((457))

Noua Creaţie - Studiul XI
Noua creaţie - Paştile Noii Creaţii

Jugul din Egipt şi eliberarea din el, în tip şi antitip -- „Biserica întâilor-născuţi” -- „Noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine” -- Comemorarea este încă potrivită -- Cine poate celebra -- Cine poate oficia -- O ordine a serviciului -- Paştile creştinilor (easter) -- Paştile evreilor (passover) -- Citate din Enciclopediile McClintock şi Strong

„Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului.” 1 Cor. 5:7, 8.

Printre experienţele Israelului tipic, Paştile erau însemnate. Sărbătoarea Paştilor, celebrată în fiecare an timp de şapte zile, începea cu ziua a cincisprezecea a primei luni. În mod general se sărbătorea eliberarea poporului Israel din robia Egiptului -- dar în mod special trecerea peste, sau cruţarea vieţii întâilor-născuţi ai acestei naţiuni în timpul plăgii morţii care a venit peste egipteni şi care, fiind ultima plagă, i-a obligat în final să-i elibereze pe israeliţi din robia lor forţată. Trecerea peste întâii-născuţi ai lui Israel a prevestit eliberarea întregii naţiuni a lui Israel şi trecerea lor în siguranţă prin Marea Roşie la libertate de sub sclavia Egiptului. Putem observa cu uşurinţă că un eveniment atât de semnificativ va fi comemorat în mod cuvenit de către israeliţi, fiindcă este strâns identificat cu naşterea naţiunii lor; şi astfel este celebrat de către evrei până în ziua de astăzi. Pe membrii Noii Creaţii îi interesează aceste evenimente, deoarece pe ei îi interesează toate faptele şi aranjamentele Tatălui lor ceresc, atât în ceea ce priveşte poporul Său tipic, Israelul după trup, cât şi în ceea ce priveşte întreaga omenire. Dar pe Noua Creaţie o interesează şi mai adânc lucrurile care s-au întâmplat în Egipt pentru ((458)) faptul că Domnul le-a descoperit „taina” că lucrurile întâmplate cu Israelul natural erau menite să simbolizeze şi să preumbrească lucruri încă şi mai mari din planul divin cu privire la Israelul Spiritual antitipic -- Noua Creaţie.

Cu privire la aceste lucruri spirituale apostolul spune că „omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte. Nouă (Creaţiei Noi) însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său” (1 Cor. 2:14, 10). Dumnezeu a folosit pe apostoli ca purtătorii Săi de cuvânt pentru a ne da anumite indicii prin care, sub îndrumarea Spiritului Său, să putem înţelege lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Unul dintre aceste indicii se află în textul de la începutul acestui capitol. Urmând indicaţia apostolului vedem clar că Israelul trupesc a simbolizat întregul popor al lui Dumnezeu -- pe toţi cei care în final vor deveni poporul Său, până la sfârşitul Veacului Milenar; că egiptenii au reprezentat pe împotrivitorii poporului lui Dumnezeu, faraon, cârmuitorul lor, a reprezentat pe Satan, prinţul răului şi întunericului, iar servitorii şi călăreţii lui faraon au reprezentat pe îngerii decăzuţi şi pe oamenii care s-au asociat sau care se vor asocia cu Satan ca împotrivitori ai Domnului şi ai poporului Său -- ai Noii Creaţii şi în general ai casei credinţei. După cum poporul Israel dorea eliberarea şi gemea sub supraveghetorii lor, dar erau slabi şi incapabili să se elibereze singuri şi nu s-ar fi putut elibera niciodată de sub jugul egiptean dacă n-ar fi intervenit Domnul pentru ei şi n-ar fi numit şi trimis pe Moise ca să fie eliberatorul lor, tot aşa vedem că omenirea în prezent şi de-a lungul istoriei geme şi suspină în dureri sub asuprirea „prinţului lumii acesteia” şi a servitorilor lui, Păcatul şi Moartea. Aceste sute de milioane din omenire tânjesc după eliberare din robia păcatelor şi slăbiciunilor lor, precum şi după eliberare de pedepsele acestora -- durerea şi moartea. Dar fără ajutor divin omenirea este neputincioasă. Unii se luptă viguros şi reuşesc întrucâtva, dar nimeni nu se eliberează. Întreaga rasă a lui Adam este în robia păcatului ((459)) şi a morţii şi singura lor speranţă este în Dumnezeu şi în antitipicul Moise, în Cel care a promis că Îşi va elibera poporul la timpul Său hotărât -- trecându-l peste Marea Roşie -- care reprezintă Moartea a Doua, în care Satan şi toţi care se asociază sau simpatizează cu el şi cu purtarea lui rea vor fi nimiciţi pentru totdeauna, după cum este simbolizat prin înecarea lui faraon şi a oştirii sale în Marea Roşie literală. Dar poporul Domnului „nu va fi vătămat de a Doua Moarte”.

Cele anterioare sunt o imagine generală; dar în ea, şi ca o parte a ei, se află alta, o imagine specială care se referă nu la omenire în general şi la eliberarea ei din robia păcatului şi a morţii, ci numai la o clasă specială din omenire -- întâii-născuţi. Corespunzători acestora, ca antitipul lor, ne este adusă în atenţie prin cuvântul inspirat „Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri” -- Noua Creaţie. În tip, întâii-născuţi ocupau un loc special -- erau moştenitorii; un loc special şi prin aceea că au fost supuşi unei probe sau încercări speciale înaintea fraţilor lor. Ei au devenit pasibili de moarte înainte de exodul general, iar când a avut loc exodul aceşti întâi-născuţi au avut un loc special în el -- au avut de făcut o lucrare specială în legătură cu eliberarea generală, pentru că ei au devenit o clasă separată, reprezentată prin seminţia lui Levi. Ei au fost separaţi de fraţii lor, renunţând total la moştenirea în ţară, pentru ca, în acord cu aranjamentul divin, să poată fi învăţătorii fraţilor lor.

Această seminţie sau casă a lui Levi reprezintă clar casa credinţei, care este reprezentată la rândul ei de Preoţimea Împărătească în pregătire, care renunţă la moştenirea lucrurilor pământeşti în favoarea fraţilor, şi în curând va constitui în realitate Preoţimea Împărătească, al cărei Mare Preot este Domnul şi care va binecuvânta, va conduce şi va instrui omenirea în timpul Veacului Milenar. După cum în Egipt întâii-născuţi ai lui Israel au fost supuşi morţii, dar s-a trecut peste ei, au scăpat, şi pierzându-şi moştenirea pământească au devenit o preoţime, tot aşa Biserica antitipică a întâilor-născuţi în timpul prezent este supusă Morţii a ((460)) Doua, fiind probată sau încercată pentru viaţă sau moarte veşnică înainte de restul omenirii şi trece din moarte la viaţă prin meritul sângelui Răscumpărătorului -- moartea Lui.

Devenind participanţi la harul Domnului lor, ei renunţă sau jertfesc împreună cu El moştenirea pământească, partea pământească, viaţa pământească, ca să poată ajunge la cer şi la „viaţă din belşug”. Astfel, în timp ce Biserica întâilor-născuţi, Noua Creaţie, „toţi mor ca un om”, şi în ceea ce priveşte lucrurile pământeşti s-ar părea că renunţă şi pierd mai mult decât alţii, chiar dacă omul natural nu înţelege aceasta, totuşi peste ei se trece sau sunt salvaţi din moarte şi ca Preoţime Împărătească vor fi făcuţi părtaşi gloriei, onoarei şi nemuririi împreună cu Marele lor Preot, Isus. Aceştia, a căror cruţare are loc în decursul nopţii acestui Veac Evanghelic -- înaintea apariţiei dimineţii Milenare şi înaintea răsăritului Soarelui Dreptăţii -- vor fi conducătorii oştirii Domnului, ca s-o scoată din robia Păcatului şi a Satanei. Remarcaţi cum se potriveşte aceasta cu cuvintele apostolului (Rom. 8:22, 19): „Toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii” -- „aşteaptă . . . descoperirea fiilor lui Dumnezeu” -- aşteaptă trecerea completă peste Biserica întâilor-născuţi prin Întâia Înviere la glorie, onoare şi nemurire.

