((693))

Noua Creaţie - Studiul XVII
Noua creaţie - Învierea ca Moştenire a Noii Creaţii

Ochiul şi urechea credinţei trebuie antrenate pentru a aprecia clar lucrurile spirituale -- „După cum toţi în Adam mor, tot aşa, toţi în Hristos vor fi făcuţi vii” -- Învierea de apoi la viaţă -- Anastasis -- Reluarea poziţiei avute sau înviere -- Nu o judecată sau o încercare pentru păcatele trecute, ci o altă încercare de viaţă -- „Găsiţi vrednici să aibă parte de . . . învierea dintre cei morţi” -- Pedeapsa pentru păcatele din această viaţă -- „Păcatele unor oameni sunt arătate dinainte, mergând înainte la judecată” -- „Aşa este şi învierea (principală a) morţilor (speciali)” -- „Ce vom fi nu s-a arătat încă” -- „Vom fi ca El”

Noile Creaturi sunt în stare să aprecieze cu o oarecare claritate grandoarea şi gloriile moştenirii lor viitoare numai pe măsură ce ochiul credinţei şi urechea credinţei sunt antrenate prin Cuvântul divin. Ca oameni naturali nu pot nici măcar începe să le aprecieze până ce n-au făcut o deplină consacrare şi până ce n-au primit Spiritul sfânt ca o garanţie a viitorului. Până la timpul acela, cunoştinţa lor despre viitor, chiar după ce au venit la părtăşie cu Dumnezeu prin credinţă şi îndreptăţire, este reprezentată prin leviţi, care, deşi erau acceptabili ca închinători şi slujitori ai Cortului Întâlnirii, nu aveau permisiunea să intre înăuntru şi să ofere tămâie la altarul de aur şi nici chiar să-i privească grandoarea. Oricare ar fi fost cunoştinţa avută de leviţi despre gloriile „Sfintei”, despre sfeşnic şi despre lumina venită de la el, despre masa pentru punerea pâinii înainte, despre altarul de aur şi despre tămâie, era ceea ce aflaseră de la preoţii consacraţi, singurii care aveau acces înăuntru.

Adresându-se acestor Preoţi Împărăteşti ai Noii Creaţii, apostolul arată că având chiar cele mai depline realizări de har, cunoştinţă, credinţă şi vedere spirituală, ei nu vor fi în stare în viaţa prezentă să înţeleagă cu claritate lucrurile ((694)) viitorului, ci trebuie să le accepte totuşi prin credinţă. Cuvintele lui sunt: „Ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Acest lucru este satisfăcător pentru poporul Domnului, căci, chiar dacă ar fi curioşi, ceea ce n-ar fi nepotrivit, să cunoască toate amănuntele în privinţa corpurilor lor spirituale, formă, mărime, elemente etc., ei îşi pot foarte bine imagina că noile condiţii vor fi atât de diferite de cele prezente încât este peste puterea minţii umane să le înţeleagă, indiferent cât de amănunţită ar fi descrierea dată. Dar toată chestiunea este rezolvată prin asigurarea că Biserica va fi ca Domnul ei şi Îl va vedea -- nu cum a fost în zilele umilirii Sale, omul Cristos Isus, nici cum li S-a arătat ucenicilor după învierea Sa, îmbrăcat în trup de forme diferite, cu veşminte diferite -- ci Îl va vedea „aşa cum este”, Îi va privi gloria şi va fi ca El, împărtăşindu-I gloria. Acest lucru este suficient.

Totuşi, noi suntem bucuroşi că Domnul a ridicat vălul într-o mică măsură, permiţându-ne o scurtă privire la noile condiţii ale moştenirii noastre viitoare, prin descrierea Primei Învieri aşa cum ne este dată de apostolul Pavel (1 Cor. 15:41-44). Întregul capitol este de un interes adânc pentru fiecare membru al Noii Creaţii -- nu numai datorită versetelor care se referă la Întâia Înviere, prin care Biserica, mica turmă, Preoţimea Împărătească, va fi desăvârşită şi va intra în bucuriile Domnului, ci şi datorită sugestiilor lui în privinţa speranţei viitoare a lumii. Într-adevăr, deşi apostolul şi-a adresat epistola către sfinţi şi nu către alţii, totuşi să fi descris numai Întâia Înviere putea să justifice pe unii în presupunerea că pentru omenire nu rămâne nici o binecuvântare vrednică de menţionat, sau putea să justifice pe alţii în ideea că învierea lumii ar fi similară şi este doar mai târzie. Menţionarea celor două învieri este deosebit de folositoare, prin urmare, confirmând mărturia scripturală că Dumnezeu are o parte specială rezervată în cer pentru Biserică -- o parte spirituală -- şi că El are o parte pământească ce va fi descoperită la timpul cuvenit şi ce va fi dată lumii în general. Datorită acestei ((695)) relaţii între Întâia Înviere a celor fericiţi şi sfinţi, Biserica (Apoc. 20:6), şi învierea ulterioară a tuturor oamenilor care vor accepta în cele din urmă favoarea lui Dumnezeu, ar fi recomandabil pentru noi să luăm acest subiect întocmai cum îl prezintă apostolul şi să analizăm ambele învieri.

„După cum toţi în Adam mor, tot aşa toţi în Hristos vor fi făcuţi vii”
(redarea autorului -- n. e.)
-- 1 Cor. 15:22 --

Această declaraţie este prezentată ca şi concluzie a argumentării anterioare a apostolului. El are o dispută cu unii înclinaţi să nege învierea morţilor, pe care el o afirmă. El arată că disputa lor este iraţională, fiindcă, dacă morţii nu învie, atunci nici Cristos n-a înviat dintre morţi; şi dacă Cristos n-a înviat dintre morţi, noi n-avem nici Mântuitor, nici avocat, nici ajutor, iar cazul Bisericii şi al lumii este fără speranţă. Pedeapsa pentru păcat fiind moartea, a fost necesar ca Cristos să moară pentru păcatele noastre, conform Scripturilor; dar, dacă El n-a înviat dintre morţi, cazul nostru este tot atât de lipsit de speranţă ca şi cum El n-ar fi întreprins niciodată răscumpărarea noastră, deoarece, chiar dacă omenirea ar fi eliberată de blestemul încălcării adamice, eliberată de sentinţa morţii, ea ar fi totuşi într-o stare fără speranţă, având nevoie de restabilire; iar pentru a o obţine, ar avea nevoie de Marele Medic, marele Restaurator.

După ce pune accentul cel mai puternic imaginabil pe necesitatea învierii lui Cristos, precum şi pe moarte, spunând: „Dacă Hristos n-a înviat, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre şi atunci într-adevăr cei care au adormit în Hristos au pierit” -- apostolul continuă şi tratează subiectul ca fiind dovedit, ca fiind stabilit în afara oricărei controverse, zicând: „Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi”.

Demonstrându-şi astfel subiectul şi stabilind credinţa cititorilor în adevărul general că o înviere este nu numai posibilă ci şi necesară, şi că dovada acesteia stă în faptul că Domnul nostru nu numai a pretins că este mort, ci în ((696)) realitate „a murit pentru păcatele noastre”, şi deoarece în realitate a înviat dintre morţi, el arată că pe această bază a credinţei noi suntem privilegiaţi să ne gândim la rasa noastră ca fiind moartă în Adam -- nu ca fiind stinsă, nu ca fiind moartă în realitate, ci ca fiind adormită. Noi suntem privilegiaţi să avem speranţă pentru ei, conform făgăduinţei Domnului, că în dimineaţa -- în dimineaţa învierii -- toţi vor fi treziţi din somnul lor şi vor veni la condiţii mai favorabile decât cele din prezent -- la o stare în care păcatul şi moartea nu vor domni, la o stare în care Satan nu va avea puterea morţii, ci va fi legat, şi în care Răscumpărătorul va avea putere deplină şi va exercita acea putere pentru eliberarea prizonierilor din marea închisoare a morţii. Această ridicare va fi pentru cei care, sub condiţiile acelea favorabile, vor auzi (vor asculta de) glasul Său şi vor merge pe calea sfinţeniei în sus, în sus, în sus, afară din valea umbrei morţii la perfecţiunea deplină a vieţii, păcii şi binecuvântării pregătite pentru ei iniţial de către Creatorul lor, dar pe care au pierdut-o prin neascultarea tatălui Adam şi pe care o vor recâştiga prin meritul celui de-al doilea Adam şi prin ascultare de El. Aceasta îl face pe apostol să afirme (versetul 21) că, în conformitate cu planul lui Dumnezeu, „dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor”. Nu este nici o îndoială în legătură cu sensul celor spunse de apostol, că primul om prin care a venit moartea a fost Adam, iar al doilea om prin care vine învierea este „omul Isus Hristos”, care în zilele vieţii Sale pământeşti a spus: „Trupul Meu îl voi da pentru viaţa lumii”. Şi iarăşi, vorbind despre rezultatele intenţionate prin sacrificiul Său a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa”. Ioan 6:51; 11:25.

Declaraţia din versiunea comună a Bibliei, că, „După cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos”, este evident o traducere greşită. În forma aceea este în conflict cu alte scripturi, care în mod clar limitează numărul celor care vor fi făcuţi vii prin Cristos. Traducerea greşită favorizează doctrina mântuirii universale, prin aceea că pare ((697)) să implice că favoarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu prin Cristos nu vor lua în considerare în nici un sens al cuvântului caracterul celor cărora li se va da viaţă. Alte scripturi însă arată foarte clar că nu toţi vor „intra în viaţă”, ci numai cei care „fac voia Tatălui Meu care este în cer”. O declaraţie clară asupra subiectului se găseşte în cuvintele Domnului: „Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa”. 1 Ioan 5:12.

Citind acest text, mulţi nu reuşesc să dea forţa cuvenită cuvintelor „vor fi făcuţi vii”. Ei cred că pasajul înseamnă doar o trezire din somnul morţii, dar sensul lui este mult mai cuprinzător şi mai preţios decât acesta. Moartea care a venit prin Adam n-a fost doar pierderea micuţei părţi de viaţă pe care lumea o posedă astăzi, ci pierderea vieţii în sensul ei cel mai complet şi în măsura ei cea mai deplină în care a posedat-o Adam ca reprezentantul întregii familii umane. După cum „mor” înseamnă pierderea întregii vieţi, iar procesul morţii lui Adam a început imediat după condamnarea lui, tot aşa, „făcuţi vii” ar însemna nu numai o pornire înapoi spre viaţa perfectă şi o ieşire din moarte, ci s-ar înţelege că înseamnă restaurare la perfecţiunea vieţii aşa cum a avut Adam înainte de păcat -- a fi făcuţi vii în sensul de a fi ridicaţi din moarte. Este potrivit ca acest sens deplin al cuvântului „viaţă” să fie înţeles când analizăm acest text, şi trebuie să ne amintim că din punctul de vedere al Domnului întreaga rasă a lui Adam este moartă; nu numai cei care au mers în mormânt, ci şi cei care sunt pe cale spre mormânt. Estimarea Domnului nostru a vieţii şi morţii este ilustrată prin cuvintele Sale: „Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii” (Mat. 8:22). Aici se face referire la necredincioşi ca fiind încă morţi, fiindcă n-au nici o asociere cu Dătătorul de viaţă, în timp ce la credincioşi se referă în acelaşi fel ca fiind vii, deşi ei sunt salvaţi din moarte încă numai prin speranţă şi nu pot avea eliberarea reală de puterea morţii până la înviere. 2 Cor. 1:10; Rom. 8:24.

