((1))

Bătălia Armaghedonului
Prefaţa autorului

PRIMA EDIŢIE a acestui volum a fost publicată în 1897. El se referă la perioada sfârşitului acestui Veac Evanghelic, a suprapunerii acestuia peste Noua Dispensaţie — o perioadă care aduce lumii binecuvântări minunate, care, la rândul lor, din cauza stării nepregătite a inimii oamenilor, devin tot mai mult cauze de fricţiune, nemulţumire, strâmtorare. Dacă binecuvântările ultimilor patruzeci şi trei de ani ar fi să continue în ritmul de creştere din prezent, nemulţumirea oamenilor ar creşte şi ea, şi însuşi scopul lui Dumnezeu în privinţa stabilirii Împărăţiei lui Mesia şi a binecuvântării omenirii prin ea ar fi zădărnicit.

Din această cauză, Dumnezeu permite ca zorile Mileniului să vină treptat asupra lumii. Deşi oamenii se trezesc din amorţeala trecutului, ei nu se gândesc la Domnul şi nu recunosc harul Său în legătură cu binecuvântările prezente şi viitoare. Am evaluat că aceşti patruzeci şi trei de ani au adus omenirii de o mie de ori mai multă bogăţie decât a fost creată în timpul celor şase mii de ani trecuţi. Condiţiile îmbunătăţite ale tuturor oamenilor din ţările civilizate, scurtarea orelor de lucru etc., sunt contrabalansate de o cunoştinţă mai mare şi de o nemulţumire care vine odată cu ea. Aceasta este în armonie cu declaraţia Domnului privind acest timp. Descriind timpul nostru în profeţia lui Daniel, El spune: „Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte”. „Cei înţelepţi vor înţelege”, „căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Dan. 12:1-4, 10.

Cu alte cuvinte, creşterea cunoştinţei este răspunzătoare de creşterea nemulţumirii şi a fricii care aduc Armaghedonul sau Ziua Răzbunării lui Dumnezeu asupra întregii lumi. În războiul cel mare actual, vedem că fiecare din marile naţiuni s-a temut de prosperitatea celorlalte. Deşi toate au devenit fabulos de bogate, toate sunt mai nemulţumite decât oricând înainte şi mai temătoare că s-ar putea întâmpla ceva, care să le oprească îmbogăţirea şi să întoarcă şuvoiul bogăţiei spre porturile rivale. Teama lor una de alta a hotărât că ((2)) războiul trebuie să vină şi prezentul a fost ales ca cea mai favorabilă ocazie, înainte ca cel slab să devină prea tare. Acelaşi spirit se manifestă pretutindeni — nemulţumire faţă de prezent şi trecut, teamă faţă de viitor şi un egoism care dă puţină atenţie Regulii de Aur. Conflictul dintre capital şi muncă este în legătură cu aceasta, şi trebuie să ne aşteptăm ca astfel de lucruri să meargă din rău în mai rău.

Surse competente declară că datoriile naţiunilor combatante sunt de cincizeci şi cinci de miliarde de dolari — o sumă care, desigur, nu poate fi plătită niciodată în aur; şi toată lumea ştie că nu există aur suficient să se plătească dobânzile pe datoriile lumii. Aceasta atrage după sine falimentul — imediat ce războiul se va sfârşi şi emiterea de acţiuni va înceta să furnizeze bani pentru plata dobânzilor pe celelalte acţiuni. Naţiunile cad astfel în abisul falimentului, dar se întâmplă cu ele aşa cum se întâmplă în cazul căderii unui om, senzaţiile nu sunt atât de rele până când căderea se opreşte printr-un şoc demoralizator. Evident că războiul nu se va opri din lipsă de oameni care să împuşte şi să fie împuşcaţi, ci fie din lipsă de hrană, fie din slăbiciune financiară. Opinia autorului este că va fi cea din urmă.

Deja regii politici şi financiari şi consilierii lor sunt în mare dilemă cu privire la ceea ce trebuie făcut după încheierea războiului ca să se împiedice o revoluţie mondială a celor nemulţumiţi. Douăzeci de milioane de oameni care acum sunt sub arme vor avea nevoie de lucru. Să presupunem că un sfert din ei sunt reţinuţi în armată, ce se va face cu ceilalţi trei sferturi rămaşi? Aceasta este întrebarea care îi frământă pe mulţi din înţelepţii lumii. Lumea se descurcă acum fără ei şi de asemenea fabrică mari cantităţi de provizii militare şi muniţie. Evident că s-ar putea descurca fără aceşti douăzeci de milioane de oameni. Fără să le pese de viaţa umană, ei vor fi mai mult sau mai puţin o ameninţare în fiecare ţară. Britanicii fac pregătiri să-i convingă pe cei care sunt în plus să devină fermieri în Canada şi Australia. Alte naţiuni urmează fără îndoială un curs asemănător în măsura în care pot. Dar toţi îşi dau seama că le va fi greu să facă faţă acestei situaţii.

((3))

Biblia arată că aproximativ în acest timp sistemele Bisericii Nominale ale lumii se vor ridica din nou la mare proeminenţă în legătură cu puterile civile. Putem vedea deja motivele pentru aceasta. Toate împărăţiile, slăbite financiar, îşi vor da seama de necesitatea ţinerii publicului sub o autoritate dominantă şi a preîntâmpinării a orice este înrudit cu Socialismul sau cu Anarhia. Ei vor privi în mod firesc spre marile instituţii religioase numite Biserici ca să-i susţină, să-i ameninţe pe oameni cu chinurile viitoare, şi în general să ajute ca Barca Statului să nu se răstoarne. Bisericile vor fi şi ele gata şi bucuroase de o astfel de ocazie. Deja se adună laolaltă ca un sul — pe de o parte catolicii, pe de alta protestanţii, opuşi şi totuşi legaţi — fiecare parte unită şi federalizată după cele mai bune puteri ale sale.

Dar Biblia declară că această domnie „ca o regină” va fi scurtă, şi căderea Babilonului va fi groaznică — asemenea unei mari pietre de moară aruncate în mare. În timpul puterii acestei aşa-zise „regine” pentru o perioadă scurtă, lumea va fi sub o mare încordare în privinţa oricărei prezentări a Adevărului. Şi cei găsiţi loiali lui Dumnezeu şi principiului vor suferi fără îndoială din această cauză.