Dar acum o altă trăsătură a tipului este importantă. În tip, pentru a se efectua trecerea peste întâii-născuţi şi eliberarea ulterioară a întregului popor al Domnului, a fost necesar ca mielul de Paşti să fie junghiat, sângele lui să fie stropit pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus al casei, iar carnea lui să fie mâncată în aceeaşi noapte împreună cu ierburi amare şi azimi. Astfel fiecare casă israelită a reprezentat casa credinţei şi fiecare miel a reprezentat pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, iar întâiul-născut al fiecărei familii a reprezentat Cristosul, Cap şi Corp, Noua Creaţie. Ierburile amare au reprezentat probele şi necazurile din timpul prezent, care servesc spre a creşte cu atât mai mult pofta casei credinţei pentru Miel şi azimi. Mai mult, ((461)) deoarece fiecare familie trebuia să mănânce cu toiagul în mână şi încinşi pentru drum, aceasta reprezintă faptul că întâii-născuţi antitipici şi casa credinţei, care astfel se împărtăşesc din Miel în decursul nopţii acestui Veac Evanghelic, vor fi străini şi călători în lume, îşi vor da seama de robia păcatului şi morţii, şi vor dori să fie conduşi de către Domnul afară din păcat şi corupţie, la libertate -- la libertatea fiilor lui Dumnezeu.

Comemorarea Domnului nostru

În armonie cu acest tip al junghierii mielului de Paşti în a patrusprezecea zi a primei luni -- ziua care precede cele şapte zile ale Sărbătorii Paştilor celebrată de evrei -- Domnul nostru a murit ca Mielul de Paşti antitipic, „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”. La nici o altă dată nu era posibil ca Domnul nostru să sfârşească în moarte sacrificiul început la vârsta de 30 de ani prin botezul spre moarte. Astfel, deşi evreii au încercat de multe ori să-L prindă, nimeni n-a putut pune mâna pe El, pentru că „nu-I venise ceasul”. Ioan 7:8, 30.

Aşa cum evreilor li s-a poruncit să aleagă mielul de jertfă în ziua a zecea a primei luni şi să-l primească în casele lor la această dată, Domnul, în mod potrivit, li S-a oferit la acea dată, când cu cinci zile înainte de Paşti a intrat în cetate călare pe asin, iar mulţimea striga: „Osana! Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!” „A venit la ai Săi şi ai Săi (ca naţiune) nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit (individual) . . . le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu”. Naţiunea, prin reprezentanţii ei, conducătorii, în loc să-L primească L-au respins şi astfel în momentul acela s-au identificat cu Adversarul. Totuşi, prin harul lui Dumnezeu, sângele Noului Legământ este eficient şi pentru casa lui Iacov şi pentru toţi cei care doresc armonie cu Dumnezeu; şi chiar dacă s-au împărtăşit din meritele Mielului -- refuzând totuşi să mănânce din Mielul antitipic ((462)) -- ei ca naţiune au pierdut ocazia de a deveni întâii-născuţi, Preoţimea Împărătească, naţiunea sfântă, poporul deosebit al lui Mesia -- au pierdut ocazia de a trece dincolo şi a deveni membrii Noii Creaţii, cu viaţă mai abundentă în glorie, onoare şi nemurire; dar ne bucurăm că ni se spune în altă parte în Scripturi că ei, cu toate acestea, vor avea ocazia glorioasă de a-L accepta pe Mielul lui Dumnezeu, de a mânca, de a-şi însuşi carnea Lui, sacrificiul Lui, şi de a scăpa astfel din robia păcatului şi a morţii, sub conducerea Domnului şi a fraţilor Săi credincioşi, Israelul spiritual, Biserica antitipică a Întâilor-născuţi. Rom. 11:11-26.

La sfârşitul serviciului Domnului nostru, în a patrusprezecea zi a lunii întâi, ,,în noaptea în care a fost vândut”, şi ca atare în aceeaşi zi în care a murit ca Mielul antitipic, El a sărbătorit împreună cu ucenicii Săi Paştile tipice ale evreilor -- mâncând împreună cu cei doisprezece apostoli mielul tipic care Îl reprezenta pe El Însuşi, jertfa Sa pentru păcatele lumii, „adevărata hrană”, singura prin a cărei putere se poate obţine viaţa, libertatea şi binecuvântarea fiilor lui Dumnezeu. Mâncarea acestei cine în noaptea dinaintea morţii Domnului nostru, şi totuşi în aceeaşi zi, a fost posibilă datorită obiceiului evreiesc după care ziua începe seara şi nu la miezul nopţii. Evident că Domnul a aranjat toate lucrurile Israelului în conformitate cu tipurile pe care ele urmau să le exprime.

Ca evrei „născuţi sub Lege”, Domnul nostru şi apostolii Săi erau obligaţi să sărbătorească acest tip şi să-l sărbătorească la timpul cuvenit; şi după ce au ţinut astfel Cina evreiască, mâncând mielul cu pâine nedospită şi cu ierburi amare, şi probabil de asemenea după obicei, cu „rodul viţei”, Domnul -- luând o parte din pâinea nedospită şi din rodul viţei, rămase de la Cina evreiască, tipul -- a instituit pentru ucenicii Săi şi pentru întreaga Sa Biserică pe care ei o reprezentau (Ioan 17:20) un lucru nou, care pentru ei, ca Israel spiritual, Biserica Întâilor-Născuţi, Noua Creaţie, trebuia să ia locul, să înlocuiască Cina de Paşti evreiască. ((463)) Domnul nostru n-a instituit un alt tip sau un tip mai înalt al Paştilor evreilor. Dimpotrivă, tipul era pe cale de a-şi începe împlinirea şi astfel nu mai era potrivit pentru cei care i-au acceptat împlinirea. Domnul nostru, ca Miel antitipic, era pe cale să fie jertfit, după cum spune apostolul în textul de la începutul acestui capitol: „Hristos, Paştele nostru (Mielul) a fost jertfit”.

Nimeni, acceptând pe Cristos ca Mielul de Paşti şi astfel acceptând faptul că antitipul a luat locul tipului, n-ar mai putea în mod potrivit să pregătească un miel tipic şi să-l mănânce în amintirea eliberării tipice. De atunci încolo lucrul potrivit pentru toţi cei care cred în Isus ca adevăratul Miel de Paşti este să-şi stropească stâlpii uşii inimii cu sângele Lui: „Cu inimile stropite şi curăţite de o conştiinţă rea” (de condamnarea prezentă -- dându-şi seama că păcatele lor sunt ispăşite prin sângele Lui şi că prin sângele Lui au acum iertarea păcatelor). Începând de atunci, aceştia trebuie să mănânce sau să-şi însuşească meritele Răscumpărătorului lor -- meritele omului Isus Cristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi. Prin credinţă ei trebuie să se împărtăşească de aceste merite şi să înţeleagă că după cum păcatele lor au fost puse asupra Domnului şi El a murit pentru ei, tot aşa meritele şi dreptatea Lui le sunt atribuite lor. Ei mănâncă sau îşi însuşesc aceste lucruri prin credinţă.

Dacă Cina Domnului nostru a luat atunci locul Cinei de Paşti, dar nu ca un tip mai înalt -- antitipul fiind început -- ce a fost această Cină? Răspundem că a fost o Comemorare a antitipului -- o amintire pentru urmaşii Lui a începutului împlinirii Paştelui antitipic.

A accepta astfel pe Mielul nostru şi a comemora astfel moartea Sa pentru noi, înseamnă a fi în aşteptare în privinţa eliberării promise poporului lui Dumnezeu şi de aceea înseamnă că aceia care preţuiesc şi comemorează în mod raţional, deşi sunt în lume, nu sunt din lume, ci sunt străini şi călători care caută condiţii mai bune, fără supărările, întristările şi robia prezentă a domniei Păcatului şi Morţii. ((464)) Aceştia se împărtăşesc din pâinea adevărată, antitipică, nedospită: ei caută s-o ia în curăţenia ei, fără a fi coruptă (dospită) de teoria, stricăciunea, ambiţiile, egoismul uman etc., ca să poată fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Ei se împărtăşesc de asemenea din ierburile amare ale persecuţiei, în armonie cu cuvintele Învăţătorului, că servul nu este mai presus decât Domnul său şi că dacă însuşi Domnul a fost insultat, persecutat şi respins, şi ei trebuie să se aştepte să fie trataţi la fel, pentru că lumea nu-i cunoaşte după cum nu L-a cunoscut nici pe El. Mai mult, declaraţia Domnului este că nimeni nu va fi acceptabil pentru El dacă prin credincioşia lui nu-şi va atrage asupră-şi dizgraţia lumii. Cuvintele Sale sunt: „Toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi”. „Din cauza Mea . . . vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi săltaţi de veselie, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri.” Mat. 5:11, 12; 2 Tim. 3:12.