((698))

Învierea de apoi la viaţă

Traducem acest text în mod cuvenit când îl redăm: „După cum toţi în Adam mor, tot aşa, toţi în Hristos vor fi făcuţi vii”. Numai cei în legătură vitală cu Adam au murit din cauza păcatului său. Satan, deşi tatăl minciunilor şi ucigaş de la început, n-a murit datorită păcatului lui Adam, fiindcă el nu era în Adam când acesta din urmă a fost condamnat la moarte; la fel nici îngerii care nu şi-au păstrat starea de la început n-au avut parte de moartea adamică, fiindcă n-au fost în Adam. Apostolul vrea să spună că Adam a fost tatăl sau dătătorul de viaţă al unei rase şi că prin neascultare el şi rasa care era în coapsele lui au moştenit condiţiile morţii care-i zoreşte spre mormânt, mai repede sau mai încet. Aşa deci, după cum toţi cei care erau în Adam au avut parte de sentinţa şi condamnarea lui, tot aşa, toţi cei care sunt în Cristos vor avea parte de favoare divină prin El.

Rasa lui Adam a fost în el real şi legal, fără nici o alegere sau voinţă -- în el prin natură. Cei în Cristos vin în El prin har -- individual şi pe anumite condiţii. Sub aranjamentul divin, răscumpărarea lui Adam din condamnarea morţii va afecta în cele din urmă toată rasa lui, până la măsura eliberării lor de sentinţa morţii şi mai departe până la măsura aprovizionării lor cu lumina, cunoştinţa şi oportunitatea venirii în Cristos; dar numai cei care se vor folosi de acest privilegiu şi vor veni în Cristos vor fi făcuţi vii în sensul deplin, propriu-zis al acestui cuvânt -- vor fi ridicaţi complet din moarte. Soţia lui Adam a fost din el şi reprezentată de el, după cum au fost şi copiii lui care erau în coapsele sale; la fel este şi cu Cristos. Mireasa Lui, sau Biserica Lui, se dezvoltă întâi şi îşi ia viaţa din viaţa Lui; şi mai târziu oamenii din lume, treziţi din „somnul” morţii şi aduşi la o cunoştinţă a Adevărului în timpul Mileniului, vor avea privilegiul să vină în El, ca „Tatăl” lor prin consacrare (Isa. 9:6); şi dacă vor rămâne în această relaţie va însemna dezvoltarea lor la restabilirea deplină a perfecţiunii umane -- la tot ce a fost pierdut în primul Adam. Astfel toţi în ((699)) Cristos vor fi aduşi la perfecţiunea vieţii -- „făcuţi vii” în sensul absolut şi complet. Prin natură ei au fost în primul dătător de viaţă şi prin eşecul lui au eşuat. În curând li se va acorda oportunitatea venirii în relaţie cu al doilea Adam, sau Dătător de viaţă, şi dacă, în calitate de copii cuveniţi, vor asculta de glasul Său, vor trăi -- vor fi făcuţi vii.

Această interpretare, şi nu alta, face ca textul să se potrivească în context. Apostolul continuă cu argumentul: După ce zice: „Tot aşa, toţi în Hristos vor fi făcuţi vii”, el adaugă, „dar fiecare la rândul lui”. El menţionează ca primul rând Biserica, Mireasa, Corpul lui Cristos, „Cristosul”, „cel dintâi rod”, Întâia Înviere (Filip. 3:10). Aceştia vin în relaţie cu Cristos în timpul acestui Veac Evanghelic sub „chemarea de sus” şi constituie „comoara deosebită” a lui Cristos, şi li se va da viaţă pe un plan special, împreună cu gloria, onoarea şi nemurirea care sunt arătate aici şi care mai târziu vor fi arătate mai deplin.

„Apoi”, spune apostolul, cei care rămân din cei găsiţi vrednici de viaţă, fiind un rând diferit, vor fi făcuţii vii, sau ridicaţi complet din păcat şi moarte. Ridicarea acestei a doua clase va fi lucrarea Veacului Milenar; printr-o lucrare treptată ei vor fi „făcuţi vii”, ceea ce se va împlini la încheierea acelei perioade. O excepţie -- şi poate de aceea este potrivit a fi numit un alt rând sau o altă ceată -- vor fi biruitorii din perioada de dinaintea Cincizecimii, credincioşii vrednici din vechime la care face referire apostolul (Evr. 11:39, 40). Aceştia fiind aprobaţi de Dumnezeu, „au primit mărturie” -- încercarea lor având loc deja, nu va fi necesar ca restituirea lor afară din moarte şi la viaţă să fie o lucrare treptată. Neajunsurile lor au mers înainte la judecată. Ca atare, învierea lor va fi instantanee, dar într-un rând sau ceată sau clasă diferită de a Cristosului, Cap şi corp.

După învierea vrednicilor din vechime la perfecţiunea deplină a minţii şi corpului uman, care este primul rând al omului natural, putem aştepta ca lucrarea învierii să înceapă ((700)) cu popoarele sau cu oamenii de pe pământ la vremea stabilirii Împărăţiei -- în realitate morţi în măsură de nouă zecimi, dar prin uzanţă generală numiţi vii. Deşi nu sunt în morminte, ei sunt morţi din punct de vedere divin, iar procesul de dăruire a vieţii sau de restabilire va începe imediat cu ei. Împărăţia Domnului, operând în lume şi conducând-o sub legi de dreptate şi iubire, va fi în mod clar în faţa lor, iar cunoştinţa de Domnul va umple întreg pământul pentru iluminarea lor. Atunci ei vor avea posibilitate deplină să aleagă dreptatea, ascultarea şi viaţa veşnică, sau să aleagă nedreptatea, neascultarea şi Moartea a Doua. Numai cei care vor alege viaţa, prin ascultare de glasul Fiului Omului, şi care se vor supune cerinţelor Împărăţiei pentru ridicarea lor, vor ajunge vreodată la restabilire deplină, la perfecţiune deplină, la viaţă.

După ce aceştia vor fi pornit pe calea vieţii, unii dintre cei care sunt în marea închisoare a morţii, mormântul, vor fi chemaţi afară, treziţi, pentru a fi trataţi exact în aceeaşi manieră. Pe măsură ce lumea va fi gata să-i primească, alţii, apoi alţii, vor ieşi afară din mormânt ca să se bucure de ocaziile acelea binecuvântate ale restabilirii, învierii, pregătite pentru ei prin harul lui Dumnezeu, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus Domnul nostru. Dar în fiecare caz proba va fi aceeaşi: „Oricine nu va asculta (nu se va supune) de Prorocul acela (Cristosul) va fi nimicit din mijlocul poporului” (în Moartea a Doua -- „nu va vedea viaţa”). Cel care va aculta pe Prorocul acela, dimpotrivă, va fi ridicat puţin câte puţin, pas cu pas, afară din starea morţii, până când, fiind în Cristos şi cu totul subordonat Lui, va ajunge la viaţă în plinătatea ei, în sensul ei complet.

Unii vor ridica întrebarea: Nu va fi oare necesar ca fiecare membru al familiei umane să meargă în mormânt înainte de a avea parte de puterile acelei învieri? Răspundem că va fi necesar ca toţi cei care vor avea parte de Întâia Înviere să meargă în moartea reală înainte de a participa la binecuvântările acelei învieri, fiindcă astfel a fost legământul ((701)) lor şi astfel a fost făgăduinţa Domnului pentru ei: „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”. A fost necesar ca Domnul, Căpetenia mântuirii noastre, nu numai să facă consacrare până la moarte ca jertfă vie, ci şi să completeze acea consacrare în moartea reală. Şi acelaşi principiu se aplică la Biserica întreagă, care este corpul Său şi care trebuie să împlinească „ce lipseşte necazurilor lui Hristos”, pentru a fi participanţi cu El în gloria şi binecuvântarea „învierii Sale”, Întâia Înviere. Dar în ceea ce priveşte lumea nu este necesar ca toţi oamenii să meargă în mormânt înainte de a participa la restabilire, înviere, ridicare.

După cum am văzut deja, din punct de vedere divin toată lumea este socotită moartă din momentul când peste Adam a venit condamnarea din cauza neascultării. În prezent toată lumea este în închisoare, încătuşată de slăbiciuni mintale, fizice şi morale. În această închisoare se află diferite încăperi, iar cei pe care lumea îi numeşte vii, dar pe care Dumnezeu îi numeşte morţi (în greşeli şi păcate şi sub sentinţa divină), mai umblă, cum s-ar zice, prin curtea închisorii şi n-au fost închişi încă în celulele lor, mormântul; dar ei sunt în închisoare şi nici unul nu se poate elibera de cătuşele morţii care sunt peste ei. Dacă unui temnicer i s-ar trimite ordin să elibereze toţi prizonierii, am înţelege că ordinul s-ar aplica nu numai la cei închişi în celule, ci la toţi care în vreun sens al cuvântului ar fi în spatele gratiilor închisorii şi sub puterea şi controlul temnicerului. Întocmai aşa este şi cu moartea, marele temnicer. Ea a încredinţat mormântului milioane de oameni şi alte sute de milioane mai sunt în libertate parţială în curtea închisorii, dar ei sunt ţinuţi ferm şi sigur şi fac serviciu cu suspine şi dureri, aşteptând eliberarea.

Domnul nu dă amănunte despre felul în care cei care au intrat în incinta închisorii vor fi scoşi afară, aşa încât să poată auzi vocea Fiului Omului şi prin ascultare să poată trăi (Ioan 5:25). Noi nu putem, prin urmare, decide în mod ((702)) arbitrar care anume va fi natura procedeului. Se vede că nu este necesar ca noi să înţelegem amănuntele acestei probleme. Totuşi, este interesant să ne gândim la ea şi putem presupune că nu va fi neplăcut pentru Domnul ca noi să ne imaginăm puţin în privinţa acestui procedeu. Presupunerea noastră a fost deja declarată pe scurt*, că fiecare primitor al favorii, pe măsură ce va creşte în cunoştinţă şi iubire, va fi doritor să coopereze cât se poate de mult la binecuvântarea altora, în special a rudelor apropiate, iar canalul general al apropierii de Domnul în legătură cu acest subiect va fi prin rugăciune şi pregătire, trezirile având loc drept răspuns la acestea. Presupunem că atunci lumea se va apropia de „Preoţimea Împărătească” pentru ajutor în caz de boală etc., întocmai cum în mod tipic evreii apelau la preoţimea mozaică. Prin urmare, rugăciunea va fi canalul obişnuit al binecuvântării.