La timpul căderii Babilonului, puternicii de pe pământ, prinţii şi regii finanţelor şi politicii, vor sta deoparte, păzindu-se de o legătură prea strânsă cu el, cu toate că îi vor plânge cu amar nimicirea, dându-şi seama că o prevesteşte pe a lor proprie. Apoi foarte repede va veni completa răsturnare şi nimicire a guvernelor prezente ale neamurilor, reprezentate simbolic în Biblie ca un mare foc care va arde tot pământul — toate instituţiile — religioase, sociale, politice şi financiare.

Având în vedere faptul că acest volum a fost scris cu douăzeci de ani în urmă, nimeni nu trebuie să fie surprins să afle că unele din afirmaţiile lui, deşi neaşteptat de puternice, nu reflectă acum Adevărul deplin. De exemplu, bogăţia lumii s-a înmulţit enorm în aceşti douăzeci de ani. Combinaţiile capitalului au crescut grozav în ceea ce priveşte rentabilitatea, puterea şi influenţa. Se estimează că în ultimii patru ani capitalul Statelor Unite a crescut cu zece miliarde pe an.

((4))

În acest volum s-a arătat că deşi la timpul scrierii lui Trusturile erau mai degrabă folositoare decât dăunătoare, totuşi aceşti giganţi, născuţi din avariţie şi zidiţi pe egoism, vor deveni în cele din urmă o ameninţare, un pericol pentru oameni şi pentru interesele lor. Am ajuns acel timp şi mulţi îşi dau seama că pericolul este asupra noastră. Nimic rău nu se poate face atât timp cât maşinăria merge bine şi este sub control; dar când va veni momentul ca interesele managerilor şi ale capitaliştilor să fie în direcţia opusă intereselor angajaţilor şi ale publicului, atunci fiţi atenţi! Amintiţi-vă Cuvântul inspirat — că acesta trebuie să fie „un timp de strâmtorare cum n-a fost de când sunt popoarele”.

Cât de fericiţi suntem că limita extremă a omului din acest Timp de Strâmtorare va fi ocazia Domnului! El aşteaptă să fie îndurător. Este doritor să reverse peste omenire binecuvântările Împărăţiei Milenare, timp de o mie de ani, pentru ridicarea lor din condiţiile păcatului şi morţii înapoi la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. El ştie dinainte că ei trebuie să-şi primească mai întâi lecţiile. A arătat deja aceasta celor care au ochi de văzut, dându-le mai mult de patruzeci de ani din perioada zorilor — care însă în loc de a aduce lumii binecuvântări şi fericire, au adus tot mai multă nemulţumire. Acum Domnul va permite omenirii să meargă până la capăt cu realizarea propriilor ei planuri şi proiecte. El îi va permite să demonstreze zădărnicia tuturor acestor proiecte şi că nimic în afară de intervenţia divină n-o va salva de naufragiul întregii structuri a societăţii. Întradevăr, El va permite naufragiul şi apoi va reorganiza omenirea sub Mesia; pentru că El promite că Împărăţia Sa va fi „dorinţa tuturor neamurilor”. Hagai 2:7.

Slujitorul vostru în Domnul,
Charles T. Russell
Brooklyn, N.Y.,
1 octombrie 1916

((i))

Prefaţă

Bătălia Armaghedonului

„Al şaselea a vărsat potirul lui peste fluviul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor de la răsăritul soarelui. Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos, trei duhuri necurate ca nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de demoni care fac semne şi care se duc la împăraţii întregii lumi locuite, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. «Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel care veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să nu i se vadă ruşinea.» Şi i-au strâns în locul care în evreieşte se numeşte Armaghedon.” Apocalipsa 16:12-16.

Armaghedon este un cuvânt ebraic şi înseamnă Dealul Meghido sau Muntele Nimicirii. Meghido ocupa o poziţie foarte însemnată la marginea sudică a Câmpiei Esdraelon şi domina o trecătoare importantă înspre ţinutul deluros. Acest loc a fost marele câmp de luptă al Palestinei, unde s-au dat multe lupte faimoase din istoria Vechiului Testament. Acolo Ghedeon şi mica sa ceată au alarmat şi au dezorientat pe madianiţi, care s-au omorât unul pe altul în luptă (Jud. 7:19-23). Acolo împăratul Saul a fost învins de filisteni (1 Sam. 31:1-6). Acolo împăratul Iosia a fost ucis de faraonul Neco întrunul dintre cele mai dezastruoase conflicte din istoria lui Israel (2 Cron. 35:22-25). Acolo, de asemenea, au trăit împăratul Ahab şi soţia lui Izabela, în cetatea Izreel, unde Izabela a avut apoi o moarte oribilă. 2 Împ. 9:30-37.

Aceste bătălii au fost într-un anumit sens tipice. Înfrângerea madianiţilor a eliberat poporul Israel din robia lui Madian. Astfel Ghedeon şi ceata lui au simbolizat pe Domnul şi Biserica Sa, care vor elibera omenirea din robia păcatului şi a morţii. Moartea împăratului Saul şi răsturnarea împărăţiei sale de către filisteni a deschis calea domniei lui David, care a simbolizat pe Mesia. ((ii)) Împăratul Ahab a simbolizat guvernul civil, numit simbolic în Apocalipsa „Balaurul”. Împărăteasa Izabela a preumbrit simbolic pe marea prostituată, Babilonul, şi astfel ea este menţionată cu numele. „Tu laşi ca Izabela, femeia aceea care îşi zice ea însăşi prorociţă, să înveţe şi să ducă pe căi greşite pe robii Mei.” Apoc. 2:20.

În Scripturi, evident Domnul a văzut potrivit să asocieze numele acestui faimos câmp de luptă, Armaghedon, cu marea controversă dintre Adevăr şi Eroare, drept şi nedrept, Dumnezeu şi Mamona, cu care se va sfârşi Veacul Evanghelic şi se va introduce Veacul Mesianic. El a folosit intenţionat un limbaj foarte simbolic în ultima carte a Bibliei, evident cu scopul ascunderii anumitor adevăruri importante până la timpul potrivit pentru descoperirea lor. Dar chiar şi la timpul potrivit, „nici unul din cei răi nu va înţelege” (Dan. 12:10). Nici unul dintre cei care nu sunt în armonia inimii cu Dumnezeu nu va şti; ci numai cei înţelepţi din poporul Său — clasa fecioarelor înţelepte din pilda Domnului. Mat. 25:1, 13.