Când Domnul nostru a instituit Cina de Amintire, numită Cina Cea din Urmă, aceasta a fost, după cum am arătat mai sus, un simbol nou, bazat pe tipul Paştelui vechi şi în legătură cu el, deşi nu era o parte a acestuia, fiind o comemorare sau o amintire a antitipului. După cum citim: El „a luat pâine, şi după ce a mulţumit, a frânt-o şi a zis: «Acesta este trupul Meu, dat pentru voi (aceasta Mă reprezintă pe Mine, Mielul antitipic; ea reprezintă carnea Mea); să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea»”. Intenţia evidentă a Domnului era să fixeze în mintea urmaşilor Săi faptul că El este Mielul antitipic pentru întâii-născuţi antitipici şi pentru casa credinţei. Expresia „să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea” sugerează că pentru urmaşii Săi această nouă instituire trebuia să ia locul celei dinainte, care trebuia să fie scoasă din uz datorită împlinirii. „Tot astfel, după cină, a luat paharul, zicând: «Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu»” -- sângele legământului -- sângele care sigilează Noul Legământ. „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea ori de câte ori veţi bea din el.” Noi nu înţelegem că aceasta sugerează să facem lucrul acesta fără a ((465)) ţine seama de timp şi de loc etc., ci înseamnă că atunci când acest pahar şi această pâine nedospită vor fi folosite de atunci încolo la serbarea Paştilor, de fiecare dată trebuie să se considere o celebrare a antitipului, nu a tipului. După cum n-ar fi fost conform legii, potrivit sau tipic a sărbători Paştile la o altă dată decât aceea hotărâtă de Domnul, tot aşa nu este potrivit să se celebreze nici antitipul la o altă dată decât la aniversarea lui. 1 Cor. 11:23-25.

Apostolul adaugă: „Pentru că, de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Cor. 11:26). Aceasta ne arată că ucenicii au înţeles clar că de atunci înainte pentru toţi urmaşii Domnului serbarea anuală a Paştilor trebuie să aibă o nouă însemnătate: pâinea frântă reprezintă trupul Domnului, paharul reprezintă sângele Său. Deşi această nouă instituire n-a fost impusă urmaşilor Săi ca o lege şi deşi nu s-a prevăzut nici o pedeapsă pentru respectarea ei în mod nepotrivit, totuşi Domnul a ştiut bine că toţi cei care se vor încrede în El şi Îl vor aprecia ca Mielul antitipic de Paşti vor fi bucuroşi să ţină Comemorarea pe care El le-a sugerat-o astfel. Şi încă tot aşa este. Credinţa în răscumpărare continuă să-şi găsească ilustraţia în această comemorare simplă, „până va veni El” -- nu numai până la parousia sau prezenţa Domnului nostru în secerişul sau sfârşitul acestui veac, ci până când în timpul parousiei Sale unul câte unul credincioşii Săi vor fi fost adunaţi la El, dincolo de ,,Văl”, ca să participe acolo într-o măsură mai deplină, şi, după cum a declarat Domnul nostru, să se împărtăşească din el (pahar -- n. e.) „nou în Împărăţie”.

„Noi care suntem mulţi, suntem o singură pâine”

„Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie a sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este ea o părtăşie a trupului lui Hristos? Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine.” 1 Cor. 10:16-17.

Călăuzit de Spiritul sfânt, apostolul ne prezintă aici încă un gând cu privire la această Comemorare instituită de ((466)) Domnul nostru. El nu neagă, ci susţine că în primul rând pâinea reprezintă trupul frânt al Domnului nostru, jertfit pentru noi, şi că paharul reprezintă sângele Său, care sigilează iertarea noastră. Dar acum, pe lângă aceasta, el arată că noi, ca membri ai Ecclesiei, membri ai corpului lui Cristos, viitorii Întâi-Născuţi, Noua Creaţie, devenim părtaşi cu Domnul nostru în moartea Sa, părtaşi în jertfa Sa; şi după cum a spus în alt loc, parte din legământul nostru este să „împlinim ce lipseşte necazurilor lui Hristos” (Col. 1:24). Gândul de aici este la fel cu cel arătat prin cuvintele: „am fost botezaţi în moartea Lui”. Astfel, în timp ce corpul Domnului a fost pâinea frântă pentru lume, credincioşii din acest Veac Evanghelic, cei loiali, cei aleşi, Noua Creaţie, sunt socotiţi ca părţi ale aceleiaşi pâini, „mădulare ale trupului lui Hristos”; şi de aceea, în frângerea pâinii, după ce am recunoscut că ea este jertfa Domnului nostru pentru noi, trebuie să recunoaştem mai departe că este şi frângerea sau jertfirea întregii Biserici, a tuturor celor consacraţi să fie morţi cu El, să fie frânţi cu El, să se împărtăşească de suferinţele Lui.

Aceasta este ideea corectă cuprinsă în cuvântul „părtăşie” -- comuniune, participare comună. De aceea, la fiecare celebrare anuală a acestei Comemorări, noi nu numai recunoaştem că temelia tuturor speranţelor noastre se bazează pe jertfa iubitului Răscumpărător pentru păcatele noastre, ci şi ne reînviem şi ne reînnoim consacrarea să „murim împreună cu El, ca să şi trăim împreună cu El” -- „să răbdăm, ca să şi împărăţim împreună cu El”. Cât de cuprinzător este sensul acestei celebrări instituite divin! Noi nu punem simbolurile în locul realităţii; desigur, nimic n-ar putea fi mai departe de intenţia Domnului nostru şi n-ar fi deloc potrivit nici pentru noi să facem acest lucru. Părtăşia inimii cu El, nutrirea inimii dintr-Însul, părtăşia inimii cu ceilalţi membri ai corpului şi înţelegerea din inimă a sensului legământului nostru de sacrificiu, este adevărata părtăşie pe care, dacă suntem credincioşi, o vom îndeplini zi de zi tot anul -- fiind frânţi zilnic împreună cu Domnul nostru şi nutrindu-ne continuu din meritul Său, întărindu-ne în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Ce binecuvântare primim prin celebrarea ((467)) acestei Comemorări! Cum ne arde inima după mai multă apreciere şi creştere în har şi cunoştinţă, şi după mai multă participare la privilegiile serviciului pentru care suntem chemaţi, nu numai în ceea ce priveşte prezentul, ci şi în ceea ce priveşte viitorul!

Se va observa că apostolul include şi paharul pentru care lăudăm pe Dumnezeu. „Nu este el o părtăşie (comuniune, participare comună) a sângelui lui Hristos?”. O, ce gând -- că adevăraţii consacraţi, credincioasa „turmă mică” a Noii Creaţii a fost Cristos în trup de-a lungul acestui Veac Evanghelic, şi că suferinţele, încercările, ruşinea şi moartea acestora, pe care Domnul i-a acceptat şi i-a recunoscut ca „mădulare ale trupului Său” în carne, sunt cu toţii socotiţi ca părţi ale jertfei Sale, pentru că sunt asociaţi cu El şi sunt sub El care este Capul nostru, Marele nostru Preot! Cei care înţeleg situaţia, cei care apreciază invitaţia lui Dumnezeu de a fi membri în această Ecclesie şi participarea consecutivă în sacrificiu până la moarte acum şi în glorioasa lucrare din viitor, nu se bucură oare să fie socotiţi vrednici a suferi batjocura pentru numele lui Cristos şi a-şi pune viaţa în serviciul Adevărului ca membri din carnea şi oasele Sale? Ce le pasă acestora dacă lumea nu-i cunoaşte, după cum nu L-a cunoscut nici pe Domnul? (1 Ioan 3:1). Ce le pasă acestora, chiar dacă trebuie să sufere pierderea celor mai alese binecuvântări şi avantaje pământeşti, dacă ei, ca şi corp al lui Cristos, vor putea fi socotiţi vrednici de o parte împreună cu Răscumpărătorul în gloriile Sale viitoare?