*Vol. IV, cap. 13, pag. 640

Anastasis -- Reluarea poziţiei avute sau înviere

Sensul real al învierii, ca o făgăduinţă pusă în faţa noastră în Scripturi, s-a pierdut în mod foarte general din vedere, parţial din cauză că acest cuvânt englezesc, înviere, este folosit în moduri diferite. De exemplu, nu este neobişnuit să se spună (în limba engleză -- n. e.) că un articol de îmbrăcăminte care fusese o vreme lăsat la o parte a fost „înviat”; iar când se abandonează un cimitir este obişnuit să se spună că se „învie” morţii care fuseseră îngropaţi în el, ca să se reîngroape în altă parte. Apropiindu-ne mai mult de folosirea legitimă a cuvântului, mulţi creştini vorbesc despre învierea lui Lazăr, învierea fiului văduvei din Nain, învierea fiicei lui Iair etc., şi au aceeaşi idee în minte când vorbesc despre făgăduinţele din Scripturi ale învierii care va avea loc în dimineaţa Veacului Milenar. Această greşeală gravă a întunecat toată gândirea asupra acestui subiect important. Nu este adevărat că Lazăr şi ceilalţi menţionaţi au fost înviaţi; ei au fost numai treziţi, reanimaţi. Există o ((703)) mare diferenţă între o simplă trezire şi o înviere deplină, completă din moarte la perfecţiunea vieţii. A trezi înseamnă doar a porni din nou maşinăria vieţii -- a resuscita -- şi acest lucru a fost tot ce s-a făcut pentru Lazăr, pentru fiul văduvei din Nain sau pentru fiica lui Iair. Ei au fost tot sub sentinţa morţii şi au avut numai experienţa unei mici prelungiri a stărilor de moarte prezente. Ei n-au fost ridicaţi, scoşi afară din moarte la condiţiile vieţii perfecte.

Cuvântul „înviere”, aşa cum se găseşte în Noul Testament englez, vine din cuvântul grecesc anastasis în toate cazurile cu excepţia unuia (Mat. 27:53, unde este din grecescul egersis şi ar trebui să fie tradus în mod corect revenire la viaţă sau reanimare). Cuvântul anastasis, care apare de patruzeci şi trei de ori în Noul Testament, înseamnă a relua poziţia avută, sau a se ridica din nou. Nu este folosit niciodată în legătură cu ridicarea unui corp din mormânt la poziţia în picioare, nici nu înseamnă doar reanimarea sau pornirea din nou a maşinăriei vieţii. Înseamnă ceva mult mai important. Este folosit ca antiteza sau opusul morţii -- recuperarea din moarte. Pentru a înţelege corect cuvântul anastasis trebuie mai întâi de toate să înţelegem corect ce constituie viaţa din punct de vedere divin. Trebuie apoi să vedem ce constituie procesul morţii şi moartea; şi cu aceste două idei în minte putem înţelege ideea de înviere sau de ridicare din moarte iarăşi la perfecţiunea deplină a vieţii de la care am căzut cu toţii în Adam.

Numai doi oameni au avut vreodată viaţă: primul, Adam înainte de încălcarea sa, înainte de a-şi atrage asupra sa blestemul sau sentinţa morţii şi procesele care însoţesc moartea, şi, al doilea, omul Isus Cristos. În momentul când împotriva lui Adam s-a pronunţat sentinţa morţii, viaţa lui s-a pierdut, procesul de moarte a început şi el a fost în moarte -- deci n-a mai fost în viaţă. El a continuat să se afunde tot mai adânc în moarte până când în final a fost complet mort, întrucât din punct de vedere juridic el a fost mort din momentul sentinţei. Urmaşii lui Adam n-au avut niciodată ((704)) viaţă; scânteia care pâlpâie câţiva ani nefiind recunoscută de Dumnezeu, având în vedere faptul că sentinţa morţii este peste toţi şi având în vedere faptul că cei născuţi în lume nu primesc viaţă în sensul deplin al acestui cuvânt, ci numai o stare înspre moarte. După cum s-a arătat deja, întreaga lume este deja moartă din punctul de vedere al Dreptăţii, şi Dumnezeu îi recunoaşte ca având viaţă (chiar şi în mod socotit) numai pe aceia care s-au unit cu Fiul lui Dumnezeu, Răscumpărătorul oamenilor, Dătătorul de viaţă.

Dacă se va ţine minte ce înseamnă viaţa şi ce înseamnă procesul morţii -- dacă nu se va uita de la ce înălţime glorioasă şi perfecţiune a vieţii a căzut omul în starea prezentă a degradării şi morţii -- atunci şi numai atunci va putea fi apreciat corect cuvântul anastasis, că înseamnă a relua poziţia avută, a se ridica iarăşi la starea de la care a avut loc căderea, la starea de perfecţiune în care a fost creat tatăl Adam. La această stare de perfecţiune Îşi propune Dumnezeu să-i aducă prin Cristos pe toţi din omenire care voiesc. Condiţia este ca, atunci când vor fi aduşi la cunoştinţa Adevărului, ei să accepte favoarea divină şi să-şi demonstreze loialitatea prin ascultare de spiritul Legii divine.

Cuvântul anastasis nu este folosit niciodată în legătură cu simpla resuscitare a morţilor. O examinare atentă a celor patruzeci şi trei de texte din Scriptură în care apare cuvântul anastasis va găsi că ele sunt în acord absolut cu definiţia şi semnificaţia dată aici cuvântului -- a relua poziţia avută, o recuperare din moarte, o reintrare în viaţa perfectă. Un singur text din cele patruzeci şi trei ar putea fi considerat de către unii neclar: el se găseşte în Evrei 11:35. Anastasis este redat acolo „înviere”. Declaraţia întreagă spune: „Femeile şi-au primit prin înviere pe morţii lor”. Presupunerea generală în privinţa acestor cuvinte pare să fie că apostolul s-a referit la cele două femei ai căror fii au fost readuşi la viaţă: unul de către profetul Ilie şi celălalt de către profetul Elisei (1 Împ. 17:17-23; 2 Împ. 4:18-37). Noi nu suntem de acord cu opinia aceasta din două motive:

((705))

1) Nu este în armonie cu semnificaţia cuvântului anastasis aşa cum este indicată de celelalte patruzeci şi două de cazuri unde apare cuvântul în Noul Testament.

2) Fiindcă astfel de interpretare n-ar fi atât de în armonie cu argumentul apostolului din Evrei 11. Argumentul prezentat este credinţa vrednicilor vechi în Dumnezeu şi într-o înviere viitoare, care va fi răsplătită după glorificarea Bisericii, aşa cum este specificat în versetul 40. „Învierea mai bună” la care ei ar putea spera şi care constituie baza credinţei lor este încă în viitor, după cum se spune în versetul 39 -- „n-au primit ce le fusese făgăduit” -- n-au primit răsplata; ca atare, oricare ar fi fost trezirea celor adormiţi, aceasta n-a fost răsplata, n-a fost făgăduinţa pe care o căutau. Apostolul menţionează pe Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David, Samuel şi profeţii, care au făcut lucruri minunate cu puterea Domnului şi în armonie cu credinţa lor, punându-şi în pericol şi în multe cazuri sacrificându-şi viaţa în serviciul Domnului. Femeile au avut mai puţine ocazii în aceste privinţe, şi totuşi apostolul vrea ca noi să ştim că soţiile, mamele şi fiicele din Israel, a căror credinţă în Domnul a fost astfel încât să le facă să simpatizeze şi să coopereze cu bărbaţii care s-au angajat în aceste lupte şi sacrificii, au fost participante cu soţii, fiii şi taţii lor; şi încurajându-i la credincioşie au devenit părtaşe cu ei la sacrificiile credinţei şi prin credinţă au privit înainte în viitor şi şi-au dat seama de învierea mai bună care va veni în final pentru credincioşii Domnului. Privind cu ochiul credinţei în viitor, ele în credinţă şi-au primit pe morţii lor ridicaţi la viaţă din nou, sau „prin înviere”. Şi cine va contesta că dacă credinţa lui Avraam, când a fost dispus să jertfească pe fiul său Isaac, a fost acceptabilă pentru Dumnezeu, credinţa soţiilor, mamelor şi fiicelor din Israel, care au intrat deplin în spiritul reprezentanţilor bărbaţi în suferinţe, războaie, răbdare etc., va fi la fel de plăcută Domnului; şi n-ar indica aceasta că dacă ar fi avut puteri bărbăteşti şi ele ar fi fost viteze în luptă, credincioase în încercările de batjocuri şi biciuiri crude, de lanţuri şi închisoare etc.? Astfel de femei (probabil puţine, ((706)) ca şi bărbaţii pe care-i descrie apostolul), au fost fără îndoială şi ele aprobate de Domnul şi fără îndoială li se va acorda o parte în „învierea mai bună” pregătită de Domnul pentru aceşti vrednici din vechime.

În timp ce cuvântul anastasis înseamnă ridicare din nou, complet din moarte, el nu limitează în nici un sens procesul aşa încât să-l facă fie instantaneu fie treptat. De fapt, remarcăm că învierea Domnului nostru a fost o înviere instantanee din moarte la perfecţiunea vieţii, în timp ce lumea în general va avea o înviere treptată, sau o ridicare la viaţă care va ocupa o mare parte dintr-o mie de ani stabilită pentru această lucrare a învierii sau restabilirii. Anastasis nu schimbă nici natura fiinţei care va fi înviată, fiindcă cel înviat va avea aceeaşi natură ca atunci când a murit. Apostolul arată aceasta în discursul său asupra subiectului, asigurându-ne că la înviere Domnul va da fiecărei seminţe felul ei potrivit de corp (1 Cor. 15:35-38). O fiinţă umană fiind în moarte, procesele învierii nu-i vor schimba natura, potrivit sensului cuvântului anastasis. Înseamnă pur şi simplu că fiinţa care este în moarte este fiinţa care va fi făcută să se ridice iarăşi la viaţă.

Aici notăm armonia învăţăturii Scripturii, că: (1) Domnul nostru Şi-a schimbat natura când a lăsat gloria avută la Tatăl şi a devenit om, luând natura noastră; (2) El Şi-a schimbat iarăşi natura când S-a sacrificat ca om şi a fost conceput ca Nouă Creatură la botezul Său la vârsta de treizeci de ani. Această Nouă Creatură, care nu mai era pământească, ci cerească, a fost înviată a treia zi şi I S-a dat un corp cum I-a plăcut Tatălui -- un corp spiritual, un corp potrivit. El a fost ridicat complet din moarte la perfecţiunea vieţii pe planul pentru care fusese conceput înainte. La fel Biserica, Noua Creaţie sub Domnul ei şi asociată cu El, Capul, va avea parte de aceeaşi înviere; şi fiindcă sunt socotiţi membri ai corpului Său, se spune despre ei că au parte de „învierea Lui” -- Întâia Înviere (principală, cea mai importantă). Şi ei sunt „concepuţi din nou”, ((707)) „concepuţi de Spirit” ca Noi Creaturi -- ca atare învierea lor este diferită.