De aceea, când analizăm textul nostru nu trebuie să aşteptăm o adunare de oameni în mod literal la Dealul Meghido. Mai degrabă trebuie să căutăm ceea ce este simbolizat prin acest munte. Multe lucruri sunt numite „Bătălia Armaghedonului”; această expresie este folosită în multe feluri şi din multe puncte de vedere. Dar creştinii îşi dau seama că acest cuvânt, Armaghedon, aparţine în mod special Bibliei, unde este folosit într-un sens spiritual. De aceea, dacă prezentul este un timp potrivit pentru a analiza Bătălia Armaghedonului din punct de vedere politic, în mod sigur este timpul potrivit pentru a analiza termenul şi din adevărata lui perspectivă religioasă.

Cu toţii ştim că Apocalipsa este plină de simboluri. Se pare că Dumnezeu a aşezat această carte ultima în Biblie cu intenţia de a acoperi adevăruri mari şi importante. Că ea conţine adevăruri de valoare, este opinia tuturor celor care studiază Biblia. Totuşi, atât de iscusit a ascuns Dumnezeu aceste adevăruri, încât poporul său din timpurile trecute nu le-a putut discerne pe deplin şi clar. Studenţii Bibliei cred că aceasta a fost intenţia divină, nu numai pentru că aceste adevăruri nu-şi aveau timpul să fie înţelese, ci şi pentru că Dumnezeu intenţionează să ţină ascunse de lume anumite trăsături ale Adevărului Său. Omenirea a înţeles ((iii)) întotdeauna greşit Planul divin; pentru că Dumnezeu în înţelepciunea Sa doreşte ca ea să-l înţeleagă greşit. Adevărurile consemnate în Apocalipsa nu sunt pentru lume, nici pentru creştinii nominali, ci pentru Biserică — Trupul lui Cristos, cei evlavioşi, „Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri”. Pentru aceştia cunoştinţa va deveni „hrană la timpul potrivit”. „Cei înţelepţi vor înţelege.”

Scripturile conţin din belşug aluzii la Armaghedon. Domnul nostru Isus îl numeşte „un necaz aşa de mare, cum n-a mai fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Mat. 24:21). Profetul Daniel îl descrie ca „un timp de strâmtorare cum n-a fost de când sunt popoarele şi până la vremea aceasta” (Dan. 12:1). În strânsă legătură cu această afirmaţie, Daniel declară că „se va scula marele prinţ Mihail, ocrotitorul fiilor poporului” Israel, Reprezentantul lui Dumnezeu. Cuvântul „Mihail” înseamnă „Cel care este asemenea lui Dumnezeu” — Cel ca Dumnezeu. El Se va scula pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu, pentru corectarea erorii şi răului, pentru stabilirea binelui şi adevărului, ca să aducă omenirii marea Împărăţie a lui Dumnezeu, care a fost vestită din zilele lui Avraam.

Timpul pentru stabilirea Împărăţiei lui Mesia

Apocalipsa sfântului Ioan fiind o carte de simboluri, ea nu va fi înţeleasă de lume. Dumnezeu Însuşi a spus că nici chiar Biserica nu se poate aştepta să înţeleagă decât la un anumit timp. Când Profetul Daniel a întrebat cu privire la înţelesul viziunii sale, îngerul a răspuns: „Du-te Daniel! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la timpul sfârşitului” — nu sfârşitul lumii, ci sfârşitul veacului — sfârşitul acestei Dispensaţii. „Pământul rămâne pentru totdeauna.” Ecl. 1:4.

Sf. Petru ne spune că acest veac trebuie să se termine printr-un foc mare — simbol al Timpului de Strâmtorare, în care vor fi înghiţite instituţiile actuale (2 Pet. 3:8-13). În altă parte în Scripturi, acest Timp de Strâmtorare îngrozitor este reprezentat simbolic printr-o furtună, printr-un vârtej de vânt, printr-un foc, care va mistui totul. După ce ordinea actuală va trece în marele Timp de Strâmtorare, Însuşi Dumnezeu Îşi va ((iv)) stabili Împărăţia — cea pentru care ne rugăm: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”.

Deci, dacă există ceva care să indice că trăim la sfârşitul Veacului Evanghelic, ceva care să indice că Fecioarele îşi curăţă candelele, putem rămâne asiguraţi că timpul pentru ca Fecioarele Înţelepte să intre în glorie este aproape. Ce mesaj binecuvântat este acesta pentru „toţi cei care iubesc arătarea Lui!”

În aceeaşi profeţie care spune că Timpul Sfârşitului este timpul ca cei înţelepţi faţă de Dumnezeu să înţeleagă, se spune şi că acest timp este marcat în mod special de două aspecte deosebite: primul, „mulţi vor alerga încoace şi încolo”; al doilea, „cunoştinţa va creşte” (Dan. 12:4). Astăzi vedem această profeţie împlinită. Pretutindeni în lume oamenii aleargă încoace şi încolo ca niciodată înainte. Căi ferate, vapoare cu abur, automobile, maşini electrice — la suprafaţă, în subteran şi în aer — transportă omenirea pretutindeni. Creşterea generală a cunoştinţei caracterizează ziua noastră minunată. Orice copil în vârstă de zece ani poate să citească. Pretutindeni în lume există cărţi, ziare, Biblii în fiecare casă — ocazie pentru cunoştinţă cum n-a mai fost niciodată de când este omul pe pământ.

Remarcabila împlinire a acestei profeţii marchează ziua noastră ca Timpul Sfârşitului, cu care trebuie să se încheie Dispensaţia actuală şi să se introducă Noua Dispensaţie — timpul când oamenii lui Dumnezeu vor fi în stare să înţeleagă situaţia şi să se pregătească pentru schimbarea lor.

Principii sunt în discuţie, nu persoane

Toţi creştinii pun cartea Apocalipsei pe seama Domnului, aşa cum spune sf. Ioan (Apoc. 1:1). De aceea noi nu suntem răspunzători de simbolismul folosit în această carte. Există atât de multe moduri în care cineva poate fi înţeles greşit, chiar şi de către creştinii buni, încât în mod firesc noi simţim o ezitare în privinţa exprimării vederilor noastre. Începând să prezentăm cum înţelegem noi simbolurile Apocalipsei, dorim să declarăm cât se poate de clar că nu spunem nimic împotriva creştinilor evlavioşi de nicăieri, din nici un timp, din nici o biserică sau din afara oricărei biserici. Nu avem nimic de zis în privinţa oamenilor. Discutăm ÎNTOTDEAUNA PRINCIPII, DOCTRINE; ((v)) NICIODATĂ persoane! Dumnezeu nu ne-a însărcinat să-i discutăm pe oameni; noi trebuie să discutăm Cuvântul Său.