Pe măsură ce aceştia cresc în har, cunoştinţă şi zel, sunt în stare să cântărească şi să judece lucrurile din punctul de vedere al apostolului, când a spus cu privire la avantajele şi favorurile pământeşti: „Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere . . . şi le socotesc ca gunoaie”. „Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi.” Filip. 3:8; Rom. 8:18.

Un alt gând este cu privire la iubirea reciprocă, simpatia şi interesul care trebuie să predomine printre toţi membrii ((468)) acestui „singur trup” al Domnului. Pe măsură ce Spiritul Domnului ajunge să stăpânească tot mai mult în inimile noastre, acesta ne va face să ne bucurăm de fiecare ocazie de a face bine oamenilor după cum avem posibilitate, dar în special casei credinţei. Pe măsură ce simpatia noastră creşte şi merge către toată omenirea, ea trebuie să crească în special faţă de Domnul, şi, prin urmare, de asemenea în special faţă de cei pe care El îi recunoaşte, care au Spiritul Său şi caută să umble pe urmele Sale. Apostolul arată că măsura iubirii noastre faţă de Domnul va fi dovedită prin iubirea faţă de fraţi, faţă de ceilalţi membri ai corpului Său. Dacă iubirea noastră trebuie să fie astfel încât să rabde şi să suporte totul în privinţa altora, cu cât mai mult va fi adevărat acest lucru în privinţa celorlalţi membri ai aceluiaşi corp, atât de strâns uniţi cu noi prin Capul nostru! Nu este de mirare că apostolul Ioan spune că una dintre dovezile proeminente că am trecut din moarte la viaţă este că iubim pe fraţi (1 Ioan 3:14). Într-adevăr, ne amintim că atunci când vorbeşte despre faptul că împlinim ce lipseşte necazurilor lui Cristos, apostolul Pavel adaugă: „pentru trupul Lui, care este Biserica”. Col. 1:24.

Acelaşi cuget este exprimat iarăşi în cuvintele: „Şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16). Ce frăţie implică aceasta! Unde mai putem spera să găsim o astfel de iubire de fraţi care să-şi dea viaţa pentru ei? Noi nu vorbim acum despre felul în care i-ar plăcea Domnului să folosească sacrificiul Bisericii, reprezentată prin „ţapul Domnului” ca o parte a sacrificiilor Zilei Ispăşirii*. Remarcăm doar împreună cu apostolul că în ceea ce ne priveşte pe noi, sacrificiul, punerea vieţii, trebuie să se facă în principal pentru fraţi -- în serviciul lor; serviciul pentru lume aparţine în primul rând veacului viitor, Mileniul. În condiţiile prezente, timpul, talentele, influenţa şi mijloacele noastre sunt mai mult sau mai puţin ipotecate pentru alţii (soţie, copii sau părinţi bătrâni, sau alţii care depind de noi), şi suntem ((469)) obligaţi de asemenea să asigurăm pentru noi înşine „cele necesare”, „cuviincioase” şi „ce este bine înaintea tuturor oamenilor”. Astfel ne rămâne relativ puţin la dispoziţie pentru sacrificiu, relativ puţin de sacrificat pentru fraţi, iar lumea, carnea şi diavolul încearcă în mod continuu să ia acest puţin de la noi şi să-l abată de la jertfirea pentru care l-am consacrat.

*Umbrele Cortului Întâlnirii privind sacrificiile mai bune, pag. 59.

Alegerea Bisericii de către Domnul în acest timp când răul predomină este cu scopul ca împrejurările în care suntem să poată dovedi măsura iubirii şi loialităţii fiecăruia faţă de El şi faţă de ai Lui. Dacă iubirea noastră este rece, atunci pretenţiile lumii, ale cărnii şi ale Adversarului vor fi mai mult decât putem rezista şi ne vor absorbi timpul, influenţa, banii. Pe de altă parte, în măsura în care iubirea noastră pentru Domnul este puternică şi caldă, în aceeaşi măsură ne va face plăcere să jertfim pentru El aceste lucruri -- nu numai să dăm surplusul nostru de energie, influenţă şi mijloace, jertfindu-le după cum găsim ocazie în serviciul fraţilor, ci în plus, acest spirit de devotare faţă de Domnul ne va determina să reducem la limite rezonabile şi economice cerinţele căminului şi familiei, şi în special ale noastre proprii, ca să avem mai mult de sacrificat pe altarul Domnului. După cum Domnul nostru Şi-a frânt trupul şi Şi-a vărsat sângele, viaţa, trei ani şi jumătate, sfârşind aceste jertfe doar la Calvar, tot aşa şi noi: jertfirea vieţilor noastre pentru fraţi se face în lucrurile mici, materiale sau spirituale, cele spirituale fiind mai înalte şi de aceea mai importante, totuşi cel ce şi-ar reţine compasiunea faţă de un frate care ar avea nevoi materiale ar da dovadă că Spiritul Domnului nu stăpâneşte în inima sa în gradul cuvenit.

Comemorarea este încă potrivită

Comemorarea iniţială a morţii iubitului nostru Răscumpărător (cu sensul mai larg ataşat acesteia de către Spiritul sfânt prin apostol, care include participarea sau părtăşia noastră cu El în sacrificiul Său) a fost, după cum am văzut, la o dată anume -- a patrusprezecea zi a primei luni, ((470)) după calculul evreiesc*. Şi aceeaşi dată, aflată prin aceeaşi metodă de calcul, este încă potrivită şi va plăcea tuturor celor care caută „cărările vechi” şi doresc să umble pe ele. Această comemorare anuală a morţii Domnului etc., aşa cum a fost instituită de Domnul nostru şi cum a fost ţinută de Biserica timpurie, a fost reînviată în ultimul timp printre cei care vin în lumina Adevărului Prezent.

*Anul evreiesc începe primăvara la prima apariţie a Lunii noi după echinocţiul de primăvară. A 14-a zi este uşor de calculat, dar nu trebuie confundată cu săptămâna de Sărbătoare, care începea în a 15-a zi şi continua săptămâna următoare -- sărbătoarea evreiască. Acea săptămână a azimilor, sărbătorită de evrei cu bucurie, corespunde cu întregul viitor al creştinului-- reprezentând în special întregul an până la următoarea celebrare a Cinei Comemorative. La evrei sacrificarea mielului era un mijloc spre acel scop, un început al sărbătorii de şapte zile, căreia îi dădeau atenţie deosebită. Comemorarea noastră este legată de sacrificarea Mielului şi de aceea aparţine zilei de 14 Nisan (prima lună). Mai mult, să ne amintim că odată cu schimbarea calculării orelor din zi, noaptea de 14 Nisan ar corespunde cu ceea ce noi am numi acum seara de 13 Nisan.

Nu este surprinzător că, pierzându-se tot mai mult din vedere sensul adevărat al cinei simbolice a Domnului, caracteristicile legate de celebrarea anuală au fost de asemenea neglijate. Aceasta se va înţelege mai clar când vom ajunge să înţelegem istoria acestui subiect, după cum urmează:

După ce apostolii şi succesorii lor imediaţi au adormit -- cam prin secolul al treilea -- Romano-catolicismul a început să devină influent în Biserică. Una dintre doctrinele lui false susţinea că în timp ce moartea lui Cristos ar asigura anularea vinei din trecut, ea n-ar putea şterge încălcările personale după ce credinciosul ar veni în relaţie cu Cristos -- adică după botez, ci ar fi necesar un nou sacrificiu pentru aceste păcate. Pe baza acestei erori s-a creat doctrina Liturghiei, care, după cum am explicat-o anterior mai detaliat, era socotită o nouă jertfire a lui Cristos pentru păcatele specifice ((471)) ale persoanei pentru care este oferită sau jertfită Liturghia -- noua jertfire a lui Cristos fiind făcută să pară raţională prin pretenţia că preotul care oficiază are puterea să schimbe pâinea şi vinul în trupul şi sângele real al lui Cristos, şi apoi, frângând azima, să frângă sau să jertfească pe Domnul din nou pentru păcatele persoanei pentru care se face Liturghia. Am arătat deja că din punct de vedere divin această învăţătură şi practică a fost o scârbă în ochii Domnului -- „urâciunea care pustieşte”. Dan. 11:31; 12:11*.