Omul natural, care nu devine Creatură Nouă, care nu are parte de conceperea din nou la o natură nouă, rămâne om natural, iar anastasisul său, sau reluarea poziţiei sale, va însemna ridicarea sa ca fiinţă umană la perfecţiunea deplină a naturii umane, de la care a căzut întreaga rasă în mod reprezentativ în persoana lui Adam. „Învierea mai bună” în care, după cum spune apostolul, au sperat vrednicii din vechime, nu va fi „Întâia Înviere”, care este limitată la cei chemaţi în timpul Veacului Evanghelic -- la Cristos capul şi Biserica trupul Său. „Învierea mai bună” pe care o vor primi aceşti vrednici din vechime, superioară celei a semenilor lor, va consta în faptul că va fi o înviere instantanee la perfecţiune umană la începutul Veacului Milenar, în loc să fie o înviere treptată „prin judecată” în timpul acelui veac. Acest lucru le va permite să fie servitorii onoraţi ai Cristosului, servitorii Împărăţiei în timpul Mileniului, şi, ca oameni perfecţi, să fie făcuţi „prinţi (domni) în toată ţara” (Ps. 45:16). Privilegiul acestor vrednici va fi să administreze legile Împărăţiei, ca agenţii şi reprezentanţii Cristosului spiritual nevăzut de oameni. Binecuvântarea lor, prin urmare, mai presus de a tovarăşilor lor*, va fi îndoită; întâi, prin aceea că încercarea lor este în trecut şi răsplătirea lor cu perfecţiunea va fi instantanee, dându-le datorită acestui lucru un avantaj de aproape o mie de ani asupra altora; şi apoi, fiindcă sub providenţa Domnului aceasta le va permite să participe în marea lucrare de restabilire şi binecuvântare ca fază pământească a Împărăţiei, ca agenţi umani sau canale prin care va lucra Cristosul pe scară largă.

*Mulţimea cea mare, deşi nu pot fi socotiţi ca participanţi la Întâia Înviere şi părtaşi la gloria, onoarea şi nemurirea ei, şi nici nu pot fi socotiţi împreună cu vrednicii din vechime, trebuie totuşi să fie socotiţi biruitori chiar dacă biruinţa va fi prin mare necaz. Şi ca biruitori trebuie consideraţi că trec din moarte la viaţă şi de aceea sunt supuşi unei schimbări instantanee şi nu unei schimbări treptate, ca şi în cazul lumii, a cărei încercare este în viitor.

((708))

Anastasisul lumii în general va depinde, în cazul fiecărei persoane, de progresul ei pe „calea mare” a sfinţeniei*. După cum a explicat Învăţătorul: „Toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele”. Dar, în cazul celor a căror judecată sau încercare nu va fi fost trecut cu succes mai înainte, ieşirea afară din ele va fi numai o trezire; şi deoarece numai biruitorii acestui Veac Evanghelic vor ieşi afară la Întâia Înviere, iar biruitorii din veacurile trecute vor ieşi la o înviere mai bună pe plan uman, restul lumii vor ieşi afară, după cum a spus Domnul, la o înviere prin judecată. Ioan 5:29**.

*Vol. I, pag. 205

**Redarea din Versiunea noastră Comună (engleză -- n.e.), „învierea condamnării”, este o eroare gravă care a ajutat mult la înceţoşarea minţii multora în privinţa adevăratei semnificaţii a acestui pasaj. Mulţi par să înţeleagă din el ideea că unii vor fi înviaţi doar ca să fie osândiţi sau condamnaţi iarăşi. Adevărul este chiar contrariul acesteia. Cuvântul redat prin „condamnare” în acest verset este cuvântul gercesc krisis, care apare în mod repetat în acelaşi capitol şi este redat în mod corect prin judecată. Aşa ar trebui să fie redat în acest caz şi aşa este redat în Versiunea Revizuită.

În Ioan 5:25 Domnul nostru arată cum va fi îndeplinită trecerea din moarte la viaţă, zicând: „Vine ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care vor asculta vor trăi”. Având în minte că întreaga lume este moartă din punct de vedere divin, vedem că apostolii şi Biserica timpurie au fost chemaţi din această lume moartă, şi ca membri ai ei li s-a dat ocazia să audă de la Fiul lui Dumnezeu mesajul vieţii. În măsura în care i-au dat atenţie au venit tot mai mult în relaţie vitală cu Dătătorul de viaţă; şi astfel toţi cei care au devenit una cu El, din ziua aceea până în prezent, I-au ascultat glasul, mesajul, (s-au supus) şi proporţional au venit în favoarea Sa şi se vor împărtăşi de răsplăţile Sale. Procedura veacului viitor va fi similară: „Pământul va fi plin de cunoştinţa ((709)) Domnului” şi nimeni nu va mai trebui să zică: „Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi Îl „vor cunoaşte de la cel mai mic până la cel mai mare”. „Toţi cei din morminte . . . vor ieşi din ele”, vor fi treziţi ca să poată „auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-l vor asculta (se vor supune) vor trăi”.

După cum în cazul Bisericii Evanghelice din prezent auzirea glasului Fiului Omului este o chestiune treptată, învăţătură peste învăţătură, regulă peste regulă, tot aşa va fi şi cu lumea în timpul Veacului Milenar. Cei ascultători vor ajunge treptat la o apreciere tot mai clară a lungimii şi lăţimii, înălţimii şi adâncimii iubirii, dreptăţii şi prevederii divine. Dar atunci cei care vor asculta de poruncile acelui mare Învăţător nu vor avea persecuţii şi împotriviri, aşa cum au cei care acum caută să-I urmeze Cuvântul, fiindcă Satan va fi legat şi legile Împărăţiei vor fi în vigoare, iar cei care vor fi în armonie cu dreptatea vor fi binecuvântaţi şi ridicaţi, iar cei care vor lupta împotriva Împărăţiei şi se vor împotrivi conducerii ei în vreun amănunt, după o încercare rezonabilă vor fi socotiţi dispreţuitori ai harului lui Dumnezeu şi vor fi nimiciţi complet de printre oameni. Fapt. 3:23; Isa. 65:20.

Vedem, prin urmare, că declaraţia Domnului nostru despre o trezire generală a morţilor înseamnă o mare binecuvântare, rodul lucrării Sale răscumpărătoare. Vedem că expresiile, cei care au făcut binele, care vor ieşi afară la „învierea vieţii” -- cei care vor veni la înviere cu viaţă deplină -- se pot referi numai la clasele biruitoare, Biserica, vrednicii din vechime şi mulţimea mare. Numai despre aceştia se poate spune că au făcut binele, au făcut bine în felul cum apreciază Domnul -- au primit aprobarea divină. Să nu înţelegem că expresia „au practicat binele” înseamnă au făcut perfect, la înălţimea standardului divin în gând, cuvânt şi faptă, fiindcă apostolul ne arată clar că „nu este nici un om drept, nici unul măcar”, în toate aceste aspecte. Cea mai mare apropiere de dreptate care este posibilă pentru careva dintre noi este puritatea inimii -- dreptatea intenţiei.

((710))

Restul lumii sunt cuprinşi toţi împreună în termenul „cei care au făcut răul” -- care n-au fost acceptabili pentru Dumnezeu. Aceştia cuprind nu numai pe acei care n-au fost acceptabili ca păgâni, din cauză că nu L-au cunoscut pe marele Răscumpărător şi de aceea n-au avut privilegiul să se apropie de Tatăl prin El, ci cuprind pe toţi aceia care au auzit ceva despre Isus şi au înţeles ceva despre lucrarea Sa de împăcare, şi care, posedând această cunoştinţă în diferite grade, n-au răspuns la privilegiile şi oportunităţile acordate lor -- nu s-au consacrat deplin, complet. Toţi aceştia, din punct de vedere divin, „au făcut răul” -- sunt dezaprobaţi.

Se va observa imediat că această clasă cuprinde pe mulţi „înălţaţi între oameni”, atât din sistemele bisericii nominale cât şi din afara lor -- mulţi dintre cei nobili, cei înţelepţi, cei bogaţi, cei mari şi cei învăţaţi. Desigur că trebuie să ne producă bucurie în inimă faptul că Domnul, deci, S-a îngrijit şi de trezirea acestora şi că deşi ei nu vor „ieşi” la învierea vieţii, vor „ieşi” ca să aibă oportunităţile participării la învierea treptată prin judecăţi, pentru ca în timpul Veacului Milenar, ziua de judecată* sau de încercare de o mie de ani, ei să poată fi supuşi la probele lor sub astfel de condiţii favorabile cum a indicat Cuvântul lui Dumnezeu.

*Vol. I, pag. 137

Ei vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu -- nu jargonul crezurilor contradictorii, aşa cum este exprimat prin diferitele secte din creştinătate şi din lume. Li se vor da buze curate, sau un mesaj curat (Ţef. 3:9). Ochii lor orbi se vor deschide, urechile lor surde se vor deschide, vor auzi, vor cunoaşte şi va fi greşeala lor proprie dacă nu vor profita de mesajul de bucurie, ca să primească favorurile lui Dumnezeu date prin Dătătorul de viaţă, Cristosul, şi astfel, pas cu pas, puţin câte puţin, să câştige biruinţe asupra slăbiciunilor şi imperfecţiunilor mintale, morale şi fizice, până când, la încheierea judecăţii sau a timpului lor de ((711)) încercare, vor fi obţinut condiţiile vieţii -- perfecţiunea -- tot ceea ce a fost pierdut în Adam şi a fost răscumpărat prin sângele preţios al lui Cristos.

Nu o judecată sau un proces pentru păcatele trecute, ci o altă încercare de viaţă

Trebuie să ne amintim că încercările şi probele care vor fi atunci asupra lumii în general nu vor fi de genul proceselor la care sunt supuşi criminalii în prezent, când curtea şi juriul examinează dovezile ca să stabilească dacă acuzatul este vinovat sau nu, şi dacă este, care să fie pedeapsa. Nu există nici o îndoială în privinţa vinei rasei noastre şi nu se propune nici un proces sau judecată pentru a se constata dacă omul a fost vinovat de neascultare de Dumnezeu, nici pentru a se constata dacă pedeapsa morţii dată de Dumnezeu a fost o pedeapsă justă.