Pe măsură ce prezentăm interpretările date de noi simbolurilor Apocalipsei, ne dăm seama că Cuvântul lui Dumnezeu comunică o acuzare îngrozitoare a unora dintre marile sisteme ale zilelor noastre — a unora pe care de mult le-am respectat şi stimat, în care am gândit că se află mulţi care sunt evlavioşi în cuvânt şi faptă. De aceea, să facem o deosebire clară între persoane şi sisteme. Nu spunem nimic împotriva individului evlavios, dar în interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu ceea ce avem noi de spus este numai în privinţa acestor sisteme. Credem într-adevăr că oamenii evlavioşi ai lui Dumnezeu sunt lăsaţi în afara acestor simboluri, probabil fiindcă sfinţii lui Dumnezeu, comparativ cu sutele de milioane de oameni, sunt numai o clasă mică, aşa cum a spus Isus: „Nu te teme, turmă mică”.

Venind la interpretarea simbolurilor din Apocalipsa 16:13-16, aflăm că sunt trei mijloace legate de strângerea oştirilor pentru acestă Bătălie a Armaghedonului. Citim că din gura Fiarei, din gura Prorocului Mincinos şi din gura Balaurului ieşeau trei spirite necurate ca nişte broaşte; şi că aceste trei spirite necurate, asemenea broaştelor, s-au dus să cutreiere lumea ca să adune întreaga lume la această Bătălie a Armaghedonului.

Prin urmare, este potrivit să ne întrebăm la ce sisteme se referă aceste cuvinte simbolice — Balaurul, Fiara şi Prorocul Mincinos. După ce vom descoperi ce înseamnă aceşti termeni, vom întreba ce este simbolizat prin broaştele care ieşeau din gura lor.

De-a lungul Bibliei, o Fiară este simbolul folosit ca să reprezinte un guvern. În profeţia lui Daniel, marile imperii universale ale pământului sunt simbolizate în acest fel. Babilonul a fost leul, Medo-Persia ursul, Grecia leopardul şi Roma balaurul (Dan. 7:1-8). Imperiul Roman există încă. Creştinătatea este parte din marele Imperiu roman care a început în zilele lui Cezar şi care, potrivit Scripturilor, este încă în lume.

De fapt toţi exegeţii Bibliei sunt de acord că Balaurul din Apocalipsa reprezintă numai puterea civilă, oriunde s-ar găsi aceasta. Nu înţelegem că aceasta înseamnă că toate puterile lumii sunt rele sau sunt de la Diavol, ci că Balaurul este simbolul pe ((vi)) care Domnului I-a plăcut să-l folosească pentru a reprezenta puterea civilă.

Fiara din Apocalipsa 16:13 este aceeaşi care este menţionată în Apocalipsa 13:2, unde este descrisă ca asemănându-se unui leopard — cu pete. Interpreţii protestanţi ai Apocalipsei sunt de acord că acest simbol se referă la sistemul papal — nu la papa, nu la adunările catolice, nu la catolici ca indivizi, ci la sistem ca întreg, care a existat de secole.

În Cuvântul Său, lui Dumnezeu I-a plăcut să recunoască papalitatea ca un sistem, ca un guvernământ. Papalitatea pretinde că Împărăţia lui Dumnezeu, Împăraţia lui Mesia, a fost stabilită în 799 d. Cr.; că ea a durat o mie de ani, exact atât cât declară Biblia că va dura Împărăţia lui Cristos, şi că a expirat în 1799 d. Cr. Ei mai pretind şi că din 1799 această Împărăţie a lui Cristos (adică sistemul papal, reprezentat în Apocalipsa prin Fiară) a suferit violenţă; şi că în acest timp Diavolul a fost dezlegat, în împlinirea Apocalipsei 20:7.

Istoria consemnează că era care s-a încheiat în 1799, marcată de campania egipteană a lui Napoleon, a pecetluit şi a definit limita stăpânirii papale peste neamuri. Napoleon a luat chiar pe papa prizonier şi l-a dus în Franţa, unde a murit. Această experienţă umilitoare, pretind romano-catolicii, marchează timpul dezlegării lui Satan, în împlinirea Apocalipsei 20:7.

Noi nu putem fi de acord cu interpretarea profeţiei dată de fraţii noştri catolici. Domnul nostru avea desigur dreptate când a declarat că „prinţul lumii acesteia” este Satan şi că aceasta este lumea sau „veacul rău de acum”. Motivul pentru care pretutindeni există atât de multă corupţie, doctrină falsă, înşelare, ignoranţă, superstiţie, este că Satan e fiinţa cea mare care înşeală lumea. Potrivit Scripturilor, Satan trebuie să fie legat pentru o mie de ani, ca să nu mai înşele neamurile (Apoc. 20:3). După ce se vor sfârşi cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat pentru puţin timp ca să încerce omenirea. Apoi va fi nimicit în Moartea a Doua, împreună cu toţi cei care sunt în armonie cu el.

Studenţii Bibliei abia acum au ajuns să-şi deschidă ochii spre a vedea lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea Iubirii lui Dumnezeu — pregătirea Sa minunată făcută mai întâi pentru ((vii)) Biserică, care va avea parte de gloria Împărăţiei, şi apoi pentru omenire, care va primi binecuvântarea unei ridicări la perfecţiune umană în timpul celor o mie de ani. Această Epocă glorioasă tocmai se apropie, în loc să fie în trecut. Atât de glorioasă va fi condiţia omenirii la încheierea Împărăţiei lui Mesia, încât nimic din ce a fost visat vreodată nu se va putea compara cu ea. Dar marea operă a lui Dumnezeu nu va fi desăvârşită până când fiecare fiinţă umană va fi atins perfecţiunea, sau va fi fost nimicită în Moartea a Doua, din cauza refuzului de a veni în armonie cu legile dreptăţii. Atunci fiecare făptură din cer şi de pe pământ va fi auzită zicând: „A Celui care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!” Apoc. 5:13.