*Vol. II, cap. 9 şi Vol. III, cap. 4

Această doctrină falsă a pustiit şi în urma ei a venit mulţimea de erori ale Bisericii, marea cădere sau apostazie care a constituit sistemul roman -- cel mai mare dintre toţi Anticriştii. Secolele au trecut unul după altul cu această vedere predominând, stăpânind pretutindeni în creştinătate, până când, în secolul al 16-lea, marea mişcare a Reformei a început să stârnească împotrivire şi proporţional a început să găsească adevărurile care fuseseră ascunse în timpul Veacurilor Întunecate sub doctrinele şi practicile false ale Anticristului. Reformatorii primind mai multă lumină în privinţa întregii mărturii a Cuvântului lui Dumnezeu, această lumină a inclus vederi mai clare despre jertfa lui Cristos şi ei au început să vadă că teoria şi practica papală a Liturghiei era într-adevăr „urâciunea pustiirii” şi au respins-o, cu diferite grade de fermitate. Biserica Angliei şi-a revizuit Cartea de Rugăciuni în anul 1552 şi a exclus cuvântul Liturghie.

Obiceiul Liturghiei a luat practic locul serbării anuale a Cinei de Amintire a Domnului, pentru că Liturghiile erau făcute frecvent, cu scopul de a curăţi pe oameni în mod repetat de păcate. Când reformatorii au văzut eroarea aceasta, au încercat să se întoarcă la simplitatea originară a primei instituiri şi au respins Liturghia romană ca fiind o celebrare nepotrivită a Cinei de Amintire a Domnului. Totuşi, nevăzând legătura strânsă dintre tipul Paştilor, antitipul morţii Domnului nostru şi Cina ca o amintire a antitipului, ei n-au ((472)) înţeles caracterul potrivit al ţinerii acesteia la data repetării ei anuale. Ca atare vedem că printre protestanţi unii serbează lunar, alţii la fiecare trei luni, iar alţii la patru luni -- fiecare denominaţie folosindu-şi judecata proprie -- „ucenicii” sărbătorind săptămânal, printr-o neînţelegere a Scripturilor cumva asemănătoare cu neînţelegerea referitoare la botez. Ei îşi bazează serbarea săptămânală a cinei pe declaraţia din Faptele Apostolilor care spune că Biserica timpurie se aduna în prima zi a săptămânii şi la aceste adunări „frângeau pâinea”. Fapt. 2:42, 46; 20:7.

Am observat deja* că aceste celebrări săptămânale nu erau comemorări ale morţii Domnului, ci, dimpotrivă, erau mese de dragoste care comemorau învierea Sa şi ocaziile de frângere a pâinii împreună cu El, de care s-au bucurat în câteva din zilele întâi ale săptămânii pe parcursul celor patruzeci de zile înainte de înălţarea Sa. Amintirea acestor ocazii de frângere a pâinii, în care ochii le-au fost deschişi şi L-au recunoscut, i-a făcut probabil să se întâlnească apoi în prima zi a fiecărei săptămâni, şi, nu nepotrivit, să aibă o masă comună, o frângere a pâinii. După cum am remarcat deja, paharul nu se aminteşte niciodată în legătură cu acestea, în timp ce în fiecare relatare despre Cina de Amintire a Domnului nostru paharul ocupă un loc la fel de important ca şi pâinea.

*Vezi capitolul precedent

Cine poate celebra?

Răspundem mai întâi de toate că nici unul care nu se încrede în sângele preţios al lui Cristos ca jertfă pentru păcate nu trebuie să se împărtăşească. Nici unul nu trebuie să se împărtăşească decât dacă prin credinţă are sângele stropirii pe stâlpii şi pe pragul de sus al cortului pământesc care ne vorbeşte pace, în loc de a striga după răzbunare, cum a strigat sângele lui Abel (Evr. 12:24). Nici unul nu trebuie să celebreze sărbătoarea simbolică dacă nu are în inima sa sărbătoarea adevărată şi nu L-a acceptat pe Cristos ca ((473)) Dătătorul lui de viaţă. Mai departe, nici unul nu trebuie să se împărtăşească dacă nu este membru al singurului corp, al singurei pâini, şi dacă nu şi-a socotit viaţa, sângele, jertfită împreună cu a Domnului în aceeaşi cupă sau pahar. Există aici o linie despărţitoare clară, nu numai între credincioşi şi necredincioşi, ci şi între consacraţi şi neconsacraţi. Totuşi, linia trebuie să fie trasă de fiecare persoană pentru sine însuşi -- atâta timp cât declaraţiile sale sunt bune şi rezonabil dovedite de comportarea sa exterioară. Nu este treaba unui membru şi nici chiar a Bisericii să judece pe altul, decât dacă, după cum am arătat deja, chestiunea a ajuns în faţa ei într-o formă definită, conform regulilor prescrise. Altfel bătrânii, sau reprezentanţii Bisericii, trebuie să pună în faţa celor care se adună împreună termenii sau condiţiile acestea: (1) credinţă în sânge; şi (2) consacrare pentru Domnul şi serviciul Său, chiar până la moarte. Ei trebuie să invite apoi pe toţi cei care cred în felul acesta şi sunt astfel consacraţi, să participe la celebrarea morţii Domnului şi a propriei lor morţi. Aceasta, şi toate invitaţiile în legătură cu celebrarea, trebuie să fie atât de clar arătate încât să nu lase nici o idee de sectarism. Toţi trebuie să fie bineprimiţi să participe, indiferent de credinţa şi armonia lor în alte subiecte, dacă sunt în deplin acord cu privire la aceste adevăruri fundamentale -- răscumpărarea prin sângele preţios şi o deplină consacrare până la moarte, care îi îndreptăţeşte.

Aici este potrivit să ne gândim la cuvintele apostolului:

„De aceea, oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat cu privire la trupul şi sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea o judecată împotriva lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului.” 1 Cor. 11:27-29.

Prevenirea pe care o face aici apostolul pare să fie împotriva unei celebrări neglijente a acestei Comemorări, care ar face din ea un ospăţ, şi împotriva invitării unor persoane la întâmplare. Aceasta nu este un astfel de ospăţ. Este o Comemorare solemnă, intenţionată numai pentru membrii ((474)) „corpului” Domnului; şi cine nu discerne aceasta, cine nu discerne că pâinea reprezintă trupul lui Isus şi că paharul reprezintă sângele Lui, participând la ea va intra sub judecată -- nu sub „osândă”, cum spune în traducerea obişnuită, ci sub judecată în ochii Domnului şi de asemenea judecată în propria lui conştiinţă. Înainte de a se împărtăşi din aceste simboluri, prin urmare, fiecare persoană trebuie să decidă pentru sine dacă crede şi se încrede sau nu în trupul frânt şi sângele vărsat al Domnului nostru ca fiind preţul său de răscumpărare, şi în al doilea rând, dacă a făcut sau nu consacrarea deplină a tot ce are, ca să poată fi astfel inclus ca membru al „singurului trup”.

Remarcând cine este exclus şi cine are acces în mod cuvenit la masa Domnului, vedem că fiecare membru adevărat al Ecclesiei are dreptul să participe, dacă acest drept nu i-a fost interzis printr-o acţiune deschisă din partea întregii Biserici, conform regulii stabilite de Domnul (Mat. 18:15-17). Toţi aceştia pot celebra; toţi aceştia vor dori desigur să celebreze -- vor dori desigur să se conformeze sfatului dat de Învăţătorul înainte de moartea Sa: „Mâncaţi . . . beţi toţi din el”. Ei îşi vor da seama că dacă nu mâncăm carnea Fiului Omului şi nu bem sângele Lui, nu avem viaţă în noi; şi că, dacă ei s-au împărtăşit în inimă şi în minte în mod real de meritele jertfei Domnului şi de viaţa Sa, este atât un privilegiu cât şi o plăcere să comemoreze aceasta şi s-o mărturisească unul înaintea altuia şi înaintea Domnului.