Judecata sau încercarea din Veacul Milenar va fi pe linii complet diferite şi va corespunde mai mult felului în care ar fi tratat un copil pe care părintele l-ar găsi vinovat şi vrednic de lovituri şi căruia i-ar fi administrate loviturile, iar după primirea pedepsei ar fi întrebat de părinte: „Ei bine, îţi recunoşti greşeala? Recunoşti justeţea pedepsei pe care ai primit-o? şi de acum încolo eşti dispus să fii copil ascultător?” La un răspuns afirmativ, părintele ar putea spune: „Vom vedea! Voi judeca sau te voi pune la încercare sau la probă în cursul zilei de astăzi şi dacă voi găsi că te căieşti sincer şi doreşti serios să-mi faci voia, te voi aduce până deseară înapoi în părtăşie deplină şi-ţi voi acorda toate privilegiile pe care le-ai avut înainte de încălcare”. Astfel este natura judecăţii sau încercării veacului viitor -- o încercare ca să se constate care membri ai lumii vinovate, după ce au suferit plata păcatului, moartea, timp de şase mii de ani, vor fi învăţat în gemete şi dureri că păcatul este peste măsură de păcătos iar dreptatea este însoţită de mare binecuvântare, şi vor dori să se conformeze voinţei lui Dumnezeu în toate lucrurile.

((712))

Ascultarea va fi impusă de la început şi numai cei care vor refuza în mod hotărât să facă progres vor fi îndepărtaţi chiar după o sută de ani de încercare; cei care vor face progres chiar şi numai la exterior şi se vor conforma legilor Împărăţiei chiar şi numai la exterior, vor avea permisiunea să meargă mai departe şi li se vor da posibilităţi să crească în har, în cunoştinţă şi în iubire. Dar la sfârşitul Veacului Milenar va veni o probă hotărâtoare pentru toţi -- nu în privinţa conduitei exterioare, care trebuie să fi fost bună, altfel nu şi-ar fi putut menţine poziţia, ci ar fi fost îndepărtaţi din viaţă mai repede, în Moartea a Doua. Această probă finală va fi în privinţa loialităţii inimii faţă de principiile dreptăţii. Toţi vor fi probaţi în această privinţă; şi toţi care nu vor fi găsiţi cu totul loiali şi supuşi Domnului vor fi îndepărtaţi în Moartea a Doua -- nu li se va permite să continue în posedarea favorurilor divine. Dar ce îndurătoare sunt pregătirile divine făcute astfel! Ce îndelung răbdători faţă de copiii oamenilor Îi arată acest plan divin pe Tatăl nostru ceresc şi pe Răscumpărătorul nostru! În mod sigur astfel de răbdare şi suportare va atrage către Domnul pe toţi cei care vor fi vrednici de viaţă veşnică; iar în privinţa distrugerii celorlalţi, toţi cei în armonie cu Domnul vor fi gata să zică, în cuvintele inspirate: „Doamne Dumnezeule Atotputernic, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!” Apoc. 16:7.

Socotiţi vrednici să aibă parte de înviere

Din acest punct de vedere găsim un sens în cuvintele Domnului: „Cei găsiţi vrednici să aibă parte de veacul acela şi de învierea dintre cei morţi” (Luca 20:35). Extrem de puţini, numai o „turmă mică”, sunt socotiţi vrednici să aibă parte de lumea aceea şi de învierea „mai bună” înainte de Mileniu. Marea masă a omenirii, inclusiv cei cărora Domnul le-a adresat aceste cuvinte, vor ieşi afară la „învierea prin judecată”, iar apoi va rămâne ca ei să se dovedească vrednici de viaţă perfectă, singurii cărora li se va permite să treacă dincolo de Veacul Milenar în veacurile veşnice din viitor. ((713)) Numai celor ascultători li se va permite să aibă parte de înviere, fiind ridicaţi deplin şi complet din moarte -- un progres treptat şi o ajungere treptată. După cum am văzut deja, cei care vor umbla atunci pe calea mare a sfinţeniei trebuie să „meargă pe ea” în sus. Va fi o cale în sus, ascendentă, şi se va cere efort şi biruinţă din partea celor care vor vrea să recâştige tot ceea ce a fost pierdut -- perfecţiunea umană.

Privind îndeaproape această trăsătură a planului divin, suntem uimiţi de înţelepciunea şi consecvenţa ei, precum şi de avantajele pe care ea le va oferi celor pentru care este pregătită. Putem repede vedea, de exemplu, că orice alt plan ar fi spre dezavantajul celor pentru care avantajele Mileniului sunt în mod special intenţionate. Să luăm de exemplu pe Nero. Să presupuneam că ar avea o înviere instantanee la viaţă -- să presupunem că ar „ieşi” din mormânt perfect mintal, moral şi fizic: acela n-ar fi Nero. Fiinţa aceea perfectă nu s-ar putea identifica în nici un sens al cuvântului cu Nero din trecut şi n-ar putea să-l identifice nici cei care au fost asociaţi cu el. Nu ni-l putem imagina nici „ieşind” perfect în privinţa organismului uman, dar imperfect la minte şi la caracter. Toţi care au învăţat chiar şi primele principii ale legilor fiziologiei trebuie să vadă absurditatea unui astfel de lucru. Legile acelea ne învaţă foarte clar că un caracter şi un organism sunt una; că un organism perfect ar indica desigur un caracter perfect. Dar dacă pentru moment am susţine unul dintre aceste lucruri neraţionale, am întâmpina imediat obiecţia că o mie de ani ar fi o perioadă prea lungă pentru a încerca ascultarea sau neascultarea unei fiinţe perfecte. Adam, ca fiinţă perfectă, a avut o încercare foarte scurtă, după câte putem noi judeca din Scripturi.

Mai mult, dacă ne-am putea imagina lumea perfectă şi în încercare, am fi obligaţi şi să ni-i imaginăm pe oameni ca fiind supuşi legii perfecte; şi fiind fără imperfecţiuni ar fi şi fără protecţie sau acoperire a neajunsurilor şi ca atare exact ((714)) în aceeaşi poziţie în care a stat Adam la început în încercarea sa. În acest fel văzând lucrurile, n-ar exista nici o necesitate a Împărăţiei Mijlocitoare a lui Cristos şi a domniei de o mie de ani, fiindcă legea perfectă reprezintă justiţia divină, aceeaşi care a lucrat cu Adam la început şi aceeaşi care trebuie să treacă peste omenire la sfârşit -- la încheierea Mileniului, înainte ca lumea să fie acceptată de Dumnezeu în favoare veşnică. Astfel de vederi observăm că sunt, prin urmare, cu totul contradictorii aranjamentului divin.

Să remarcăm acum frumuseţea, armonia, caracterul raţional şi consecvent al planului divin de înviere prin judecăţi. (1) Oamenii, venind afară practic în aceeaşi stare mintală, morală şi fizică în care au intrat în mormânt, se vor identifica imediat, personal şi în relaţie cu alţii. „Oriîncotro ar cădea copacul . . . în locul unde cade, acolo rămâne”, iar trezirea, sau chemarea afară din mormânt, va fi ca încheierea unui somn, tocmai ilustraţia pe care o foloseşte Domnul nu numai în legătură cu corpul lui Cristos, ci şi cu lumea în general, despre a cărei trezire viitoare, ca parte din planul Său, se vorbeşte ca despre o trezire din somn. După cum o persoană care se trezeşte din somn se găseşte practic în aceeaşi stare în care s-a culcat, plus o uşoară întărire, şi poate să-şi amintească repede evenimentele şi împrejurările care i-au precedat somnul, credem că tot aşa va fi şi cu lumea în general, când „vor auzi glasul Fiului Omului şi vor ieşi” din morminte.

Prin aceasta nu înţelegem că vor ieşi exact în aceeaşi stare fizică în care au fost în momentul morţii, fiindcă aceasta ar însemna o absurditate. De exemplu, unul ai cărui plămâni s-au descompus până când ultima lui suflare a fost un gâfâit, nu trebuie să ne aşteptăm că va veni afară gâfâind şi fără plămâni; unul al cărui cap a fost despărţit de trup nu va fi trezit fără cap; şi la fel, cel care şi-a pierdut braţele sau picioarele, sau degetele de la mâini sau de la picioare, n-ar putea fi aşteptat, raţional vorbind, să „iasă” fără aceste membre. În absenţa a ceva clar în Scripturi care să ne ((715)) îndrume judecata, trebuie să presupunem că ieşirea lumii afară va fi ceea ce s-ar considera acum că este o sănătate şi o putere medie, aşa cum, de exemplu, a binevoit Domnul să acorde celor pe care i-a vindecat la prima Sa venire. Cei vindecaţi n-au fost făcuţi perfect sănătoşi, altfel mulţi dintre ei puteau să fi trăit secole întregi, ca Adam cel perfect. Mai degrabă putem presupune că restabilirile au fost la o sănătate şi o putere medie, şi tot aşa va fi la trezire, când acelaşi glas îi va chema din somnul morţii ca să poată auzi cuvintele Lui şi prin ascultare „să ajungă la” viaţa eternă cu perfecţiunea ei mintală şi corporală, pentru care El a pregătit timpurile restabilirii şi disciplinările, judecăţile şi binecuvântările Împărăţiei.

Firele existenţei fiind reluate tocmai unde au fost lăsate în moarte, ţeserea experienţei va începe şi se va adapta rapid la condiţiile schimbate; şi între timp individul nu-şi va pierde identitatea, nici nu va fi pierdut pentru lume şi pentru cercul social din care a făcut parte. Astfel experienţele trecute cu păcatul şi egoismul vor constitui un bun de cunoştinţă valoros, folositor în evaluările cuvenite din viitor, făcându-l în stare pe cel revenit la viaţă să aprecieze avantajele care derivă din domnia dreptăţii şi vieţii în contrast cu domnia anterioară a păcatului şi morţii. Va fi spre avantajul său, de asemenea, că el va trebui mai întâi de toate să accepte pe Cristos Regele ca Răscumpărătorul său, recunoscându-şi imperfecţiunea şi nevrednicia -- va trebui să se prindă de Dătătorul de viaţă înainte de a putea porni pe calea mare a sfinţeniei. Va fi spre avantajul său, de asemenea, că el însuşi va trebui să facă paşi pentru învingerea slăbiciunilor proprii şi pentru ajungerea la perfecţiunea pusă înaintea sa ca ţintă.

Lecţiile din experienţa astfel câştigată vor fi adânc gravate în memoria sa, în caracterul său, şi-l vor potrivi şi pregăti pentru încercarea finală de la sfârşitul Veacului Milenar, când se va cere loialitate absolută a inimii. Între timp însă, imperfecţiunile lui nu vor lucra în detrimentul sau în dauna sa, fiindcă cerinţele judecătorilor vor fi după măsura ((716)) slăbiciunii sau tăriei sale de caracter -- toţi aceşti judecători fiind acum pregătiţi prin propriile lor experienţe cu păcatul şi slăbiciunea, ca să judece compătimitor şi să fie cu adevărat de ajutor. Astfel de experienţe din partea judecătorilor n-ar fi atât de esenţiale dacă n-ar fi acest plan divin de recuperare treptată -- de „înviere prin judecată”.

