Vol. 10 Noiembrie-Decembrie 2002 Nr. 1

Sângele stropirii de Paşti

„Când ... va vedea sângele pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, Domnul va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească.” Exodul 12:23.

R5640 W. T. 1 martie 1915 (pag. 67-72)

Perioada Paştilor, aşa cum sunt acestea celebrate de către evrei, se apropie — în acest an începând din 30 martie (15 Nisan începând de fapt luni 29 martie la ora 6 după masă). Dar interesul creştinilor se centrează în special asupra junghierii mielului, care preceda această sărbătoare de Paşti. Mielul de Paşti era junghiat în a patrusprezecea zi a lunii Nisan, dată care în acest an începe duminică 28 martie, la ora 6 după masă. Comemorarea morţii Mielului de Paşti antitipic, Domnul nostru Isus, care se sărbătoreşte la aceeaşi dată, va fi ţinută de noi duminică seara, 28 martie. Ce mult regretăm că deşi milioane de creştini şi de evrei vor sărbători acest mare eveniment din istorie prin unele ceremonii formale şi într-un mod superficial, numai puţini din aceste religii discern adevărata semnificaţie a sărbătorii!

Instituirea Paştilor

Dacă mintea tuturor acestora ar putea fi trezită complet în privinţa adevăratei semnificaţii a acesteia, ar începe o reînsufleţire religioasă cum n-a mai cunoscut lumea până acum. Dar, vai! după cum spune apostolul, dumnezeul acestei lumi a orbit minţile multora; şi chiar despre unii ai căror ochi ai înţelegerii sunt parţial deschişi, Sf. Petru spune că sunt orbi şi incapabili să vadă departe, sau sunt opriţi şi incapabili să vadă lucrurile adânci ale lui Dumnezeu în privinţa acestor ceremonii, care au fost celebrate în lume de 3500 de ani încoace. Şi, apropo, chiar şi adepţii Criticii Radicale şi agnosticii în general trebuie să admită că un eveniment atât de proeminent marcat, atât de larg respectat de atâta timp, trebuie să fie bazat pe o realitate. Trebuie să fi avut loc chiar o astfel de întâmplare în Egipt; întâii-născuţi din Egipt trebuie să fi pierit în acea plagă a zecea, iar întâii-născuţi ai Israelului trebuie să fi fost salvaţi din ea — toţi cei care au respectat porunca de a rămâne sub sânge — altfel această celebrare a evenimentului atât de răspândită ar fi inexplicabilă.

Nu trebuie să vă amintim amănuntele legate de instituire, decât că vom spune că israeliţii au fost ţinuţi într-o măsură de robie de către egipteni, iar când în providenţa Domnului a venit timpul eliberării lor, stăpânii lor au căutat în mod egoist să le menţină robia şi au refuzat să-i lase să plece spre ţara Canaanului. În timpul anului Domnul a trimis asupra poporului din Egipt nouă plăgi diferite, una după alta, eliberându-i de ele, când împăratul lor cerea îndurare şi făcea promisiuni pe care apoi le călca. În cele din urmă, slujitorul Domnului, Moise, a anunţat un mare dezastru care le întrecea pe toate — că întâii-născuţi din fiecare familie a Egiptului aveau să moară într-o noapte, şi că în casa celor mai umili ţărani ca şi în casa împăratului avea să fie o mare jale, iar ca rezultat al acesteia ei aveau să fie bucuroşi în final să cedeze şi să lase pe israeliţi să plece — da, să-i îndemne să plece, şi încă în grabă — ca nu cumva Domnul să aducă în cele din urmă moarte asupra întregului popor dacă împăratul lor continua să-şi împietrească inima şi să se împotrivească mandatului divin.

Primele trei plăgi au fost comune tuturor din Egipt, inclusiv în partea unde locuiau israeliţii. Următoarele şase plăgi au afectat numai partea ocupată de egipteni. Ultima plagă, a zecea, a fost declarat că trebuia să fie comună pentru toată ţara Egiptului, inclusiv partea destinată israeliţilor, în ((662)) afară de faptul că aceştia arătau credinţă şi ascultare prin grija de a jertfi un miel, al cărui sânge să fie stropit pe stâlpii laterali şi pe pragul de sus al uşii, şi a cărui carne să fie mâncată în aceeaşi noapte, cu ierburi amare şi cu pâine nedospită, cei care o mâncau stând în picioare cu toiagul în mână şi încinşi, gata de călătorie — cu aşteptare deplină că Domnul va lovi cu moarte pe întâii-născuţi ai egiptenilor şi-i va face dispuşi să-i lase pe israeliţi să plece, şi cu deplină credinţă de asemenea că ei vor avea parte de aceeaşi calamitate dacă nu va fi sânge pe stâlpii şi pe pragul de sus al uşii.

