontenit de atunci şi au produs o reformă după alta, în ciuda faptului că reformatorii de frunte au încercat repede să împiedice întinderea reformei dincolo de măsura lor proprie, stabilind crezuri şi ziduri de credinţă dincolo de care, fără a ţine seama de învăţăturile Bibliei, nimănui nu i s-a permis să treacă, fără să-şi atragă anatema de „eretic”.

Aruncând o privire de-a lungul căii Bisericii, din zilele lui Luther până acum, putem vedea că pas cu pas reforma sau curăţirea a progresat; şi totuşi aceeaşi tendinţă este observată la fiecare pas; căci fiecare grup de reformatori, imediat ce şi-au realizat micul lor punct de curăţire, s-au oprit şi s-au unit cu ceilalţi, în opoziţie cu orice reformă sau curăţire în continuare.

Astfel Biserica din Anglia, îndepărtând unele dintre doctrinele şi practicile mai grosolane ale Bisericii Romei, a pretins şi încă pretinde că este singura Biserică adevărată, şi că episcopii ei au succesiune apostolică şi ca atare control suprem al moştenirii lui Dumnezeu. Această „fiică” a Romei, părăsind-o pe „mamă”, a luat braţul oferit de Anglia şi l-a făcut cap al acestei biserici pe suveranul imperiului. Totuşi, ca şi în cazul fiicei luterane, chiar şi aceasta a fost o reformă, şi în direcţia corectă — o curăţire parţială. Calvin, Knox şi alţii au descoperit că preştiinţa lui Dumnezeu cu privire la evenimentele care se întâmplau fusese în mare măsură pierdută din vedere sub gunoiul papal; şi înlăturând ideea că succesul planurilor lui Dumnezeu depindea cu totul de ((113)) eforturile oamenilor imperfecţi, doctrinele lor au fost de ajutor ca să arate că Biserica nu era dependentă de braţul statului pentru a obţine succes pentru sine prin arme carnale. Aceşti oameni au făcut o lucrare mare şi valoroasă, care de atunci a produs mai multe roade bune decât par să vadă mulţi. Cu toate acestea, orbiţi de alte erori profanatoare nerecunoscute ca atare, ei au fost îndemnaţi să apere eroarea că toţi cei nealeşi pentru starea cerească au fost condamnaţi la chin veşnic. Curând doctrinele lor s-au cristalizat sub numele de Presbiterianism; şi în afară de prima enunţare a caracterului neschimbător al decretelor divine, aceştia au făcut puţin pentru a ajuta reforma sau curăţirea. Şi asemenea sectelor surori, Presbiterianismul a făcut şi el mult să blocheze şi să împiedice lucrarea de curăţire.

Wesleyenii şi colaboratorii lor, apăsaţi de răceala şi formalitatea care predominau în zilele lor, s-au străduit să înlăture ceva din formalismul rece care în mod natural rezulta din unirea bisericii cu statul, şi să arate necesitatea sfinţeniei individuale prin credinţă personală în Cristos şi în unire cu El — învăţând că faptul de a fi născut sub un guvern aşa-zis creştin şi de a fi socotit din naştere membru al unei astfel de organizaţii biserică-stat, nu este creştinism. Până la acest punct a fost excelent şi o parte necesară a lucrării de „curăţire”; dar, în loc să înainteze spre perfecţiune în simplitatea bisericii timpurii, Wesley de asemenea a conchis curând că lucrarea de curăţire şi de reformă era completă, şi s-a apucat cu alţii să organizeze Metodismul şi astfel să-l îngrădească de jur-împrejur cu crezul, formulele şi standardele Metodismului, încât să împiedice de fapt progresul şi curăţirea mai departe. Unitarianismul şi Universalismul, deşi în mod asemănător cuprindeau erori, au fost de asemenea încercări de a înlătura erorile profanatoare, care poate au fost proporţional la fel de reuşite şi la fel de nereuşite ca altele.

((114))

Cei numiţi Baptişti reprezintă un alt efort de curăţire a Sfântului Locaş, înlăturând o altă eroare introdusă de papalitate cu privire la botez şi negând că stropirea unui copil necredincios este botezul unui credincios, sau că stropirea în vreun fel simbolizează vreo doctrină a lui Cristos. Totuşi, în afara învăţării unei forme corecte exterioare sau a unui simbol, baptiştii au făcut puţin progres, iar acum se află adesea împreună cu alţii drept contestatari şi împotrivitori la orice curăţire ulterioară.