Această vedere este în armonie deplină şi cu declaraţia divină prin gura lui Daniel, profetul, în privinţa învierii: „Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţă veşnică (durabilă), şi alţii pentru ruşine şi dispreţ veşnic (durabil)” (Dan. 12:2). Aici vedem aceeaşi separare a celor treziţi pe care Domnul nostru o explică mai deosebit. O clasă este trezită la viaţă în sensul ei deplin, complet -- viaţă durabilă; cealaltă clasă este trezită, dar nu în viaţă. Când vor fi treziţi vor fi încă în moarte, nefiind aprobaţi de Dumnezeu -- nefiind legaţi vital de Fiul. „Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.” Deci, oamenii în general vor „ieşi” pentru a fi aduşi la cunoştinţa faptului că prin harul lui Dumnezeu viaţa şi restabilirea au fost pregătite prin marele sacrificiu de ispăşire; că Dătătorul de viaţă Şi-a luat marea putere şi glorie, ca Profet, Preot şi Rege, şi că, identificându-se cu El, vor putea ajunge la viaţă, treptat, pas cu pas.

Declaraţia profetului în privinţa acestei a doua clase -- că ei vor ieşi afară pentru ruşine şi dispreţ durabil -- este semnificativă. Dacă ar ieşi afară perfecţi, n-ar fi într-o stare de ruşine şi dispreţ, fiindcă perfecţiunea este totdeauna admirabilă. Aceste cuvinte, prin urmare, atestă că ei vor ieşi afară imperfecţi, iar explicaţia adăugată de Domnul nostru ne asigură că ei vor ieşi afară în imperfecţiunea lor ca să poată, dacă vor dori, să ajungă la înviere, perfecţiune, sub încercările sau judecăţile la care vor fi supuşi -- răsplătind ascultările lor şi pedepsind şi disciplinând neascultările lor.

L-am folosit deja pe Nero ca ilustraţie; şi cum desigur că el va fi unul dintre cei care vor ieşi pentru ruşine şi dispreţ durabil, putem să-l folosim şi mai departe ca ilustraţie. Când ((717)) ne amintim că trezirea lumii care doarme nu va începe până când generaţia prezentă din lume va fi fost adusă sub puterea Împărăţiei la o măsură considerabilă de dreptate şi înţelegere, ne vom da seama repede că Nero, când va ieşi, se va găsi în mijlocul unor condiţii sociale foarte diferite de cele care predominau când a murit. El va constata că viciile cum sunt cele pe care el le-a practicat şi cultivat vor fi foarte mult dispreţuite, iar virtuţile pe care le-a evitat şi le-a persecutat le va găsi instalate în putere şi în favoare generală. El va fi complet în dezacord cu tot mediul înconjurător, cu mult mai în dezacord decât alţii mai puţin îndărătnici, mai puţin desfrânaţi, mai puţin vicioşi şi mai puţin vrednici de dispreţ. El va găsi că este bine cunoscut din paginile istoriei şi că este în dispreţ general din cauza abuzului de putere şi de ocazii -- nu numai ca unul care şi-a ucis propria mamă, ci şi ca unul care a persecutat şi a chinuit pe credincioşii Domnului.

Orice persoană cu o dispoziţie bună şi virtuoasă cu siguranţă va privi un caracter cum este al lui cu „dispreţ”, şi în asemenea împrejurări cu siguranţă el va suferi mare „ruşine”. Totuşi, el va veni la o înviere prin judecată -- cu scopul de a i se acorda ocazia să se ridice din starea sa vrednică de ruşine şi dispreţ la perfecţiunea deplină a naturii umane; şi în ce măsură va ajunge la viaţă, în ce măsură va ajunge la înviere din moarte, va depinde în întregime de el. Întâi de toate va trebui să cunoască Adevărul; va trebui să se vadă în culorile sale adevărate; va trebui să se vadă în contrast cu omul perfect -- aşa cum va fi reprezentat prin vrednicii din vechime, „prinţii” din vremea aceea. Va trebui să vadă acţiunea legilor dreptăţii în contrast cu cunoştinţa sa anterioară despre acţiunea domniei păcatului şi morţii. Dacă el îşi va menţine atunci în mod hotărât o influenţă rea, îşi va împietri inima şi va refuza să se supună, va trebui să moară în Moartea a Doua -- după ce s-a bucurat şi a respins privilegiile şi oportunităţile pe care Domnul le-a pregătit pentru el şi pentru toată omenirea.

((718))

Dar dacă, dimpotrivă, se va umili, îşi va recunoaşte păcatul şi va deveni ascultător de legile Împărăţiei, el îşi va începe imediat calea ascendentă spre viaţă -- înviere sau ridicare spre recuperare completă din cădere. Dacă astfel va „merge” pe calea mare a sfinţeniei, în acelaşi timp se va curăţa de „dispreţul” semenilor săi şi corespunzător se va elibera de „ruşine”. Căci nu ne putem îndoi că dacă este bucurie în cer când un păcătos se pocăieşte, va fi bucurie şi pe pământ printre toţi oamenii corecţi când vor vedea din timp în timp pe păcătoşi întorcându-se de la erorile căilor lor la ascultarea de Domnul; iar dispreţul lăudabil al celor dintâi faţă de păcat şi faţă de josnicia lui va trebui să dea loc treptat unei aprecieri înţelegătoare faţă de eforturile depuse în direcţia dreptăţii. Aşa încât, dacă Nero va deveni deplin ascultător faţă de Domnul şi va ajunge la viaţă veşnică, la „învierea prin judecată”, el va fi foarte respectat şi trecutul său va fi complet uitat -- întocmai ca acum, când ne gândim la apostolul Pavel, ne amintim sacrificiile sale nobile şi credincioşia sa faţă de Domnul, separându-l de Saul, persecutorul pe care el l-a numit „cel dintâi dintre păcătoşi”.

Pedepse pentru păcatele din viaţa prezentă

Dacă cineva întreabă, nu vor fi oare pedepse pentru păcatele din prezent? Răspundem că în mod sigur Dreptatea va da pedepse pentru fiecare păcat. Păcatul lui Adam, după cum toţi recunoaştem, a fost pedepsit timp de şase mii de ani şi sub acea pedeapsă toată creaţia a suspinat, a trudit şi s-a afundat în moarte. Păcatul acela şi toate celelalte păcate influenţate de slăbiciunile şi viciile rezultate din căderea lui Adam sunt incluse în ispăşirea realizată prin marea jertfă pentru păcate. Păcatele care trebuie să fie pedepsite în plus ar fi cele care nu rezultă în mod direct din căderea şi degradarea adamică -- cele care au fost într-o anumită măsură cu voia. Aceste păcate cu voia trebuie să fie pedepsite; dar în prezent noi nu suntem competenţi să ((719)) judecăm care ar fi o pedeapsă dreaptă sau rezonabilă pentru astfel de păcate -- total sau parţial voite.

Fără îndoială că acesta a fost un motiv pentru care Domnul ne-a instruit să „nu judecăm nimic înainte de vreme”. În cele din urmă judecata va fi în mâinile noastre -- după cum este scris: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” -- Domnul nostru Isus fiind principalul dintre aceşti judecători. Declaraţia Domnului nostru este că acela care a cunoscut voia Stăpânului şi n-a făcut-o va fi bătut cu multe lovituri, în timp ce acela care n-a ştiut-o şi a făcut lucruri vrednice de lovituri va fi bătut cu puţine lovituri (Luca 12:47, 48). Aceasta ne indică faptul că vina păcatului cu voia va fi cântărită în mare măsură după cunoştinţa noastră de Domnul şi de voinţa Sa. Ca atare, Biserica şi cei care în timpul acestui Veac Evanghelic au venit sub lumina şi influenţa Bisericii vor fi făcuţi responsabili într-o măsură mai mare decât alţii. Nero, deşi n-a fost din Biserică, n-a fost conceput de Spirit şi prin urmare a fost proporţional mai puţin responsabil decât Biserica, a avut totuşi considerabil contact cu copiii luminii; de aceea, putem presupune că a avut o măsură mare de responsabilitate în legătură cu crimele sale.

„Păcatele unor oameni merg înainte la judecată”

Vorbind despre pedepsele pentru păcatele voite în funcţie de lumina avută, să nu uităm declaraţia apostolului că, „Păcatele unor oameni merg înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă” (1 Tim. 5:24). Noi nu ştim în ce măsură păcatele lui Nero au primit deja o anumită pedeapsă, nu ştim în ce măsură a suferit el mintal sau fizic, de aceea nu ştim în ce măsură pedeapsa pentru păcatele lui va veni pe urmă şi-l va ajunge în timpul Veacului de Judecată. Ca argument doar, să presupunem că el n-a primit nici o pedeapsă specială în trecut şi că loviturile pentru păcatele sale vor veni mai târziu, şi să întrebăm care va fi natura mărturiei împotriva lui şi cum i se vor aplica loviturile sau pedepsele? Noi nu suntem competenţi să răspundem fără ((720)) rezerve sau fără condiţii la aceste întrebări, dar cu toţii recunoaştem un principiu general care deja lucrează în fiecare om, înregistrând rezultatele propriilor sale încălcări ale cunoştinţei şi conştiinţei. Vedem că în măsura în care sunt încălcate adevărul, lumina, cunoştinţa şi conştiinţa, în aceeaşi măsură este subminat caracterul; şi în măsura în care aceasta continuă, restabilirea lui va fi mai dificilă.

În mod raţional putem judeca faptul că Nero trebuie să-şi fi subminat caracterul şi conştiinţa într-o măsură într-adevăr foarte mare. Dacă, deci, la trezire va „ieşi” cum a murit, numai pentru o ocazie de dezvoltare, putem vedea imediat că orice pas în jos pe care l-a făcut în trecut, orice încălcare a conştiinţei, orice împotrivire cu bună ştiinţă la dreptate, a produs o lezare a caracterului său, care, dacă va fi vreodată învinsă, va cere efort proporţional pentru a-şi reface paşii şi a-şi reconstrui partea caracterului pe care el cu nesăbuinţă a distrus-o. Nu este pentru noi să spunem că aceasta şi numai aceasta va fi pedeapsa pentru păcatele din prezent; dar aşa ni se pare raţional să fie. În orice eventualitate, noi suntem mulţumiţi să lăsăm lucrurile aici, încrezători că deciziile Bisericii glorificate vor avea girul deplin al tuturor celor care au Spiritul Domnului. Nu putem presupune că Domnului Îi va plăcea să răsplătească rău pentru rău, sau să producă durere inutilă chiar şi celui mai infam, dar că decizia dată deja de marea Curte Supremă va rămâne, adică, „plata păcatului este moartea” -- Moartea a Doua.