Deci, Balaurul simbolizează puterea romană, reprezentată prin puterea civilă în lume. Fiara este sistemul de guvernământ papal. Al treilea simbol, Prorocul Mincinos, rămâne să fie interpretat. Acesta, credem noi, este un alt nume pentru sistemul numit în altă parte „icoana fiarei” (Apoc. 13:14). Potrivit Scripturilor, această Icoană este o reprezentare foarte exactă a Fiarei. Prorocul Mincinos, sau Icoana Fiarei, înţelegem că înseamnă Federaţia Bisericilor Protestante.

Icoana Fiarei

Pentru a vedea de ce Federaţia Bisericilor Protestante este simbolizată prin Icoana Fiarei şi prin Prorocul Mincinos, trebuie să examinăm alte scripturi simbolice. În Apocalipsa 17:5, ni se atrage atenţia asupra unei mari „taine”. Cuvântul „prostituată” în simbolism scriptural nu înseamnă o persoană imorală. Se referă la Biserică, care trebuia să fie Împărăţia lui Dumnezeu, dar care şi-a pierdut fecioria şi s-a unit cu un soţ pământesc în locul Soţului ei ceresc. Cu ce soţ pământesc s-a unit Biserica? Cu Imperiul Roman. În mintea lui Luther şi a altor reformatori nu era nici o îndoială că exista o strânsă legătură între Biserică şi lume. Un timp Biserica a susţinut că aşteaptă pe Cristos ca să-Şi stabilească Împărăţia. În cele din urmă a spus: „N-am să aştept până la a Doua Venire a lui Cristos, mă voi uni cu Imperiul Roman”.

Toţi ştiu rezultatul. Biserica Romano-Catolică a fost înălţată şi a domnit ca regină timp de secole. Această unire ((viii)) a Bisericii cu Statul este reprezentată într-un tablou celebru aflat în Italia. Pe un tron Papa şi Împăratul stau alături. Într-o parte sunt cardinalii, episcopii, clerul de jos şi laicii, în ordinea rangului. În partea cealaltă sunt generalii, locotenenţii, soldaţii etc., până la oamenii de rând. Astfel a fost recunoscută unirea Bisericii cu Statul.

În baza acestei uniri, toate guvernele pământeşti sunt numite creştine, pentru că ele pretind unitate ca parte integrantă din Biserică. Istoria ne spune că timp de veacuri Biserica a numit pe regii pământeşti. Papa încorona pe cine dorea el. Ca dovadă a supremaţiei Bisericii, ni se spune o istorie despre Împăratul Henric al IV-lea al Germaniei, care şi-a atras asupra sa nemulţumirea papală şi care, ca pedeapsă, a fost silit să stea trei zile în afara porţilor castelului din Canossa, desculţ şi îmbrăcat numai cu haina aspră a unui penitent, expus la asprimea gerului din toiul iernii. Apoi a fost obligat să se târască pe mâini şi pe genunchi până în faţa Pontifului, căruia i s-a scos ciroapul de mătase pentru ca împăratul să poată săruta degetul mare de la picior al papei, ca împlinire a Psalmul 2:12: „Împăraţi ... sărutaţi pe Fiul”.

După înţelegerea noastră aceasta este o aplicare greşită a Scripturii. „Fiul” nu este papa. „Muntele sfinţeniei” este Împărăţia lui Dumnezeu. Acest mijloc al Său este simbolizat prin Muntele sfânt al Sionului. Marele Mesia va răsturna complet toate lucrurile din prezent şi va stabili Împărăţia Dreptăţii şi Adevărului, care va ridica omenirea din păcat şi degradare.

Romano-catolicii cred că papa este locţiitorul lui Cristos, domnind în locul Lui. Ei cred că în prezent este dezlegat Satan pentru a înşela neamurile; că în foarte scurt timp Biserica va câştiga din nou putere deplină în lume; şi ca rezultat, oricine nu li se supune va fi nimicit. Această interpretare ne indică spre capitolele 13 şi 20 din Apocalipsa. Protestanţii nu apreciază situaţia. Fără îndoială toţi oamenii cugetători au observat că deschiderile spre unire vin din partea protestantismului, dar niciodată din partea catolicismului.

Se ridică întrebarea: De ce ar ilustra Scripturile protestantismul ca un Chip al Fiarei? Cum şi când s-a întâmplat aceasta? Din timpul Reformei, protestanţii s-au străduit individual să iasă din ((ix)) întunericul trecutului şi astfel au formulat multe crezuri şi au organizat multe denominaţii. Dar cam pe la mijlocul ultimului secol, liderii au început să vadă că dacă fiecare ar continua să studieze individual Biblia, ar veni timpul când fiecare ar avea un crez individual. Pentru a împiedica ceea ce li se părea o pierdere a puterii, ei au plănuit o unire a protestanţilor într-un sistem numit Alianţa Evanghelică.

Alianţa Evanghelică, o organizaţie a diferitelor denominaţii potestante, s-a format în 1846 cu scopul de a face în felul lor propriu ceea ce făcea catolicismul în felul lui propriu. Văzând marea putere pe care o exercitau romano-catolicii datorită unui sistem unit, protestanţii au spus: „Noi suntem divizaţi. N-avem putere. Ne vom organiza”. În acel moment, potrivit Scripturilor, ei au făcut o Icoană a Fiarei.

Totuşi, Biblia spune că înainte ca această Icoană să poată face vreun rău anumit, ea trebuie să primească viaţă de la Fiara cu două coarne (Apoc. 13:15). Această Fiară cu două coarne ca ale unui miel, dar cu un glas ca de balaur, credem că reprezintă Biserica Angliei, care nu este parte din Alianţa Evanghelică. Biserica Angliei are aceeaşi pretenţie ca şi Biserica Romei — că ea este adevărata Biserică şi toate celelalte sunt greşite; că ea are succesiunea apostolică originară şi că nimeni nu este însărcinat să propovăduiască decât dacă au fost puse peste el mâinile apostolice, divine. Acesta a fost punctul de discuţie al Bisericii Angliei timp de secole, şi constituie deosebirea dintre această biserică şi toate celelalte denominaţii protestante.