O reformă mai târzie este cunoscută sub numele de „Biserica Creştină” sau „Discipolii”. Această sectă a fost organizată în 1827 de Alexander Campbell. Reformele pe care ei le-au susţinut în mod deosebit la organizarea lor au fost simplitatea apostolică în guvernarea bisericii, numai Biblia pentru crez, egalitatea tuturor membrilor lui Cristos subordonaţi Lui în calitate de Cap al tuturor, şi în consecinţă, abrogarea titlurilor eclesiastice, ca reverend, doctor în teologie etc., ca fiind papistaşe şi contrare spiritului lui Cristos şi al creştinismului curat, care spune: „Unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi”. Scopul şi curăţirea în măsura în care s-a făcut, au fost bune şi au produs roade în minţi şi libertăţi unora din toate denominaţiile. Dar această denominaţie, ca şi altele, a încetat să încerce o reformă mai departe, şi spiritul reformei ei este deja mort; căci, deşi pretinde Biblia ca singurul crez, ea s-a oprit în făgaş şi se învârte acolo fără să facă progres în adevăr. Pretinzând eliberare de crezurile şi de cătuşele tradiţiei umane, ea nu foloseşte libertatea, prin urmare este de fapt legată în spirit şi în consecinţă nu creşte în har şi cunoştinţă. Deşi n-a fost legată de nici un crez scris, totuşi, prin respectul ei pentru tradiţiile şi onoarea oamenilor, precum şi prin mulţumirea de sine, ea a devenit curând fixată şi a adormit faţă de lucrarea de curăţire mai departe a Sfântului Locaş, şi chiar dă înapoi de la poziţia ei dintâi. ((115)) În timp ce am menţionat doar câţiva dintre reformatori şi dintre mişcările de reformă, nu trebuie să fim înţeleşi că respingem sau că nesocotim pe alţii. Departe de aceasta: reforma a fost generală şi toţi creştinii adevăraţi, serioşi, au avut o parte în lucrarea de curăţire. Marea dificultate stă în faptul că, păgubiţi de pregătirea dinainte şi copleşiţi de pretenţiile zgomotoase şi lăudăroase ale erorii, puţini pot vedea marea cantitate de eroare şi în consecinţă necesitatea de a merge înainte cu această curăţire. Şi marele nostru adversar, Satan, n-a neglijat să-şi folosească aceste avantaje pentru legarea sfinţilor şi pentru împiedicarea lucrării de curăţire.

O altă reformă, şi în unele privinţe cea mai amănunţită dintre toate, şi-a avut începutul la puţină vreme după ultima menţionată, aşa cum s-a arătat pe scurt în capitolul precedent. Domnul William Miller din Massachusetts, legat de denominaţia baptistă, care a fost instrumentul folosit să înceapă această reformă, a adus în atenţia bisericii faptul că Biblia descoperă ceva atât despre timpul, cât şi despre ordinea planului lui Dumnezeu. El a văzut perioade consemnate de profeţi, însoţite de afirmaţia că la timpul cuvenit cei cu adevărat înţelepţi trebuie să le înţeleagă, şi el a căutat să fie din clasa descrisă. A căutat şi a găsit unele lucruri de mare interes, multă vreme pierdute din vedere sub tradiţiile Romei, printre altele că a doua venire a Domnului nostru era pentru acordarea de către Dumnezeu a binecuvântării vieţii pentru credincioşi, aşa cum prima venire a fost pentru cumpărarea lumii; de fapt, că răscumpărarea şi restabilirea sunt două părţi ale singurului plan de mântuire.