Mielul de Paşti antitipic

Israeliţilor li s-a poruncit să sărbătorească aceste Paşti ca primul aspect al Legii iudaice şi ca unul din cele mai mari momente comemorative ale lor ca naţiune. De fapt, aflăm că Paştele este sărbătorit de către evrei într-o anumită măsură în toate părţile lumii — chiar şi de către aceia care pretind că sunt agnostici şi necredincioşi. Ei mai au o măsură de respect pentru el ca obicei antic. Dar nu este oare straniu că, cu mintea strălucită pe care mulţi dintre ei o au, prietenii noştri evrei nu s-au gândit niciodată că merită să cerceteze sensul acestei sărbători? De ce a fost junghiat şi mâncat mielul? De ce a fost stropit sângele pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus? Fiindcă aşa a poruncit Dumnezeu, desigur; dar ce temei, motiv, scop sau lecţie a fost în spatele poruncii divine? Desigur că un Dumnezeu raţional dă porunci raţionale şi la timpul cuvenit va vrea ca poporul Său credincios să înţeleagă semnificaţia fiecărei cerinţe. De ce sunt evreii indiferenţi la acest subiect. De ce prejudecata le împiedică mintea?

Deşi creştinismul are răspunsul la această întrebare, regretăm că majoritatea creştinilor, din cauza neglijenţei, nu sunt în stare să dea un motiv şi un temei pentru speranţa legată de această chestiune. Dacă evreul îşi poate da seama că ziua lui de Sabat este un tip sau o preumbrire a unei Epoci viitoare de odihnă şi binecuvântare şi eliberare de trudă, întristare şi moarte, de ce nu poate el vedea că, în mod asemănător, toate aspectele instituirii Legii Mozaice au fost intenţionate de către Domnul să fie preumbriri ale diferitelor binecuvântări, care vor fi acordate la timpul cuvenit? De ce nu pot discerne toţi că mielul de Paşti a fost un tip, a reprezentat pe Mielul lui Dumnezeu, că moartea lui a reprezentat moartea lui Isus, Mesia? Iar stropirea sângelui lui simbolizează, reprezintă atribuirea meritului morţii lui Isus întregii Case a Credinţei, clasa peste care se trece?

Binecuvântaţi sunt cei ai căror ochi ai credinţei văd că Isus a fost într-adevăr „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” — că anularea păcatului lumii este efectuată prin plătirea pedepsei lui Adam — că, după cum întreaga lume a pierdut favoarea lui Dumnezeu şi a venit sub sentinţa divină a morţii, cu însoţitorii ei de necaz şi durere, a fost necesar să se facă o satisfacere a Dreptăţii înainte ca această sentinţă sau acest blestem să fie îndepărtat; şi că, prin urmare, după cum declară apostolul, Cristos a murit pentru păcatele noastre — Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. Astfel El a deschis „o cale nouă şi vie” — o cale spre viaţă veşnică.

„Cele dintâi roade”

Cei care sunt familiari cu Biblia au observat că Biserica lui Cristos este numită „Biserica întâilor-născuţi” şi „cele dintâi roade ale creaturilor Sale” (Evr. 12:23; Iac. 1:18; Apoc. 14:4). Aceste expresii implică faptul că sunt şi alţii în familia lui Dumnezeu, născuţi mai târziu — roadele târzii. Creştinii par să treacă cu vederea aceste scripturi în ceea ce priveşte aplicarea lor şi au ajuns să creadă în general că numai cei care sunt din primele roade vor fi vreodată mântuiţi, că nu vor fi roade târzii. Dar să privim la acest tip al Paştilor — să observăm că scopul lui Dumnezeu a fost să salveze pe toţi israeliţii şi că ei ca naţiune au reprezentat pe toţi din omenire care vor veni vreodată în armonie cu Dumnezeu şi li se va acorda viaţă veşnică în Ţara Făgăduită.