Cine poate oficia

Doctrina falsă a Liturghiei şi crearea în Biserică a unei clase numite cler, să administreze acest serviciu şi altele similare, a creat o impresie atât de adâncă în mintea publicului încât protestanţii chiar până astăzi cred în general că prezenţa unui „slujitor rânduit”, pentru a cere binecuvântarea şi a oficia într-un astfel de serviciu de comemorare, este absolut necesară şi că orice altă procedură ar fi un sacrilegiu. Cât de greşită este această teorie se va recunoaşte imediat ce ne vom aminti că toţi care au privilegiul de a participa la această Comemorare sunt ((475)) membri consacraţi ai „Preoţimii Împărăteşti” -- fiecare este deplin împuternicit de Domnul să predice Cuvântul Său în conformitate cu talentele şi ocaziile sale, şi de asemenea pe deplin autorizat să îndeplinească orice fel de serviciu sau slujire de care este capabil, pentru El şi pentru membrii corpului Său, şi în numele Său pentru alţii. „Voi toţi sunteţi fraţi” este standardul Domnului, şi acesta nu trebuie uitat când suntem în comuniune cu El şi celebrăm Lucrarea Lui răscumpărătoare şi uniunea noastră comună cu El şi unul cu altul ca membri ai corpului Său.

Totuşi, în fiecare mic grup al poporului Domnului, în fiecare mică „Ecclesie” sau corp al lui Cristos, după cum am arătat deja, Scripturile arată că trebuie să fie ordine, iar parte a acestei ordini este că „în fiecare Biserică” trebuie să fie „bătrâni”. În timp ce fiecare membru al Ecclesiei, al Noii Creaţii, are autorizare suficientă de la Domnul ca să-i permită să ia oricare parte în legătură cu Cina de Amintire, totuşi, Biserica prin alegerea bătrânilor indică faptul că ei trebuie să fie reprezentanţii întregii Ecclesii cu privire la lucruri ca acestea. De aceea, datoria aranjării şi slujirii la această Comemorare ar cădea în sarcina lor ca un serviciu pentru care au fost deja aleşi de către Biserică.

Declaraţia Domnului nostru: „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” -- ne arată în mod hotărât că oriunde este posibil, această comemorare trebuie celebrată în compania celorlalţi membri ai corpului. Binecuvântarea care o însoţeşte a fost cu intenţia să-i atragă pe membri unul către altul, nu numai în această adunare anuală, ci oricând este posibil. Ori de câte ori se adună chiar doi sau trei pentru a face apel la această promisiune, fiind imposibil sau neconvenabil să se întâlnească cu un grup mai mare, ei au privilegiul să celebreze ca o Biserică, ca o Ecclesie completă; şi chiar dacă o persoană se află în astfel de circumstanţe încât nu se poate întâlni cu alţii, noi sugerăm ca credinţa lui să meargă cu suficientă putere către Domnul pentru a face apel la făgăduinţă -- socotind că Domnul împreună cu el sunt doi. Sfătuim ca o ((476)) astfel de izolare inevitabilă să nu împiedice pe nimeni de la celebrarea anuală a marii jertfe pentru păcat şi a participării noastre la ea împreună cu Domnul nostru; ca persoana singură să-şi procure pâine -- (dacă se poate pâine nedospită -- cum ar fi biscuiţi săraţi) şi rodul viţei (suc de stafide, suc de struguri sau vin*) şi să celebreze în comuniune de spirit cu Domnul şi cu ceilalţi membri ai corpului, de care este despărţit prin forţa împrejurărilor.

*După câte putem noi înţelege, Domnul a folosit vin fermentat când a instituit această Comemorare. Totuşi, fiindcă El n-a specificat vinul, ci doar „rodul viţei”, şi de asemenea fiindcă în zilele noastre obişnuinţa cu alcoolul a căştigat o putere atât de mare şi de rea, noi credem că avem aprobarea Domnului în folosirea sucului de struguri nefermentat sau a sucului de stafide, la care, dacă se vrea, se pot adăuga câteva picături de vin fermentat, astfel încât să mulţumească conştiinţa celor care ar fi înclinaţi să considere că ascultarea de exemplul Domnului ar cere să se folosească vin fermentat. În acest mod nu va fi nici un pericol pentru nici unul dintre fraţii Domnului, nici chiar pentru cei mai slabi în trup.

O ordine a serviciului

Fiindcă Domnul n-a aşezat nici o regulă sau ordine de serviciu, nu este pentru noi să o aşezăm -- totuşi, credem că ar fi potrivit să sugerăm ceea ce ni se recomandă de la sine ca o celebrare moderată, rezonabilă, ordonată, a acestei Comemorări. Nu facem aceasta cu intenţia de a fixa o regulă sau o lege, ci cu scopul de a ajuta pe unii care au fost obişnuiţi cu un serviciu complicat şi pe alţii care n-au fost obişnuiţi cu nimic de felul acesta, să ajungă la o opinie moderată asupra subiectului. Cele ce exprimăm să fie deci considerate numai în lumina sugestiei, supuse unor astfel de modificări etc., cum par recomandabile. Ele sunt următoarele:

(1) Deschiderea serviciului cu una sau mai multe cântări, potrivite ocaziei -- cu caracter solemn şi îndreptând mintea în direcţia Comemorării.

(2) Rugăciune pentru binecuvântarea divină asupra adunării şi în special asupra celor care vor participa, amintind ((477)) de asemenea pe ceilalţi membri ai aceluiaşi corp, cunoscuţi şi necunoscuţi nouă, din toată lumea, şi în special pe cei care celebrează această Comemorare la aniversarea ei.

(3) Bătrânul care oficiază ar putea citi din Scripturi relatarea instituirii originare a Comemorării.

(4) Acelaşi bătrân sau alt bătrân ar putea prezenta apoi o relatare a acestui subiect, tip şi antitip, fie vorbind liber, fie, dacă vrea, la fel de bine, citind o explicaţie a întregului subiect, ca de exemplu cele arătate anterior.

(5) Atrăgând atenţia asupra faptului că Domnul nostru a binecuvântat pâinea înainte de a o frânge, conducătorul i-ar putea solicita unui frate competent să ceară binecuvântarea asupra pâinii, sau -- dacă din cei prezenţi n-ar fi nici unul competent în afară de el -- atunci să ceară el binecuvântarea divină asupra pâinii şi asupra celor care se vor împărtăşi din ea, ca ochii înţelegerii lor să poată fi deschişi larg ca să aprecieze sau să înţeleagă adâncimea sensului cuvenit legat de ea şi ca toţi participanţii să aibă o comuniune binecuvântată cu Domnul în folosirea acestui simbol al cărnii Sale şi să-şi reînnoiască consacrarea de a fi frânţi împreună cu El.

(6) Se poate frânge apoi o bucată de pâine nedospită folosind cuvintele Domnului: „Acesta este trupul Meu, dat pentru voi. Mâncaţi toţi din el”; şi un frate sau însuşi fratele care oficiază poate servi cu farfuria; sau, dacă adunarea este mare, se poate servi cu mai multe farfurii simultan de către doi, patru, şase fraţi consacraţi, sau de către oricâţi este necesar.

(7) Ar fi de dorit să se păstreze linişte în timpul distribuirii simbolurilor, cu excepţia unor scurte remarci direct la subiect, care n-ar fi nepotrivite, cu privire la semnificaţia pâinii şi cum ne hrănim noi din Domnul -- deşi în general ar fi bine ca acest subiect să fie arătat de către conducător sau de către un alt vorbitor înainte de distribuire, când explică semnificaţia celebrării în general, astfel încât comuniunea participanţilor să nu fie deranjată.

(8) Apoi ar trebui să se ceară binecuvântarea asupra paharului, exact cum citim, că Domnul „a luat paharul şi, ((478)) după ce a mulţumit, l-a dat” ucenicilor Săi. Ar putea fi numit un frate pentru această rugăciune de mulţumire şi de cerere a binecuvântării Domnului asupra participanţilor, şi ar trebui de asemenea servit în linişte.