Deşi Alianţa Evanghelică a fost organizată în 1846, ea n-a putut să-şi îndeplinească scopul din cauză că n-a ştiut cum să acţioneze. Denominaţiile din Alianţă s-au unit numai cu numele şi ca atare au lucrat una împotriva alteia. Denominaţiile din afara Alianţei au fost declarate neautorizate; şi ele, la rândul lor, au provocat Bisericile Evanghelice să le arate de unde au primit autoritatea de a propovădui. Ca rezultat, Icoana n-a avut nici o putere de acţiune, a fost călcată în picioare; şi pentru a primi vitalitate — viaţă — ar avea nevoie de succesiune apostolică; ar trebui să aibă ceva ca bază de acţiune.

Scripturile arată că Biserica Angliei va deveni intimă cu Alianţa Evanghelică şi îi va da autoritate apostolică să propovăduiască. ((x)) Datorită acestei uniri Alianţa va putea zice: „Noi avem autoritate apostolică pentru a propovădui. Să nu vorbească nimeni decât dacă are aprobarea noastră”. Această acţiune din partea lor este descrisă în Apocalipsa 13:17. Nimănui nu îi va fi îngăduit să cumpere sau să vândă lucruri spirituale pe piaţa spirituală decât dacă are fie semnul Fiarei fie semnul Icoanei.

În Apocalipa 16:13 găsim menţionat Profetul Mincinos, altă înfăţişare a Icoanei — produsul vitalizat al Alianţei Evanghelice, care a luat forma unei Federaţii Bisericeşti şi are astăzi multă vitalitate. Rămâne de văzut dacă ne putem aştepta să aibă mai multă. Scripturile indică clar că Icoana Fiarei trebuie să primească o atât de mare putere încât să facă acelaşi lucru pe care l-a făcut Biserica Romano-catolică în trecut; şi că cele două sisteme, catolic şi protestant, vor stăpâni lumea civilizată cu mână forte prin puterea civilă — Balaurul.

„Trei duhuri necurate ca nişte broaşte”

Scripturile ne spun că acest rezultat va fi realizat prin declaraţiile puterii combinate a Bisericii cu Statul. „Am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos, trei duhuri necurate, ca nişte broaşte.” În acest pasaj, duhul este o doctrină — o doctrină necurată — o doctrină falsă. Fiecare din aceste sisteme va declara aceleaşi lucruri, şi aceste declaraţii vor avea ca efect adunarea împărăţiilor pământului împreună pentru marea Bătălie a Armaghedonului.

Simbolismul Scripturii, înţeles corect, este foarte puternic şi există întotdeauna o asemănare strânsă între simbol în sine şi lucrul simbolizat. Când Spiritul sfânt foloseşte o broască pentru a reprezenta anumite doctrine sau învăţături, putem fi siguri că aplicarea se potriveşte bine. Deşi broasca este o creatură mică, totuşi ea se umflă până aproape plezneşte în efortul ei de a fi cineva. O broască are o înfăţişare foarte înţeleaptă, chiar dacă nu ştie prea multe. Apoi o broască orăcăie ori de câte ori scoate un sunet.

Prin urmare, cele trei caracteristici mai proeminente ale unei broaşte sunt infatuarea, un aer de înţelepciune şi cunoştinţă superioară şi orăcăitul continuu. Aplicând aceste caracteristici ((xi)) la imaginea dată în Cuvântul divin, aflăm că de la puterea civilă, de la Biserica Catolică şi de la Federaţia Bisericilor Protestante vor ieşi aceleaşi învăţături. Spiritul tuturor va fi lăudăros; vor lua un aer de cunoştinţă şi înţelepciune superioară; toate vor prezice că orice neascultare de sfaturile lor va avea urmări groaznice. Oricât de contradictorii le-ar fi crezurile, deosebirile vor fi ignorate la propunerea generală că nimic ce este vechi nu trebuie deranjat, investigat sau respins.

Autoritatea divină a Bisericii şi dreptul divin al regilor, în afara Bisericii, nu vor fi îngăduite să vină în conflict; pentru că amândouă vor fi susţinute. Orice persoane sau învăţături în conflict cu aceste pretenţii lăudăroase, nescripturale, vor fi stigmatizate ca ceva mârşav, de către gura broaştelor, orăcăind de la amvoane şi tribune şi prin presa religioasă şi laică. Sentimentele mai nobile ale unora vor fi înăbuşite de filosofia aceluiaşi spirit rău care a vorbit prin Caiafa, marele preot, cu privire la Domnul nostru Isus. Aşa cum Caiafa a declarat că era folositor să se comită o crimă încălcând dreptatea, atât cea umană cât şi cea divină, ca să scape de Isus şi de învăţăturile Sale, tot aşa, acest spirit ca de broască va aproba orice încălcare a principiului necesară propriei lor protecţii.

Fiecare creştin adevărat se ruşinează să se uite înapoi în paginile istoriei şi să vadă ce fapte groaznice s-au făcut în numele lui Dumnezeu şi al dreptăţii, şi în numele Domnului nostru Isus. Nu trebuie să ne gândim nici un moment că toate aceste spirite de broască, sau doctrine, sunt rele, ci mai degrabă că ele sunt doctrine bombastice şi pompoase, prezentându-se ca foarte înţelepte şi mari, şi având aprobarea secolelor. Din gura Balaurului iese doctrina dreptului divin al regilor: „Nu priviţi în spatele perdelei istoriei ca să vedeţi de unde au primit regii acest drept. Acceptaţi doctrina; pentru că în caz contrar, şi dacă oamenii cercetează chestiunea, va avea loc o revoluţie teribilă şi totul se va prăbuşi!”

Fiara şi Prorocul Mincinos au orăcăieli asemănătoare. Biserica Catolică spune: „Nu vă uitaţi înapoi! Nu puneţi la îndoială nimic în legătură cu Biserica!” Potestantismul spune de asemenea: „Noi suntem mari, noi suntem înţelepţi, noi ştim multe. Păstraţi liniştea! Nimeni nu va şti că voi nu ştiţi nimic”. ((xii)) Toţi zic (orăcăie): „Vă spunem că dacă vorbiţi ceva împotriva aranjamentelor actuale, se vor întâmpla lucruri teribile”.