Să remarcăm de asemenea că au fost două paşti. A fost unul mare, când întreaga naţiune, prin putere divină a fost eliberată în mod miraculos de către Domnul şi condusă pe un banc de nisip prin canalul Mării Roşii special pregătit pentru ei prin accentuarea vânturilor şi mareelor. Imaginea aceea, sau tipul acela, arată eliberarea finală din puterea păcatului şi a lui Satan a fiecărei creaturi care în cele din urmă va veni în acord cu Domnul şi va dori să-i aducă închinare — nici un israelit n-a fost lăsat în urmă.

Însă Paştele de la Marea Roşie nu este cel pe care-l discutăm noi în mod special cu această ocazie — nu este cel al cărui antitip suntem noi pe cale să-l sărbătorim. Nu; evenimentul pe care-l sărbătorim este antitipul trecerii peste, sau cruţării întâilor-născuţi ai lui Israel. Numai întâii-născuţi au fost în pericol, chiar dacă eliberarea tuturor a depins de salvarea întâilor-născuţi. Aplicând aceasta în armonie cu toate Scripturile, vedem că numai Cele dintâi roade ale creaturilor Sale, Biserica Întâilor-născuţi, sunt cruţaţi în prezent — trecându-se peste ei — cei care sunt sub sânge. Vedem că restul omenirii, cei care doresc să se înroleze şi să urmeze pe marele Moise antitipic atunci când în final va conduce poporul afară din robia păcatului şi morţii, nu sunt acum în pericol — numai Întâii-născuţi, ale căror nume sunt scrise în ceruri sunt în pericol.

„Biserica Întâilor-născuţi”

Întâii-născuţi — „Biserica întâilor-născuţi” — sunt cei cărora înainte de restul omenirii li s-au deschis ochii înţelegerii ca să-şi dea seama de starea lor de robie şi de nevoia lor de eliberare şi de voinţa lui Dumnezeu de a-şi împlini faţă de ei făgăduinţele Sale bune. Mai mult, ei sunt cei care ((663)) au răspuns la harul lui Dumnezeu, s-au consacrat Lui şi serviciului Lui, şi în schimb au fost concepuţi din nou de Spiritul sfânt. Pentru aceşti întâi-născuţi este o chestiune de viaţă şi moarte dacă rămân sau nu în Casa Credinţei — în spatele sângelui stropirii. Pentru aceştia, a ieşi din această stare ar implica o nesocotire a îndurării divine. Ar însemna că ei au făcut în ciuda bunătăţii divine şi că, după ce s-au bucurat de partea lor din îndurarea lui Dumnezeu aşa cum este reprezentată prin sângele Mielului, ei n-au apreciat-o. Despre aceştia Scripturile declară: „Nu mai rămâne nici o jertfă” pentru păcatele lor. Ei trebuie să fie socotiţi ca adversari ai lui Dumnezeu, a căror soartă a fost simbolizată prin nimicirea întâilor-născuţi ai Egiptului.

Nu vrem să spunem că întâii-născuţi ai Egiptului care au murit în noaptea aceea şi vreunii din întâii-născuţi ai israeliţilor care au ieşit din casele lor contrar poruncii şi au murit din acea cauză, au mers în Moartea a Doua. Chiar dimpotrivă, înţelegem că toate aceste lucruri au fost tipuri, figuri, ilustraţii, preumbriri ale unor lucruri de pe un plan mai înalt, şi că realităţile aparţin Bisericii lui Cristos din timpul acestui Veac Evanghelic începând de la Cincizecime. Dacă păcătuim cu voia după ce am primit o cunoştinţă a Adevărului, după ce am gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu, după ce am fost făcuţi părtaşi Spiritului sfânt şi astfel membri ai Bisericii Întâilor-născuţi — dacă atunci am cădea, ar fi cu neputinţă să ne reînoiască spre pocăinţă; Dumnezeu n-ar mai avea nimic pentru noi; nesocotirea îndurării Sale ar însemna pentru noi să murim în Moartea a Doua. 2 Pet. 2:12; Iuda 1:12.