Pentru o inimă onestă, serioasă, a înţelege asemenea veşti bune nu putea să însemne nimic mai puţin decât a le vesti; şi el a făcut aceasta. Descoperirea acestui adevăr a dus la respingerea anumitor erori şi de aceea el a făcut o lucrare de curăţire în toţi cei care au ajuns sub influenţa lui. De ((116)) exemplu, deoarece a doua venire a Domnului nostru trebuie să „ridice” Împărăţia şi să înalţe Biserica Sa, este evident că pretenţiile bisericilor asociate cu regatele pământeşti (care pretind fiecare în parte că sunt regatele lui Dumnezeu şi că în consecinţă sunt acum autorizate să domnească şi să stăpânească asupra lumii) trebuie să fie doar presupuneri; căci, dacă Împărăţia lui Cristos n-a fost încă „ridicată”, acestea „ridicate” acum trebuie să fi fost înălţate astfel de „prinţul lumii acesteia” (Satan) şi trebuie să lucreze în mare măsură în interesul lui, oricât de ignoranţi în privinţa acestui fapt ar putea fi conducătorii lor.

O altă eroare, la a cărei îndepărtare a dus propovăduirea domnului Miller, a fost nemurirea naturală a omului. De mult existase ideea că omul este în mod natural o fiinţă nemuritoare; adică, odată ce a fost creat nu poate muri niciodată şi că moartea este numai o iluzie înşelătoare; că omul numai se pare că moare şi în realitate nu moare, ci numai îşi schimbă forma şi face un alt pas în „evoluţie”. Domnul Miller a crezut ca şi alţii în privinţa acestui subiect; totuşi adevărurile asupra cărora a atras atenţia, în mod special doctrinele venirii Domnului şi învierii morţilor, au dat în vileag în mod accentuat în primul rând această eroare primejdioasă — care neagă învierea, învăţând că nimeni nu este mort şi prin urmare a doua venire a Domnului şi o înviere a morţilor nu sunt necesare. Dar lăsăm examinarea critică a acestui subiect pentru un volum viitor al acestei lucrări, în care se va arăta că nemurirea şi viaţa veşnică sunt favoruri care se pot obţine numai prin Cristos, şi nici nu sunt promise, nici nu vor fi acordate celor răi. Bazate pe ideea nemuririi umane şi rezultând din ea, sunt doctrina papală a purgatoriului şi doctrina protestantă încă şi mai cumplită a nefericirii veşnice într-un loc de chin fără sfârşit; căci ei raţionează că dacă omul trebuie să trăiască pentru totdeauna (şi dacă este nemuritor nici chiar Dumnezeu nu-l poate nimici), el trebuie să trăiască fie în fericire veşnică, fie în nefericire veşnică. Şi deoarece, spun ei, la moarte este trimis înapoi în starea sa veşnică, marea majoritate trebuie să înceapă atunci o eternitate de chin, din ((117)) cauză că în cei câţiva ani ai vieţii actuale fie că n-au reuşit să obţină o cunoştinţă despre calea dreaptă, fie, obţinând cunoştinţa, n-au fost în stare să umble pe ea, din pricina slăbiciunilor moştenite etc.

Această mare rădăcină a multor erori distrugătoare a început să fie smulsă şi înlăturată prin propovăduirea venirii a doua a lui Cristos şi a învierii care să înceapă atunci. Oamenii inteligenţi şi gânditori au început să se întrebe de ce să-i învie Domnul pe morţi dacă ei sunt fie în cer, fie în iad, şi soarta lor este pentru totdeauna fixată fără putinţă de schimbare. Apoi ei au început să se întrebe de ce morţii sunt numiţi morţi, dacă în realitate trăiesc. Apoi s-au întrebat de ce Domnul nostru şi apostolii n-au spus nimic despre faptul că morţii sunt încă vii, ci dimpotrivă, întotdeauna au indicat spre o înviere ca singura speranţă; chiar declarând că dacă nu este o înviere toţi „au pierit” (1 Cor. 15:13-18). Apoi cuvintele Domnului nostru, promiţând o trezire pentru „toţi cei din morminte”, au început să aibă un înţeles; şi treptat s-a ajuns să se vadă că morţii nu sunt vii, ci moartea înseamnă opusul vieţii. Şi cei care au căutat au găsit că Scripturile sunt în perfectă armonie cu ele însele asupra acestui subiect, dar în opoziţie directă cu tradiţiile comune de astăzi, primite de la papalitate.