Partidele politice figurează şi ele în aceasta. Toţi declară: „Dacă va avea loc vreo schimbare va însemna un dezastru teribil!” Unele au fermitate, iar altele au puterea civilă în spatele lor, dar în unitate le orăcăie oamenilor că dacă se face vreo schimbare, va însemna ruină pentru ordinea actuală. În limbajul zilelor noastre: „Staţi pe loc!” este ordinea în Biserică şi în Stat; dar oamenii sunt mişcaţi de frică. Acest orăcăit al Fiarei, al Balaurului şi al Prorocului Mincinos îi va ridica pe regii pământului şi-i va aduna pentru Bătălia Armaghedonului şi pentru nimicire.

Regii şi prinţii eclesiastici, cu suita lor de clerici şi aderenţi credincioşi, se vor aduna într-o falangă solidă — protestanţi şi catolici. Regii politici şi prinţii, senatorii şi toţi cei din locurile înalte, cu susţinătorii şi cu slugile lor, vor urma la rând de aceeaşi parte. Regii finanţelor şi prinţii negoţului, şi toţi aceia pe care ei îi pot influenţa prin cea mai uriaşă putere exercitată vreodată în lume, se vor alătura de aceeaşi parte, potrivit acestei profeţii. Însă ei nu-şi dau seama că se adună la Armaghedon; dar ciudat de spus, acesta este parte din strigătul lor: „Adunaţi-vă la Armaghedon!”

Vorbind despre zilele noastre, Domnul nostru a spus: „Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi zguduite” (Luca 21:26). Regii Europei nu ştiu ce să facă. Tot sectarismul este zguduit. Mulţi oameni ai lui Dumnezeu sunt dezorientaţi.

Orăcăitul spiritelor de broască, sau doctrinele, va aduna pe regii şi pe prinţii finanţelor, ai politicii, ai religiei şi ai industriei într-o mare armată. Spiritul fricii, inspirat de orăcăit, va biciui pasiunile oamenilor, altfel buni şi raţionali, spre furie — disperare. În urmarea lor oarbă a acestor spirite rele, a doctrinelor rele, ei vor fi gata să-şi sacrifice viaţa şi tot ce au, pe ceea ce ei în mod greşit presupun a fi altarul Justiţiei, Adevărului şi Dreptăţii sub un aranjament divin.

Mulţi oameni nobili din această mare armată vor lua o atitudine cu totul opusă preferinţei lor. Pentru un timp roţile libertăţii şi progresului vor fi date înapoi, şi pentru propria lor apărare vor fi considerate necesare restricţii medievale — ((xiii)) pentru menţinerea ordinii actuale de lucruri şi pentru împiedicarea noii ordini pe care a decretat-o Dumnezeu, al cărei timp potrivit este aproape. Nici chiar aceia care ar putea fi poporul lui Dumnezeu nu se opresc să se gândească dacă este voinţa Lui ca lucrurile să continue cum au fost de şase mii de ani. Biblia spune că nu aceasta este voinţa lui Dumnezeu, ci că trebuie să aibă loc o mare răsturnare, că intră o ordine nouă.

Pentru un scurt timp, cum înţelegem noi Scripturile, aceste forţe unite ale Armaghedonului vor triumfa. Libertatea cuvântului, a corespondenţei, şi alte libertăţi care au ajuns să fie însăşi suflarea vieţii maselor din zilele noastre, vor fi fără milă suprimate sub pretextul necesităţii, spre gloria lui Dumnezeu, la poruncile Bisericii etc. Supapa de siguranţă va fi oprită şi astfel va înceta să deranjeze pe regii pământului cu sunetul aburului care se evacuează; şi totul va părea a fi senin — până când va avea loc marea explozie socială descrisă în Apocalipsa ca un cutremur de pământ. În limbaj simbolic un cutremur de pământ semnifică revoluţie socială, şi declaraţia scripturală este că niciodată n-a mai avut loc una asemenea ei (Apoc. 16:18, 19). Vedeţi referinţa Domnului nostru în legătură cu aceasta în Matei 24:21.

Marea oştire a Domnului

La acest punct, arată Scripturile, Puterea divină va ieşi în faţă şi Dumnezeu va strânge oştile formate la Armaghedon — la Muntele Nimicirii (Apoc. 16:16). Tocmai lucrul pe care au căutat să-l evite prin unirea, prin federalizarea lor etc., îl vor grăbi să vină peste ei. Alte Scripturi ne spun că Dumnezeu va fi reprezentat prin Mesia şi că El va fi de partea maselor. „În timpul acela se va scula marele prinţ Mihail [Cel asemenea lui Dumnezeu — Mesia]” (Dan. 12:1). El Îşi va lua autoritatea. Îşi va lua în posesie Împărăţia într-un mod puţin aşteptat de către mulţi din aceia care în mod greşit pretindeau că sunt Împărăţia Sa şi că sunt autorizaţi de El să domnească în numele şi în locul Lui.

Domnul nostru Isus a spus: „Sunteţi robii aceluia de care ascultaţi”. Unii poate că slujesc lui Satan şi erorii, pretinzând că slujesc lui Dumnezeu şi dreptăţii; şi unii pot sluji fără să ştie, ca Saul din Tars, care într-adevăr „credea că aduce o jertfă lui Dumnezeu” persecutând Biserica. Acelaşi principiu este adevărat ((xiv)) şi invers. După cum un rege pământesc nu se consideră răspunzător de caracterul moral al fiecărui soldat care luptă în bătăliile sale, tot aşa nici Domnul nu garantează pentru caracterul moral al tuturor celor care se înrolează şi luptă de partea Sa în vreo problemă. Ei sunt slujitorii aceluia căruia îi slujesc, indiferent de motivaţia şi obiectivul care-i mişcă.

Acelaşi principiu se va aplica şi în Batălia Armaghedonului care urmează. Partea lui Dumnezeu în acea bătălie va fi partea poporului; şi acea armată de nedescris, poporul, va fi scoasă în arenă la începutul bătăliei. Anarhiştii, socialiştii, radicalii înfierbântaţi din orice şcoală raţională sau iraţională, vor fi în prima linie a acelei bătălii. Acela care are cunoştinţă despre viaţa de armată ştie că o armată mare se compune din toate clasele.