„Aşa este şi învierea (principală a) morţilor (speciali)”
-- 1 Cor. 15:42 --

Învierea Bisericii este numită Întâia Înviere, nu în sensul priorităţii (chiar dacă va avea prioritate), ci în sensul că este principală, cea mai bună, superioară. Am văzut deja că sunt diferite serii la înviere -- trei dintre ele sunt la viaţă, la perfecţiune, chiar dacă pe diferite planuri de existenţă; Biserica ocupând primul loc, „mulţimea mare” şi vrednicii din vechime venind la rând, iar mai apoi sau în ultimul rând fiind învierea generală a lumii, deschisă întregii ((721)) omeniri, toţi cei care vor accepta pregătirile şi aranjamentele divine -- învierea prin judecată fiind terminată numai la încheierea Veacului Milenar. În acest sens al cuvântului va fi într-adevăr o realitate faptul că „ceilalţi morţi” nu vor trăi „până nu s-au sfârşit cei o mie de ani” -- nu vor avea viaţă în sensul ei deplin, cuvenit, complet; nu vor fi ridicaţi complet din moarte până atunci. Astfel văzută propoziţia nelegitimă din Apocalipsa 20:5*, se constată că este în armonie deplină cu sensul general al Scripturilor. Toate aceste învieri care urmează după prima, sau după cea principală, vor fi fără îndoială sub puterea şi controlul Bisericii glorificate, al cărei Cap glorios a primit în acest scop toată puterea şi autoritatea de la Tatăl.

*Am atras deja atenţia asupra faptului că propoziţia „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani” nu este sprijinită de manuscrisele vechi de dată mai timpurie decât secolul al cincilea; totuşi este în armonie deplină cu ceea ce prezentăm aici, fiindcă termenul „n-au înviat” trebuie să fie înţeles că se referă nu la trezire, ci la restabilirea deplină la viaţă în gradul perfect. Vezi nota de subsol din Vol. I, pag. 288.

După ce am văzut lucrarea învierii făcută de Biserică pentru alţii, să vedem acum ce au să ne arate Scripturile mai cu seamă despre Întâia Înviere. Cu ce corpuri va ieşi afară Creaţia Nouă? Care vor fi unele din calităţile şi puterile lor?

Apostolul declară: „Cum este cel făcut din ţărână, aşa sunt şi cei din ţărână; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti” (1 Cor. 15:48). După cum înţelegem, aceste cuvinte înseamnă că lumea în general, care va avea restabilire la perfecţiune umană, va fi ca şi cel pământesc -- cum a fost întâiul Adam înainte de a păcătui şi cum a fost „Omul” perfect „Hristos Isus” înainte de conceperea Sa pentru înnoirea naturii. Ne bucurăm împreună cu lumea de această perspectivă măreaţă, că oamenii vor deveni iarăşi chipuri pământeşti depline şi complete ale Creatorului divin. Dar ne bucurăm încă şi mai mult în făgăduinţele scumpe făcute Bisericii evanghelice, „celor chemaţi” potrivit scopului divin, care vor ((722)) avea chipul Celui ceresc -- chipul Creatorului, într-un sens încă mai înalt şi mai deosebit -- care vor fi nu chipuri trupeşti, ci chipuri spirituale. „Ştim că . . . vom fi ca El (Isus cel „schimbat”, glorificat), pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” El este o fiinţă spirituală, „reprezentarea exactă a fiinţei Tatălui”, „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere . . . şi de orice nume care se poate numi”, şi ca atare mai presus de umanitatea perfectă. Dacă noi vom fi ca El şi-I vom împărtăşi slava şi natura, înseamnă că şi noi vom fi reprezentări ale fiinţei Tatălui, „care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea”, dar de care noi ne putem apropia şi pe care-L putem vedea aşa cum este, fiindcă am fost „schimbaţi”. 1 Ioan 3:2; 1 Tim. 1:17; 6:16; Exod. 33:20.

Ca nu cumva să-l înţeleagă cineva greşit, apostolul sprijină expresia de mai sus adăugând: „După cum (noi, Biserica) am purtat chipul celui făcut din ţărână, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc”. Gândul apostolului nu este că toţi vor purta cândva, în acest sens, chipul Celui ceresc. Nu aceasta a fost intenţia Creatorului nostru. Când El l-a făcut pe om a intenţionat să aibă o fiinţă de carne, umană, pământească, în propria Sa asemănare (mintal, moral), ca să fie domnul şi conducătorul pământului, ca reprezentant al Creatorului său ceresc (Gen. 1:26-28; Ps. 8:4-7). Alegerea Noii Creaţii, după cum am văzut, este cu totul separată şi deosebită de creaţia pământească. Ea este aleasă din lume şi constituie cu totul doar o „turmă mică”, chemată să fie clasa Împărăţiei Domnului, ca să binecuvânteze lumea în timpul celor o mie de ani ai Veacului Milenar -- mai apoi, putem fi siguri, ocupând o poziţie foarte înaltă şi de responsabilitate şi făcând o lucrare foarte importantă în ducerea la îndeplinire şi a altor scopuri divine -- poate în legătură cu alte lumi şi alte creaţii.

Dar apostolul sprijină acest subiect şi mai departe, spunând pentru a explica cele menţionate anterior (versetul 50): „Ce spun eu, fraţilor, este că nu pot carnea şi sângele să ((723)) moştenească împărăţia lui Dumnezeu”. Astfel el face deosebire între starea noastră prezentă în trup şi starea noastră viitoare ca fiinţe spirituale, declarând foarte clar că atâta vreme cât suntem în trup nu putem constitui Împărăţia Domnului în sens real, fiindcă acea Împărăţie va fi spirituală, formată din fiinţe spirituale. Domnul nostru, El Însuşi, Capul, căpetenia, conducătorul, exemplul pentru Biserica Sa, este fiinţa spirituală glorioasă, o întrezărire a ei fiindu-i acordată apostolului Pavel (1 Cor. 15:8), şi o imagine a ei fiindu-i acordată apostolului Ioan în viziune apocaliptică. „Vom fi ca El” -- nu carne şi sânge, ca restul rasei din care am fost selecţionaţi şi a cărei restabilire sau înviere prin judecăţi o va aduce înapoi la perfecţiunea stării de carne şi sânge, la fel cum acele timpuri ale restabilirii vor aduce pământul la starea reprezentată la început prin Grădina Edenului.

Apostolul însă a recunoscut faptul că ne va fi greu să înţelegem ideea unei schimbări atât de complete a Bisericii de la condiţiile trupeşti, pământeşti la condiţiile spirituale, cereşti. El şi-a dat seama că dificultatea noastră va fi mai mică în privinţa celor care au adormit în moarte decât în privinţa celor vii şi care au rămas până la prezenţa Domnului. Este mult mai uşor pentru noi să înţelegem ideea că acei care dorm vor fi înviaţi în corpuri noi spirituale, aşa cum a promis Domnul că va da, decât să înţelegem cum aceia dintre sfinţi care sunt în viaţă în timpul prezenţei a doua a Domnului vor fi acceptaţi de El în Împărăţia Sa spirituală. Domnul, prin apostol, ne clarifică foarte bine acest lucru, zicând: „În legătură cu acest lucru vă spun o taină, pe care o voi explica: nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi; într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă -- trâmbiţa a şaptea.” 1 Cor. 15:51, 52.

Deşi prin aceste cuvinte Domnul, prin apostol, a clarificat într-o anumită măsură taina, totuşi o măsură considerabilă de confuzie a ascuns de atunci încoace chiar şi această explicaţie clară, pentru că mulţi din poporul drag al ((724)) Domnului au confundat cuvântul „a adormi” cu cuvântul „a muri” şi au presupus că explicaţia înseamnă că sfinţii care rămân până la prezenţa Domnului vor fi schimbaţi fără să moară, lucru care nu este deloc declarat. Să luăm cazul apostolilor, de exemplu; ei au murit şi din momentul morţii până în momentul învierii au fost socotiţi ca „adormiţi”. Moartea a fost un act de un moment, în timp ce somnul sau starea de inconştienţă a continuat secole la rând.

Această idee despre cuvântul „somn” trebuie ataşată cuvintelor apostolului pentru ca ele să poată fi înţelese, adică, cei din poporul Domnului care rămân până la a doua prezenţă a Sa nu vor trebui să doarmă în moarte inconştienţi nici măcar un moment. Ei vor muri totuşi, după cum spune Domnul prin profet, vorbind despre Biserică: „Eu am zis: «Toţi sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui-Prea-Înalt. Dar veţi muri ca un om şi veţi cădea ca unul dintre prinţi»” (Ps. 82:6, 7 -- Biblia ebraico-engelză, J. P. Green -- n.e.). Lumea în general moare ca Prinţul Adam, în calitate de copii ai lui, părtaşi la sentinţa lui; dar cei credincioşi în Cristos Isus mor cu El -- cu Prinţul Isus (Isa. 9:6; Fapt. 3:15; 5:31). Îndreptăţiţi prin sacrificiul Lui, ei devin morţi cu El, ca împreună-sacrificatori. Ei „cad” în moarte ca sacrificii -- ca al doilea Prinţ. „Dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El.” Dar, după cum arată apostolul, moartea acestora nu va însemna un somn inconştient -- momentul morţii va fi chiar momentul „schimbării”, sau îmbrăcarea casei din ceruri, corpul spiritual.

„Schimbarea” membrilor Bisericii care rămân până la prezenţa Domnului este astfel prezentată ca fiind în toate sensurile cuvântului o parte a Primei Învieri. Ea nu se deosebeşte în nici un amănunt de experienţa morţii care trebuie să fie comună tuturor membrilor acelui singur corp. Singurul punct de diferenţă între alţi membri ai corpului şi aceştia este cel specificat de apostol, anume, ei nu vor „adormi”. Aceşti din urmă membri ai corpului nu vor trebui să doarmă -- nu vor trebui să aştepte să vină Împărăţia, ((725)) fiindcă atunci ea va fi stabilită. Ei vor trece imediat de la activităţile slujirii de această parte a vălului în trup, la activităţile slujirii de cealaltă parte a vălului ca Noi Creaturi desăvârşite, membrii Cristosului.

„Ce vom fi nu s-a arătat încă”

În privinţa puterilor şi calităţilor Noilor Creaturi desăvârşite, apostolul ne spune că nu vor avea toţi acelaşi grad de glorie, chiar dacă toţi vor avea acelaşi fel de glorie -- toţi vor fi fiinţe celeste, cereşti. Va fi o glorie comună tuturor acestor fiinţe celeste şi o altă glorie comună fiinţelor umane sau terestre. Fiecare va fi glorioasă în perfecţiunea ei, dar gloriile celor celeste vor fi superioare -- transcendente. Scripturile ne spun că Biserica în ansamblul ei, va „străluci ca soarele” (Mat. 13:43). Această descriere a gloriei viitoare făcută de Domnul nostru se aplică la toţi cei care sunt din clasa „grâu”; totuşi, în lumina explicaţiei apostolului (versetul 41), ne dăm seama că vor fi deosebiri individuale în poziţiile şi onorurile Bisericii. Toţi vor fi perfecţi, toţi vor fi fericiţi în cel mai înalt grad, dar, după cum Tatăl este mai presus de toţi, după cum L-a înălţat pe Fiul să fie alături de El şi după cum aceasta indică deosebiri în privinţa gloriei, maiestăţii şi autorităţii, tot aşa printre urmaşii Domnului, toţi aceştia fiind acceptabili, vor fi deosebiri în privinţa poziţiei, după cum „o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea” în mărime şi strălucire. 1 Cor. 15:41.