Din acest punct de vedere Biserica Întâilor-născuţi, prin conceperea Spiritului sfânt şi prin cunoştinţa şi privilegiile mai mari de care ei se bucură în toate modurile, au o responsabilitate mai mare decât lumea, fiindcă ei sunt până acum singurii în pericol de Moartea a Doua. Aceasta este lecţia tipului şi se aplică numai la creştini.

Curând noaptea va fi trecut, dimineaţa slăvită a eliberării va fi venit şi Cristosul, antitipicul Moise, Cap şi Corp, va conduce, va elibera tot Israelul — tot poporul lui Dumnezeu — pe toţi care, atunci când vor şti, vor fi bucuroşi să respecte, să onoreze şi să se supună voinţei lui Dumnezeu. Ziua Eliberării va fi tot Veacul Milenar, la încheierea căruia tot răul şi toţi răufăcătorii, simbolizaţi prin oştile Egiptului, vor fi complet distruşi în Moartea a Doua.

„De câte ori” faceţi lucrul acesta

Apostolul identifică în mod clar şi hotărât mielul de Paşti cu Domnul nostru Isus, zicând: „Hristos Paştele nostru a fost jertfit. De aceea, să luăm parte la sărbătoare” (1 Cor. 5:7, 8). El ne informează că toţi „avem nevoie de sângele stropirii”, nu pe casele noastre, ci pe inimile noastre (Evr. 12:24; 1 Pet. 1:2). De asemenea trebuie să mâncăm pâinea fără aluat (nefermentată, pură) a Adevărului, dacă vrem să fim tari şi pregătiţi pentru eliberare în Dimineaţa Noii Dispensaţii. De asemenea trebuie să mâncăm Mielul, trebuie să ni-L însuşim pe Cristos, meritul Său, valoarea care a fost în El. Astfel ne îmbrăcăm cu Cristos, nu numai prin credinţă, ci tot mai mult, în măsura capacităţii noastre, ne îmbrăcăm cu caracterul Său şi suntem transformaţi zi de zi în chipul Său glorios în inimile noastre.

Noi trebuie să ne hrănim cu El aşa cum evreii s-au hrănit cu mielul literal. În locul ierburilor amare, care le-a crescut şi le-a ascuţit pofta, noi avem experienţe şi încercări amare, pe care Domnul ni le dă şi care ne ajută să ne dezlipim sentimentele de lucrurile pământeşti şi ne dau poftă crescută să ne hrănim din Miel şi din Pâinea nedospită a Adevărului. De asemenea, noi trebuie să ne amintim că aici n-avem o cetate stabilă, ci, ca peregrini, străini, călători, cu toiagul în mână, încinşi pentru călătorie, suntem în drum spre Canaanul ceresc şi spre toate lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru Biserica Întâilor-născuţi, în asociere cu Răscumpărătorul lor ca împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeu.

Domnul nostru Isus de asemenea S-a identificat pe deplin cu mielul de Paşti. În seara când a fost vândut şi chiar înaintea răstignirii, El a adunat pe ucenici în odaia de sus, zicând: „Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi”. A fost necesar ca ei în calitate de evrei să sărbătorească cina de Paşti în acea noapte — salvarea întâiului-născut tipic de „prinţul acestei lumi” tipic. Dar de îndată ce au fost îndeplinite cerinţele tipului, Domnul nostru a instituit o Comemorare nouă pe temelia veche, zicând: „Ori de câte ori veţi” face lucrul acesta (veţi Comemora Paştile — anual) „să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea” (1 Cor. 11:24, 25). Vecinii voştri evrei, ai căror ochi pentru înţelegere n-au fost încă deschişi, nu vor aprecia chestiunea în sensul ei antitipic adevărat, dar voi, care Mă recunoaşteţi ca Mielul lui Dumnezeu, junghiat în planul lui Dumnezeu de la întemeierea lumii — care recunoaşteţi că sunt pe cale de a-Mi da viaţa ca Preţul de Răscumpărare a lumii — veţi recunoaşte acest anotimp al Paştilor cu o semnificaţie specială şi sacră pe care alţii n-o pot aprecia. Ca atare voi nu veţi mai sărbători tipul, ci veţi comemora Antitipul, căci Eu sunt aproape de moarte ca Mielul lui Dumnezeu, şi astfel să dau sângele stropirii pentru Biserica Întâilor-născuţi şi hrană adevărată pentru întreaga Casă a Credinţei.

„Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi”

Faptul că urmaşii Domnului nu mai trebuie să se adune cum făceau evreii înainte, ca să mănânce cina de Paşti din mielul literal pentru comemorarea eliberării din Egipt, este arătat de Domnul nostru prin alegerea simbolurilor noi — „pâinea nedospită” şi „rodul viţei” — ca să-L ((664)) reprezinte pe El ca fiind Mielul. De atunci încolo urmaşii Săi, în acord cu porunca Sa, au sărbătorit în fiecare an moartea Sa ca Mielul lor de Paşti, până după ce apostolii au adormit în moarte şi o mare depărtare de credinţă a încurcat mintea creştinătăţii nominale, producând epoca cunoscută ca Veacurile Întunecate. Chiar şi în timpul Veacurilor Întunecate a persistat învăţătura că Cristos a fost Mielul de Paşti antitipic, chiar dacă celebrarea morţii Sale prin Cina de Paşti pe care a instituit-o Isus n-a mai fost respectată. Aceasta a fost înlocuită cu acea blasfemie îngrozitoare, care a înşelat şi a încurcat atâtea milioane din creştinătate — Liturghia — introdusă de romano-catolicism. În Scripturi aceasta este numită „urâciunea pustiirii”, din cauza influenţei dezastruoase pe care a avut-o asupra credinţei şi practicii poporului Domnului. Deşi protestanţii în general au respins Liturghia, ca fiind cu totul contrară învăţăturilor lui Cristos şi ale apostolilor, totuşi practicile protestanţilor sunt încă mult influenţate de acea eroare îngrozitoare, de care ei au scăpat numai parţial.

Liturghia nu este Euharistul

Mulţi protestanţi vor întreba cu inocenţă: Nu este Liturghia numai Euharistul, Cina Domnului, sub alt nume? O, nu! răspundem noi — este cu totul diferită! Cina Domnului sărbătoreşte moartea lui Cristos îndeplinită la Calvar. Liturghia reprezintă un nou sacrificiu pentru păcate, făcut de fiecare dată când se face Liturghia. Prietenii noştri romano-catolici cred că atunci când preotul binecuvântează pâinea, aceasta devine corpul real al lui Cristos în mâinile sale, cu scopul de a-L sacrifica din nou. Marea Liturghie este o sacrificare specială a lui Cristos pentru un anumit păcat al unei anumite persoane. Mica Liturghie este o sacrificare a lui Cristos pentru păcatele generale ale unei adunări. Romano-catolicii pretind că ei cred în meritul sacrificiului lui Cristos la Calvar — că acesta a acoperit păcatul originar, păcatele generale trecute; dar ei pretind şi că păcatele zilnice, neajunsurile, greşelile fiecărei persoane, cer să fie curăţate din când în când prin noi sacrificări ale lui Cristos. Astfel, din punctul lor de vedere, aşa cum este reprezentat prin Liturghie şi cum este practicat de romano-catolici, greco-catolici şi de cei din Biserica Sacerdotală Episcopală, Cristos este sacrificat din nou în toată lumea în fiecare zi. În Scripturi aceasta este numită „urâciune” în ochii lui Dumnezeu, fiindcă nesocoteşte, nimiceşte faptul aşa cum este declarat în Biblie, că Cristos nu mai moare, că El „printr-o singură jertfă a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna” pe cei care vin la Tatăl prin El. Rom. 6:9; Evr. 10:14.

Se va vedea uşor că repetarea sacrificiilor reprezentate prin Liturghie are efectul anulării sau minimalizării valorii marelui Sacrificiu de la Calvar, reprezentat prin Paşti şi prin Cina Comemorativă. Cum am putea aştepta ca acei care au ajuns să caute în mod special anularea păcatelor lor prin Liturghie, să privească în urmă la Paştele antitipic cu o preocupare atât de adâncă şi cu o apreciere atât de înaltă ca şi cum ar fi fost învăţaţi altfel? Prin urmare, în timp ce celebrarea Vinerii Mari a continuat, celebrarea Cinei Comemorative a căzut în uitare cu mult înainte.