(9) Serviciul fiind astfel terminat, sfătuim să se urmeze exemplul Domnului şi al apostolilor până la sfârşit -- să se cânte o cântare de încheiere şi apoi adunarea să fie liberă -- fără nici o rugăciune de încheiere. Sfătuim ca la această ocazie saluturile obişnuite, întrebările despre sănătate etc., să fie evitate şi fiecare să mergă la casa lui evitând pe cât posibil orice le-ar putea conturba cugetele şi comuniunea, şi pe cât posibil fiecare să caute să continue comuniunea, nu numai în noaptea aceea, ci şi în ziua următoare, având în minte experienţele Domnului în Ghetsimani şi nevoia Lui de compătimire şi ajutor, precum şi faptul că fiecare membru al corpului Său poate avea ocazii ghetsimane şi nevoie de mângâierea şi ajutorul celorlalţi ucenici.

Despre Învăţătorul este scris: „Şi nici un om dintre popoare nu era cu Dânsul” -- nimeni în stare să compătimească cu El în ceasul încercării. Cu noi este altfel. Noi îi avem pe ceilalţi membri ai corpului, botezaţi similar în moarte, angajaţi similar să fie „frânţi” ca membri ai unei singure pâini, acceptaţi şi unşi cu acelaşi Spirit sfânt. Amintindu-ne aceasta, să căutăm cu atât mai serios să-i ajutăm pe ceilalţi membri ai corpului, amintindu-ne că orice se face pentru cel mai mic membru al corpului, se face pentru Cap şi este apreciat de El. În acelaşi timp ne putem aminti în mod cuvenit exemplul lui Petru -- impulsivitatea lui sârguincioasă, ca serv al Domnului, însă şi slăbiciunea lui într-un moment de încercare precum şi nevoia lui de ajutor şi de rugăciuni din partea Domnului. „M-am rugat pentru tine, ca să nu ţi se micşoreze credinţa.” A ne aminti de acest lucru poate fi un ajutor special pentru noi, după cum fără îndoială a fost şi pentru apostolul Petru după aceea. Aceasta ne va face în stare să căutăm la Domnul mai mult „har, ca să avem ajutor la momentul potrivit”.

Ar fi bine ca în acelaşi timp să ne amintim de Iuda şi că el a căzut din pricina egoismului -- ambiţiei, lăcomiei; şi ((479)) amintindu-ne cum prin această uşă a egoismului Satan a pătruns tot mai mult în el, ne poate ajuta să ne păzim ca să nu cădem şi noi într-o capcană a Adversarului; ca nu cumva din vreun motiv să tăgăduim pe Domnul care ne-a cumpărat; ca nu cumva în vreun sens al cuvântului să trădăm vreodată pe Domnul sau pe fraţii Săi, sau Adevărul Său. Să avem în minte în ziua următoare experienţele iubitului nostru Răscumpărător; nu numai ca să ne putem astfel identifica mai bine cu El, dar, în plus, să nu considerăm ca un lucru ciudat încercările de foc ce ar putea fi permise să vină asupra noastră ca urmaşi ai Săi, ci să-L putem urma până la sfârşit şi să păstrăm totdeauna în minte ultimele Sale cuvinte, „S-a sfârşit”, şi să ne dăm seama că aceasta a însemnat o completare a jertfei Sale pentru păcat în folosul nostru, aşa încât prin rănile Lui să ne putem considera vindecaţi şi de asemenea să ne putem da seama că El trăieşte veşnic pentru a interveni în favoarea noastră şi a ne da ajutor în orice timp de nevoie.

Paştile creştinilor (easter) -- Paştile evreilor (passover)

Cuvântul „Easter” (Paştile creştinilor nominali, în limba engleză -- n.e.) se află o singură dată în Scripturi (Fapt. 12:4, Biblia King James -- n.e.), şi acolo este tradus greşit; acesta trebuie să fie tradus „Passover” (Paştile evreilor, în limba engleză -- n.e.). Numele „Easter” a fost adoptat de la păgâni. Este de origine saxonă şi denumeşte o zeiţă a saxonilor, sau mai degrabă a estului, Estera, a cărei sărbătoare era celebrată primăvara, aproximativ la timpul Paştilor evreilor. Adoptarea acestui nume şi aplicarea lui la perioada celebrării morţii, învierii şi înălţării Domnului nostru, până la venirea binecuvântării de la Cincizecime, a fost evident o încercare de a face ca instituţiile creştine să le înlocuiască mai uşor pe cele ale păgânilor. Ca şi majoritatea concesiilor, aceasta datează de prin secolul al treilea. Această origine păgână a numelui „Easter” nu trebuie să aibă vreo importanţă specială în mintea noastră, pentru că noi nu-l mai folosim pentru a celebra pe zeiţa orientului. Printre protestanţi numele a fost ((480)) în mod clar legat de o zi, în loc de o perioadă, cum era în trecut şi cum este folosit încă de catolici. Acea zi se numeşte Duminica de Paşti. Pentru poporul Său orice amintire a învierii Domnului nostru va fi întotdeauna preţioasă, dar pentru cei care apreciază corect această problemă, fiecare duminică este o Duminică de Paşti, deoarece fiecare duminică este o amintire comemorativă a învierii Domnului nostru dintre morţi.

Prezentând aici subiectul, gândul nostru este în mod special ca să atragem atenţia asupra sensului mai larg al termenului Paşti folosit de catolici, care înclude atât Vinerea Mare cât şi Duminica de Paşti, şi este folosit doar ca un sinonim pentru perioada Paştilor. Introducându-se Liturghia şi folosirea ei frecventă, s-ar fi putut aştepta ca celebrarea anuală a morţii Domnului nostru la aniversarea ei să fie desfiinţată; dar nu este aşa. Obiceiul iniţial al Bisericii timpurii, de a celebra marele fapt central şi însăşi temelia existenţei ei, a continuat, deşi celebrarea cinei la timpul ei cuvenit a încetat, fiind înlocuită cu numeroasele sacrificii ale Liturghiei -- şi astfel această amintire specială şi-a pierdut sensul.

Secole la rând a fost obiceiul să se socotească data răstignirii Domnului nostru după calendarul evreiesc, după cum am explicat deja; dar mai târziu, dorindu-se pe cât posibil desprinderea de instituţiile evreieşti, s-a instituit o schimbare în metoda de calculare a datei morţii lui Cristos, Paştele nostru. „Conciliul Ecumenic” din Niceea a hotărât ca de atunci înainte Paştile să se celebreze în vinerea ce urmează după prima Lună plină începând de la echinocţiul de primăvară. Aceasta a fixat nu numai celebrarea generală a morţii Domnului într-o vineri, numită „Vinerea Mare”, ci a mai asigurat şi ca celebrarea să fie într-adevăr foarte rar în acord perfect cu celebrarea Paştilor de către evrei. Trebuie să amintim că diferenţa în metoda de calculare este aceea că atunci evreii aşteptau şi aşteaptă şi acum până la echinocţiul de primăvară şi încep luna cu prima Lună nouă după aceea, şi ţin Paştile când Luna este plină, sau în ziua a patrusprezecea. Această schimbare dă ocazional o diferenţă de aproape o lună între cele două metode de calculare.

((481))

Nu este treaba noastră să spunem care metodă este mai bună, dar noi preferăm să ne ţinem de cea pe care au practicat-o Domnul şi apostolii -- nu cu un servilism care ne-ar face să simţim că am comite o crimă dacă am greşi în calculare şi am celebra la o dată greşită, ci cu o satisfacţie totuşi că ne-am străduit să urmăm cât se poate de aproape instituirea divină, modelul. Cineva ar putea sugera că ar fi şi mai bine să se fixeze data conform calendarului nostru modern -- de exemplu la 15 aprilie sau la 1 aprilie, sau la o altă dată -- şi în consecinţă nici un calcul etc., n-ar fi necesar. Noi răspundem că evident Domnul a avut un motiv să aranjeze calendarul evreiesc aşa cum l-a aranjat şi preferăm să continuăm a recunoaşte instituirea Sa în această problemă.