Domnul nostru, în două din pildele Sale, sugerează aceeaşi deosebire printre urmaşii Săi glorificaţi. Cel care a fost credincios cu cinci talanţi urma să primească o laudă specială la întoarcerea Domnului, în timp ce ceilalţi credincioşi care au avut un număr mai mic de talanţi vor fi trataţi proporţional. Cel care a fost credincios în folosirea minei sale, aşa încât să câştige zece mine, urma să primească conducerea peste zece cetăţi; iar cel care a fost credincios peste mina sa câştigând cinci mine, va avea talanţi, binecuvântări, oportunităţi şi autoritate proporţional crescute. Mat. 25:14-30; Luca 19:11-27.

((726))

Nu trebuie să ne mirăm de aceasta, pentru că privind în urmă vedem că în timp ce Domnul a ales doisprezece apostoli şi i-a iubit pe toţi, între ei au fost trei pe care i-a iubit în mod deosebit şi care în diferite împrejurări au fost mai aproape de El şi în relaţie mai confidenţială decât ceilalţi. De asemenea, putem fi siguri că atunci când se va deschide „Cartea vieţii” şi când vor fi împărţite poziţiile cele mai apropiate de Învăţătorul pe tron, cei de la dreapta şi cei de la stânga (cei mai aproape de persoana Sa) vor fi recunoscuţi de toţi ca vrednici de cinstea şi distincţia acordată lor (Mat. 10:41). Nu ne va surprinde deloc să-l găsim pe apostolul Pavel alături de Învăţătorul şi posibil pe Ioan de cealaltă parte a Sa. Ideea nu este aceea de loc sau de poziţie pe o bancă -- tron -- ci de cât de strânsă este relaţia în privinţa puterii şi maiestăţii Împărăţiei. Putem fi siguri că toţi cei care vor constitui „turma mică” vor fi atât de plini de Spiritul Domnului încât să-şi dea întâietate unul altuia; şi putem şti cu ceritudine că nu va fi nici o gelozie, ci judecata divină în privinţa vredniciei va fi aprobată deplin de către toată Creaţia Nouă. Acest lucru este aşa în prezent şi îl putem aştepta mult mai mult în viitor. Citim că în prezent „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut” şi toţi cei care sunt în armonie cu Domnul caută continuu, nu să schimbe aranjamentul divin, ci să-l recunoască şi să coopereze cu el. Desigur că aşa va fi şi în viitor.

Descriind deosebirile dintre condiţiile prezente şi cele din viitor apostolul spune: „Trupul (acest cuvânt se găseşte numai în manuscrisele târzii, conform notei introductive a traducerii revizuite. În locul lui apare un pronume personal pe care traducătorii Bibliei engleze l-au redat la neutru, el sau ea -- n. e.) este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire”. „Ea” -- Creatura Nouă, a cărei existenţă a început la consacrare şi la conceperea de Spirit. Creatura Nouă se dezvolta şi căuta să ţină în stăpânire carnea şi s-o facă servul ei, în armonie cu voinţa divină -- Creatura Nouă despre care se spune că trăia în trup ca într-un cort, în timp ce aştepta corpul nou. „Ea” a fost semănată în putrezire, într-un corp care putrezeşte; „ea” a ((727)) mers în moarte şi totuşi „ea” nu este reprezentată ca moartă, ci numai adormită, în timp ce cortul ei pământesc s-a descompus. Aceeaşi „ea”, Creatura Nouă, va fi îmbrăcată cu casa cerească, corpul spiritual, la Întâia Înviere.

Acest corp spiritual în care „ea” va fi înviată, după cum spune apostolul, va fi neputrezitor -- care nu poate putrezi, care nu poate muri. Cuvântul redat aici prin neputrezire este aphtharsia şi înseamnă ceva inatacabil de moarte, ceva ce nu poate putrezi, muri sau trece. Acelaşi cuvânt este redat prin „neputrezire” în versetele 50, 53 şi 54 din acest capitol şi în Romani 2:7 şi 2 Timotei 1:10.

Această declaraţie, că corpurile noastre spirituale nu vor putea putrezi, vor fi nemuritoare, este extraordinară, fiindcă suntem informaţi clar că această calitate a nemuririi aparţine inerent numai lui Iehova, deşi se spune despre Domnul nostru Isus că datorită credincioşiei Sale, marea Sa înălţare a constat în parte din acordarea vieţii în Sine, aşa cum Tatăl are viaţă în Sine. Ideea este aceeaşi -- că gloriosul Cap al Bisericii a avut tocmai o astfel de „schimbare” la nemurire, neputrezire, participare la natura divină. Nu ne uimeşte că planul lui Dumnezeu a fost atât de generos faţă de dragul nostru Răscumpărător, dar ne uimeşte că această calitate a naturii divine, care n-a fost dată altora în afară de Învăţătorul nostru, le-a fost promisă membrilor corpului Său, care merg pe urmele Sale şi caută gloria, cinstea şi nemurirea. 2 Pet. 1:4; Rom. 2:7.

„Este semănat în necinste şi înviază în slavă.” Aici iarăşi se face referire la Noua Creatură prin cuvântul (subînţeles -- n. e.) „el”. În timpul vieţii prezente lumea nu ne cunoaşte, nu-şi dă seama că am fost concepuţi de Tatăl ca să fim copiii Săi pe plan spiritual şi locuim numai temporar în trup, pentru scopul încercării noastre, pentru probarea credincioşiei faţă de legământul nostru de sacrificiu. „Acum suntem copii ai lui Dumnezeu.” Dar nefiind recunoscuţi suntem desconsideraţi de lume; şi din cauza consacrării noastre Domnului s-ar putea să nu ocupăm poziţii chiar aşa ((728)) de onorabile printre oameni, cum am putea ocupa prin talentele naturale pe care le avem, dacă acestea ar fi devotate scopurilor lumeşti. În orice caz, atât individual cât şi colectiv, Biserica în trup este acum, după cum spune apostolul, „în necinste”, în dispreţ; şi, după cum spune în altă parte, corpul nostru este un corp al stării smerite (Filip. 3:21). Dar care va fi mai târziu starea? Va trece toată necinstea? Va fi Biserica (Cap şi „corp”) astfel încât atât îngerii cât şi oamenii o vor aprecia şi onora? Va fi Noua Creaţie astfel „în slavă”? O, da! Avem această asigurare.

„Este semănat în slăbiciune şi înviază în putere.” Şi aceasta se referă la Noua Creatură -- slăbiciunea menţionată fiind aceea a corpurilor naturale muritoare, imperfecţiunile lor, pe care toate Creaturile Noi le deplâng şi pe care Dumnezeu cu îndurare nu le socoteşte ca slăbiciuni ale Noii Creaturi, ale cărei scopuri sau intenţii faţă de Domnul sunt pure, perfecte, loiale şi puternice. Faptul că aceste slăbiciuni nu vor însoţi noile corpuri înviate ale celor „aleşi” este declarat în mod foarte specific. „Este înviat în putere” -- puterea perfecţiunii, puterea naturii noi, puterea lui Dumnezeu.

„Este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc.” Aceeaşi Ea, aceeaşi Creatură Nouă. Acum este trup natural -- singurul lucru palpabil este carnea. Numai prin harul lui Dumnezeu ni se permite să socotim mintea nouă o Creatură Nouă şi să aşteptăm timpul când acestei minţi noi i se va da un corp spiritual, potrivit pentru ea. Atunci Ea va fi corpul spiritual, în acelaşi sens în care Ea este acum corpul natural. Ce perspectivă glorioasă este aceasta! Cu adevărat, este de neînţeles pentru noi care n-avem alte experienţe decât cele obişnuite pentru omul natural -- exceptând faptul că mintea noastră a pătruns prin credinţă făgăduinţele şi revelaţiile Domnului şi a intrat în spiritul „lucrurilor care încă nu se văd”.

Dar dacă însuşi gândul la gloriile viitoare ne-a ridicat deasupra lumii şi a grijilor ei, a încercărilor ei, a nebuniilor ei ((729)) şi a plăcerilor ei, cu cât mai mult vor însemna pentru noi realităţile când vom fi perfecţi şi asemenea Domnului nostru şi ne vom împărtăşi de gloria Lui! Nu este de mirare că Domnul nostru i-a spus lui Nicodim: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre cele cereşti?” Nu este de mirare că trebuie să fim concepuţi de Spiritul sfânt înainte de a putea chiar şi începe să înţelegem lucrurile cereşti. Fără îndoială, prin urmare, capacitatea noastră de a alerga alergarea pusă în faţa noastră în Evanghelie, străduinţa noastră de a birui spiritul lumii şi asalturile Adversarului, va fi în măsura în care vom fi ascultători de sfatul divin, nu vom iubi lumea şi vom da la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor, nepărăsind strângerea noastră laolaltă şi cercetând Scripturile zilnic, şi în toate sensurile cuvântului făcând uz de privilegiile, îndurările şi binecuvântările conferite nouă ca şi copii ai lui Dumnezeu. „Dacă facem aceste lucruri nu vom aluneca niciodată, ci ni se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” 1 Ioan 3:2, 3; Rom. 8:17; Ioan 3:12; 1 Cor. 2:14; 1 Ioan 2:15; Efes. 6:10-18; Evr. 12:1, 2; 10:25; Ioan 5:29; Fapt. 17:11; 2 Pet. 1:4-11.

((730))

Dor de casă

Cum cerbul doreşte izvorul de apă,
Aşa Te doreşte sufletul meu.
O, când voi privi a Ta faţă,
Când îmi vei spune la Tine să vin?

Cât de ades noaptea ochii-mi îndrept
Spre a mea casă cerească,
Şi timpul fericit aştept când Tu,
Domnul meu, îmi vei zice «Vino!»

Totuşi eu ştiu că aceia doar
Îţi vor vedea slăvita faţă,
Cari inima şi-au curăţat
Şi-au scos din ea chiar orice urmă de păcat.

Dar, vai, Stăpân şi Domn al meu,
Eu ştiu că încă sunt departe
De a-i întâlni pe-ai Tăi sfinţi în lumină
Şi a avea cu ei o dulce părtăşie.

Ştiu că aceia cari pe tronul Tău vor sta,
În dulce asemănarea Ta vor trebui să fie;
Şi toată a Spiritului scumpă roadă,
Tatăl va trebui în ei să vadă.

Doamne, dă-mi har ca eu mai răbdător
Să mă silesc din inima-mi sărmană;
Şi adu timpul când cu Tine eu voi fi
Şi Te voi vedea faţă în faţă!

G. W. S.