Masele vor fi agitate sub restricţiile impuse, dar vor fi conştiente de slăbiciunea lor în comparaţie cu regii şi prinţii financiari, sociali, religioşi şi politici care vor deţine atunci stăpânirea. Majoritatea celor din clasa săracă şi mijlocie preferă pacea aproape cu orice preţ. Masele nu simpatizează cu anarhia. Ele îşi dau seama cu adevărat că până şi cea mai rea formă de guvernământ este mai bună decât fără nici una. Masele vor căuta ajutor prin vot şi prin reorganizarea paşnică a afacerilor pământului pentru eliminarea răului, pentru plasarea monopolurilor, a serviciilor publice şi a rezervelor naturale în mâinile poporului pentru binele public. Criza va fi atinsă când susţinătorii de până atunci ai legii vor deveni încălcători ai legii şi împotrivitori ai voinţei majorităţii exprimate prin vot. Teama de viitor va îmboldi masele bineintenţionate la disperare, şi când va cădea socialismul va urma anarhia.

Sfinţii Domnului nu trebuie să fie deloc în această bătălie. Poporul consacrat al lui Dumnezeu, tânjind în inima lor după Împărăţia lui Mesia şi după Anul glorios al Jubileului şi al Restabilirii pe care aceasta îl va inaugura, vor rămânea răbdători şi vor aştepta fără murmur timpul Domnului. Cu candelele curăţate şi arzânde, ei nu vor fi în întuneric în privinţa evenimentelor extraordinare ale acestei bătălii iminente; ci vor fi curajoşi, cunoscând rezultatul înfăţişat în „cuvântul şi mai sigur al prorociei”, la care ei au făcut bine să „ia aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă”. 2 Pet. 1:19.

((xv))

Acum se ridică întrebarea: De ce nu Şi-a trimis Dumnezeu Împărăţia mai devreme? De ce este necesar Armaghedonul? Răspundem că Dumnezeu are propriile Sale timpuri şi perioade şi că El a stabilit Marea Zi a şaptea de o mie de ani pentru domnia lui Cristos. Înţelepciunea divină a reţinut până în ziua noastră marea cunoştinţă şi pricepere care produce în acelaşi timp şi milionari şi nemulţumiţi. Dacă Dumnezeu ar fi ridicat vălul ignoranţei cu o mie de ani mai devreme, lumea s-ar fi aliniat pentru Armaghedon cu o mie de ani mai devreme. Dumnezeu n-a adus aceste lucruri mai devreme deoarece Planul Său are diferite părţi, toate acestea fiind convergente în timp. În bunătatea Sa, Dumnezeu a acoperit ochii oamenilor până când strângerea la Armaghedon să fie chiar înaintea preluării de căre Mesia a puterii Sale mari şi a începerii domniei Sale. Apoc. 11:17, 18.

Atitudinea poporului lui Dumnezeu ar trebui să fie aceea de mare recunoştinţă faţă de Dătătorul oricărui bine. Ei ar trebui să facă pregătiri pentru marea furtună care vine şi să stea foarte liniştiţi, fără a fi interesaţi în mod nejustificat de partea bogatului sau de cea a săracului. Noi ştim dinainte că Domnul este de partea poporului. El este Cel care va lupta Bătălia Armaghedonului, iar mijlocul Său de luptă va fi acea armată ciudată — toate clasele. Când va veni acest mare „cutremur” al revoluţiei sociale, nu va fi doar o mână de anarahişti, ci o ridicare a poporului ca să răstoarne marea putere care-l sugrumă. Egoismul stă la la baza întregii chestiuni.

Nu încă, dar curând

De patruzeci de ani forţele Armaghedonului s-au adunat de ambele părţi ale conflictului. Greve, închideri de fabrici şi revolte, mari şi mici, au fost numai încăierări incidentale pe măsură ce beligeranţii îşi întretaie cărarea unul altuia. Scandaluri în justiţie şi în armată în Europa, scandaluri în asigurări, în trusturi şi în justiţie în America, au zguduit încrederea publicului. Atentate cu dinamită, puse când pe seama patronilor, când a angajaţilor, au slujit spre a face pe fiecare bănuitor faţă de celălalt. Sentimentele de amărăciune şi mânie de ambele părţi sunt tot mai evidente. Liniile de bătaie devin tot mai clar marcate cu fiecare zi. Totuşi Armaghedonul nu poate fi luptat încă.

((xvi))

Timpurile Neamurilor mai au încă doi ani de derulare. Icoana Fiarei trebuie încă să primească viaţă — putere. Trebuie să se transforme dintr-un simplu mecanism într-o forţă vie. Federaţia Protestantă îşi dă seama că ea va continua să fie inutilă dacă nu este însufleţită — dacă nu se va recunoaşte direct sau indirect că clerul ei posedă succesiune apostolică şi autoritate de a învăţa. Aceasta, indică profeţia, va veni de la Fiara cu două coarne, care simbolic credem că reprezintă Biserica Angliei. Activităţile samavolnice ale protestantismului şi catolicismului, operând împreună pentru suprimarea libertăţilor omului, aşteaptă însufleţirea Icoanei. Aceasta poate veni curând, dar Armaghedonul n-o poate preceda, ci trebuie s-o urmeze — poate la un an după aceea, potrivit felului în care vedem noi Cuvântul profetic.

Mai intervine încă un lucru. Deşi evreii se scurg treptat în Palestina, obţinând treptat control asupra ţării Canaanului, şi deşi rapoartele spun că deja sunt acolo nouăsprezece milionari, totuşi profeţia cere evident să fie acolo un număr mai mare de evrei bogaţi înainte de a se ajunge la criza Armaghedonului. De fapt, înţelegem că „strâmtorarea lui Iacov” din Ţara sfântă va veni tocmai la sfârşitul Armaghedonului. Atunci va începe să se arate Împărăţia lui Mesia. De atunci încolo, Israelul în Ţara Făgăduinţei se va ridica treptat din cenuşa trecutului la măreţia din profeţie. Prin prinţii lui stabiliţi divin, Împărăţia lui Mesia, în toată puterea dar invizibilă, va începe să înlăture blestemul şi să ridice omenirea, şi să dea frumuseţe în locul cenuşii.

Văd judecăţile Lui viitoare cum cutreieră pe pământ,
Semnele şi gemetele promise renaşterea precedând;
Citesc a Sa sentinţă dreaptă în tronuri sfărâmânde;

Regele nostru merge-nainte.

A şaptea trâmbiţă sună, Regele nu pierde lupta;
Va cerne inimile oamenilor când va-ncepe judecata.
Fii iute, suflete-al meu, bineprimeşte-L, fiţi bucuroase ale mele picioare!

Regele nostru merge-nainte.