Într-un anumit sens vedem că după cum Soarele este simbolul Împărăţiei spirituale a lui Dumnezeu, Luna este simbolul Legământului Legii şi al poporului care a fost sub acel Legământ al Legii. Astfel, a existat o potrivire deosebită în faptul că Domnul nostru a fost răstignit de către ei tocmai când Luna era plină, şi aceasta prin predeterminarea lui Dumnezeu cu privire la timp, aşa încât ei nu L-au putut prinde înainte, deşi au vrut, pentru că „încă nu-I venise ceasul” (Ioan 7:30; 8:20). Răstignirea Lui când Luna era plină şi faptul că apoi Luna a început imediat să scadă arată o lecţie în sensul că Israelul ca naţiune şi-a atras asupră-şi respingerea divină, sau lepădarea pentru un timp, simbolizată prin micşorarea Lunii, ceea ce a reprezentat declinul lor naţional.

* * *

Adăugăm aici câteva citate potrivite, dintr-o autoritate recunoscută care susţine cele de mai sus după cum urmează:

Din enciclopediile lui McClintock şi Strong

„Easter, adică Paşti -- Easter este un cuvânt de origine saxonă şi denumeşte o zeiţă a saxonilor, sau mai degrabă a estului, Estera, în onoarea căreia erau aduse sacrificii an de ((482)) an, cam pe la timpul Paştilor (primăvara), numele începând să fie legat prin asociere de idei de sărbătoarea creştină a învierii, care avea loc la timpul Paştilor: de aceea noi spunem ziua de Paşti (Easter), Duminica de Paşti (Easter), dar foarte nepotrivit, pentru că aceasta în nici un caz nu se referă la festivalul ţinut atunci pentru zeiţa vechilor saxoni. La fel se foloseşte în prezent cuvântul german Ostern pentru «Easter» şi se referă la aceeaşi zeiţă Estera sau Ostera. Apariţia acestui cuvânt în Biblia King James (Fapt. 12:4) -- «Cu gând ca, după Paşti (în limba engleză Easter -- n. e.), să-l scoată înaintea poporului» -- se poate remarca îndeosebi ca exemplu al lipsei de consecvenţă a traducătorilor . . . La ultima revizuire s-a înlocuit cu «Paşti» (în limba engleză Passover -- n. e.) în toate pasajele cu excepţia acestuia. . . .

Bisericile din Asia Mică au serbat moartea Domnului în ziua care corespunde cu ziua de 14 a lunii Nisan, zi în care, conform părerii întregii Biserici vechi, a avut loc răstignirea. Bisericile din Apus (Roma), pe de altă parte, au fost de părere ca răstignirea să fie comemorată anual chiar în ziua din săptămână în care a avut loc, adică vineri. . . . Bisericile din Apus priveau ziua morţii lui Cristos ca o zi de doliu şi nu sfârşeau postul până în ziua învierii. Bisericile din Asia Mică, pe de altă parte, priveau moartea lui Cristos întru totul ca moarte pentru răscumpărarea omenirii şi sfârşeau ziua de post în ceasul morţii lui Cristos, la ora trei după-amiază, şi imediat după aceea serbau agapele şi Cina Domnului. Amândouă părţile (Răsăritul ortodox şi Bisericile de Apus) au aderat la cuvântul Pascha (Paşti), prin care ei înţelegeau uneori zilele speciale de sărbătoare din această săptămână, iar alteori întreaga săptămână de comemorare a Paştilor.

Prima neînţelegere serioasă între părţile din interiorul Bisericii vechi a izbucnit aproximativ în anul 196 (d. Cr.), când episcopul Victor din Roma a trimis o circulară către episcopii de frunte ai Bisericii, cerându-le să ţină sinoade în diferitele lor provincii şi să introducă practica apuseană ((483)) (practica celebrării în ziua de vineri şi duminică, în loc de ziua exactă, 14 şi 16 Nisan). Unii s-au supus cerinţei, dar sinodul ţinut de episcopul Polycrate din Efes a refuzat cu îndârjire şi a aprobat scrisoarea lui Polycrate către Victor, care în apărarea practicii asiatice s-a referit la autoritatea apostolilor Filip şi Ioan, la a lui Polycarp şi la a altor şapte rudenii de-ale sale care fuseseră înainte episcopi ai Efesului. . . .

Până aici controversa dintre Bisericile asiatică şi apuseană (romană) era în legătură numai cu două puncte, şi anume: (1) dacă trebuia comemorată ziua din săptămână sau ziua din lună în care a avut loc moartea lui Cristos; (2) dacă postul trebuia să se sfârşească. Acum s-a ivit un al treilea punct de dispută, cu privire la timpul când a fost de fapt ziua de 14 Nisan. Mulţi dintre Părinţii Bisericii sunt de părere că în conformitate cu calculul originar al evreilor până la distrugerea Ierusalimului, data de 14 Nisan fusese întotdeauna după echinocţiul de primăvară şi numai din cauza calculării greşite de mai târziu a evreilor data de 14 Nisan a căzut uneori şi înainte de echinocţiu. De aceea ei au insistat ca data de 14 Nisan, care pentru ambele părţi din interiorul Bisericii stabilea data pentru Paşti (Easter), să fie întotdeauna după echinocţiu.

Deoarece anul evreiesc este an lunar şi data de 14 Nisan este întotdeauna o zi cu Lună plină, creştinii care au adoptat vederea astronomică de mai sus, ori de câte ori data de 14 Nisan cădea înainte de echinocţiu urmau să celebreze moartea lui Cristos cu o lună mai târziu decât Paştile evreieşti. Deoarece acum creştinii nu se mai puteau baza pe calendarul evreiesc, a trebuit ca ei să-şi calculeze singuri data de Paşti. Aceste calcule se deosebeau adeseori, în parte din motivele deja amintite şi în parte pentru că data echinocţiului a fost fixată de unii pe 18 martie, de alţii pe 19 martie, iar de alţii pe 21 martie. Conciliul din Arles, din anul 314, s-a străduit să stabilească o uniformitate, însă decretele lui se pare că n-au avut mare efect. De aceea subiectul a fost din nou discutat şi luat în considerare de Conciliul Ecumenic de la Niceea care ((484)) a hotărât ca «Paştile» să fie celebrate de întreaga Biserică după echinocţiu, în vinerea ce urma după 14 Nisan. S-a mai prevăzut ca Biserica din Alexandria, care se distingea în ştiinţele astronomice, să informeze anual Biserica din Roma în ce zi a Calendelor să fie celebrate Idele Paştilor (de la care Calende să se plece pentru a se stabili Idele Paştilor -- n. e.), iar Biserica din Roma să informeze toate Bisericile din lume. Dar nici chiar aceste decrete ale Conciliului din Niceea n-au pus capăt tuturor diferenţelor şi a rămas ca prin calculele lui Dionisius Exiguus să se introducă treptat uniformitatea de practică în Biserica veche. Unele ţări, ca Marea Britanie, n-au părăsit vechea lor practică decât după o rezistenţă îndelungată. În timpul lui Carol cel Mare, uniformitatea (în ţinerea vinerii, fără a lua în seamă calcularea evreiască a zilei cu Lună plină) pare să fi fost stabilită, şi (după aceea) nu se mai găseşte nici o urmă (a celebrării) de quarto decimani (celebrarea după ziua reală -- 14 Nisan, Luna plină după echinocţiul de primăvară). . . .

Revizuirea calendarului de către Papa Grigore al XIII-lea a păstrat în linii mari era dionisiană, dar a stabilit mai corect Luna plină de Paşti şi a prevăzut cu grijă evitarea oricărei abateri viitoare a calendarului de la timpul astronomic. Totuşi, prin aceste calcule amănunţite, uneori Paştile creştine, contrar hotărârilor Conciliului din Niceea, coincid cu Paştile evreieşti”.

Aceeaşi autoritate spune cu privire la cuvântul Paşti: „Aceasta era sărbătoarea reprezentativă a anului şi în această poziţie unică avea o anumită legătură cu tăierea împrejur, ca al doilea sacrament al Bisericii evreieşti (Exodul 12:44). Putem vedea aceasta în ceea ce s-a întâmplat la Ghilgal, când Iosua luând în considerare legământul divin a celebrat Paştile imediat după ce poporul a fost tăiat împrejur. Dar natura relaţiei în care au fost aceste două ritualuri nu s-a manifestat pe deplin până la împlinirea antitipurilor şi până când Cina Domnului a luat locul Paştilor, ca sărbătoarea sfântă a poporului ales al lui Dumnezeu”.