Rădăcina erorii fiind astfel îndepărtată, diferitele ramuri au început să se ofilească; şi curând s-a văzut că în loc ca viaţa veşnică (în nefericire) să fie pedeapsa celor răi, declaraţia Bibliei despre planul lui Dumnezeu este inversă; că viaţa veşnică este răsplata pentru dreptate, iar moartea, o tăiere de la viaţă, este pedeapsa pentru cei care păcătuiesc cu voia.

Apoi s-a ajuns să se vadă ce se înţelege prin blestemul morţii care a venit peste toată rasa prin neascultarea lui Adam — că întreaga rasă a fost condamnată la stingere. Apoi, de asemenea, vălul a început să se ridice, arătând obiectivul şi valoarea morţii Răscumpărătorului nostru, ca plata pedepsei asupra rasei, ca să poată fi o înviere, o restaurare la viaţă şi la drepturile ei. O! atunci a început să ((118)) fie apreciat înţelesul răscumpărării, deoarece s-a văzut că Cel care n-a cunoscut nici un păcat a fost tratat ca cel blestemat; că, fiind de bună voie pus în locul nostru, El a fost făcut blestem pentru noi, tratat ca păcătos pentru noi, şi a murit, Cel drept pentru cei nedrepţi.

Astfel, în cele din urmă, marele sistem şi marea reţea a erorii profanatoare, care au început cu înlăturarea jertfei necurmate, au fost îndepărtate; şi, Sfântul Locaş fiind eliberat sau curăţit de ea, valoarea „jertfei necurmate” a lui Isus a fost văzută în reînnoită prospeţime, frumuseţe şi putere.

Când spunem că Sfântul Locaş a fost curăţit de această profanare, trebuie să ne amintim că în Scriptură o parte a Bisericii nu arareori reprezintă întreaga Biserică. O grupă, puţini, au fost eliberaţi de eroarea profanatoare; şi la aceştia puţini Dumnezeu adaugă zilnic din aceia care sunt pe deplin sub conducerea Lui şi învăţaţi de El.

În calculele sale cu privire la ceea ce se va întâmpla, domnul Miller a fost departe de a fi corect — presupunând că această curăţire a Sfântului Locaş înseamnă o curăţire a pământului de rău, prin foc literal în care pământul va arde complet. Eşecul prezicerilor sale, care a urmat, a fost o încercare dureroasă pentru cei care, prin ceea ce aflaseră de la el, învăţaseră să-L aştepte pe Domnul din cer şi împlinirea rugăciunii „Vie Împărăţia Ta”. Dar, deşi dezamăgiţi de întârzierea Mirelui, ei au fost foarte mult binecuvântaţi. Experienţa lor în cercetarea Scripturii a fost valoroasă şi ei au învăţat să pună Cuvântul lui Dumnezeu mai presus de tradiţiile oamenilor. Ei se eliberaseră într-o măsură de servilismul faţă de onoarea şi respectul oamenilor din diversele denominaţii de care se desprinseseră, căci se separaseră de ele datorită ascultării de convingerile lor privitoare la subiectul venirii Domnului. Onestitatea faţă de convingeri aduce întotdeauna o oarecare binecuvântare: întocmai ca Pavel mergând spre Damasc, noi Îl întâlnim pe Domnul pe cale.

În consecinţă, găsim că printre aceştia erau unii care luaseră o poziţie mai avansată în lucrarea de curăţire sau de reformă ((119)) decât oricare alţii dinaintea lor. Astfel, anul 1846 d. Cr., sfârşitul celor 2300 de zile, cum s-a arătat mai sus, a găsit un nucleu neorganizat de creştini care erau de acord nu numai cu „discipolii” în privinţa simplităţii guvernării bisericii, a înlăturării tuturor crezurilor cu excepţia Bibliei şi a desfiinţării tuturor titlurilor de către slujitorii ei, ci şi cu „baptiştii” în privinţa formei exterioare a botezului şi cu Luther în privinţa sistemului papal ca Omul Păcatului şi a bisericii degenerate ca mama prostituatelor şi urâciunilor. Aceştia, ţinându-se la distanţă de orice compromis sau afinitate cu lumea, au învăţat pietatea vitală, încrederea simplă în Dumnezeul atotputernic şi credinţă în hotărârile Sale neschimbătoare; şi, în plus, în timp ce L-au recunoscut pe Cristos ca Domn al tuturor, iar acum părtaş naturii divine, ei au fost apăraţi împotriva teoriei atât nescripturale* cât şi neraţionale că Iehova este propriul Său Fiu şi Domnul nostru Isus este propriul Său Tată; şi au început să vadă că viaţa veşnică şi nemurirea nu sunt posesiuni prezente, ci trebuie aşteptate numai ca daruri ale lui Dumnezeu prin Cristos la înviere.

*Aceste subiecte sunt discutate deplin în Volumul V al Studiilor În Scripturi, şi toate scripturile referitoare la ele sunt examinate acolo pe deplin şi s-au găsit a fi în absolută armonie.

Şi, ca şi cum Dumnezeu a rânduit ca după aceea să fie întotdeauna o clasă reprezentând Sfântul Său Locaş curăţit, ţinută separată de diferitele secte, chiar acel an 1846 a fost martorul organizării sectelor protestante într-un singur mare sistem, numit Alianţa Evanghelică. Această organizaţie, conştientă de noile vederi (ale Sfântului Locaş curăţit) şi-a definit în mod clar credinţa în nemurirea omului, adăugând-o ca al nouălea articol al crezului ei. Astfel ea a separat, şi de atunci a ţinut separată de alţi creştini, o grupă de copii ai lui Dumnezeu — Sfântul Locaş curăţit al Domnului — un sanctuar al adevărului. Şi la această clasă a Sfântului Locaş curăţit s-au adăugat de atunci zilnic alţi copii supuşi şi credincioşi ai lui Dumnezeu, în timp ce au fost eliminaţi din ea cei care şi-au ((120)) pierdut spiritul de smerenie şi iubirea de adevăr. Menţinerea poziţiei ca Locaş Sfânt curăţit, împotriva opoziţiei organizate şi a mulţimilor, devine o probă severă de curaj şi credinţă, pe care numai puţini par să fie în stare să o îndure: majoritatea urmează cursul înaintaşilor lor şi se străduiesc să se facă respectabili în ochii lumii. Devenind numeroşi întrucâtva şi căutând mai puţin dispreţ, unii dintre aceştia au organizat un alt sistem, au formulat un crez şi au adoptat un alt nume sectar, numindu-se Adventişti. Şi fixându-se pe ideea că ceea ce învăţaseră ei era tot ce se putea învăţa, n-au mai progresat de atunci; şi împreună cu alţii care n-au reuşit să urmeze mai departe pe cărarea care străluceşte tot mai mult până la ziua deplină, mulţi dintre ei au căzut în erori ridicole.

Dar, deşi mulţi dintre cei care la început au reprezentat Sfântul Locaş curăţit au ajuns astfel din nou prinşi în jugul sclaviei, totuşi cei care s-au menţinut liberi şi au continuat pentru a-L cunoaşte pe Domnul, au reprezentat Sfântul Său Locaş curăţit şi de atunci au fost recunoscuţi şi foarte mult binecuvântaţi de conducerea Sa.

Dacă gunoiul şi urâciunile profanatoare au fost în întregime îndepărtate în 1846, timpul de atunci încoace trebuie să fie o perioadă pentru punerea în ordine a lucrurilor care rămân şi pentru desfăşurarea şi dezvoltarea planului glorios al lui Dumnezeu — adevăruri care trebuie să-şi reocupe locurile eliberate de erorile înlăturate.

Această lucrare de deschidere a adevărului şi de examinare şi apreciere a frumuseţii lui, îşi are timpul pe drept acum şi se realizează. Mulţumim lui Dumnezeu pentru privilegiul de a fi angajaţi împreună cu alţii în această binecuvântată lucrare de aducere a vaselor de aur ale casei Domnului (adevărurile preţioase) înapoi din captivitatea Babilonului celui Mare (simbolic) (Ezra 1:7-11; 5:14; 6:5) şi de repunere a lor în Sfântul Locaş. Şi în această mare lucrare transmitem salutări frăţeşti tuturor colaboratorilor şi membrilor Corpului Uns. Binecuvântaţi sunt acei slujitori pe care Domnul lor, când va fi venit, îi va găsi dând casei hrană la timp cuvenit.