În privinţa protestanţilor, respingând dogma Liturghiei ca fiind complet nescripturală, ei au abandonat-o şi s-au întors la o celebrare a Cinei Domnului. Între timp însă, obişnuiţi cu frecvenţa Liturghiei, ei au considerat frecvenţa cu care să fie celebrată Cina Domnului numai ca o chestiune de eficacitate. Ca atare, găsim că unii o celebrează la fiecare patru luni, alţii la fiecare trei luni, alţii în fiecare lună, alţii în fiecare duminică. Această laxitate generală şi neputinţă de a se ajunge la un nivel general de conformitate este din pricina a două lucruri: (1) Creştinii în general au trecut cu vederea faptul că Domnul nostru a murit ca Mielul Antitipic şi că celebrarea morţii Sale este Cina de Paşti anititipică. (2) Ei au înţeles greşit cuvintele Domnului nostru „de câte ori faceţi aceasta”, că ar însemna, faceţi aceasta de câte ori vreţi, în timp ce cuvintele înseamnă de fapt, de câte ori voi, ucenicii Mei (toţi aceştia fiind evrei şi obişnuiţi cu ţinerea Paştilor), celebraţi această ocazie, faceţi-o în amintirea Mea — nu în amintirea mielului literal şi a eliberării tipice din Egiptul tipic şi din robia lui prin cruţarea întâilor-născuţi tipici.

Cei care celebrează săptămânal Cina Domnului consideră că ei au un precedent scriptural pentru a face astfel, fiindcă în Biblie citim că Biserica timpurie se aduna în prima zi a săptămânii şi în asemenea ocazii „frângeau pâinea”. Este însă o mare greşeală a se confunda astfel de frângere a pâinii cu Cina Comemorativă, căci cea dintâi era numai o masă obişnuită. Nu există absolut nimic în relatare care să indice altfel; vinul, rodul viţei, nu este menţionat în legătură cu ea, iar despre pâine nu s-a spus că reprezintă corpul frânt al Domnului nostru. Era un obicei social de bucurie în Biserica timpurie să se sărbătorească învierea Domnului nostru în prima zi a săptămânii, şi acest obicei social comun a ajutat să se strângă legăturile de fraternitate şi părtăşie. În multe locuri poporul Domnului urmează încă acest obicei. Adunarea de la tabernacol din Brooklyn are o astfel de frângere a pâinii în fiecare zi a Domnului între serviciul de după-masă şi cel de seară, pentru convenienţa celor care locuiesc departe şi în special ca o ocazie de dorit pentru mai multă părtăşie printre poporul Domnului.

Data Cinei Comemorative

După cum ştim cu toţii, evreii foloseau Luna mai mult decât noi pentru calcularea timpului. Fiecare Lună nouă reprezenta începutul unei luni noi. Luna nouă care era cea mai aproape de echinocţiul de primăvară era socotită ca începutul ((665)) anului eclesiastic, prima zi a lunii Nisan. În a cincisprezecea zi a acelei luni începea Sărbătoarea de Paşti a evreilor, care ţinea o săptămână. Acea Sărbătoare de şapte zile reprezenta bucuria, pacea, binecuvântarea care rezultau pentru întâii-născuţi ai Israelului din trecerea peste ei, şi a simbolizat bucuria, pacea şi binecuvântarea completă pe care fiecare creştin adevărat le trăieşte prin înţelegerea că peste păcatele sale s-a trecut prin meritul sacrificiului răscumpărător al lui Cristos. Toţi creştinii adevăraţi, prin urmare, au în inimile lor continuu o celebrare a acestei Sărbători a Paştilor — caracterul complet al acestei chestiuni fiind reprezentat în cele şapte zile, şapte fiind un simbol al completului. Evreul, nevăzând chestiunea din acest punct de vedere, se gândea mai puţin la junghierea mielului de Paşti şi la mâncarea acelei cini decât la săptămâna care urma după aceasta. Dar Domnul nostru a accentuat importanţa junghierii mielului de Paşti când S-a anunţat pe Sine ca antitipul lui şi când ne-a invitat să celebrăm moartea Sa la aniversarea ei, până când, la a Doua Venire a Sa, intrarea noastră în Împărăţie va însemna împlinirea completă a tuturor binecuvântărilor noastre.

Fără îndoială, pentru mulţi creştini ar fi o mare binecuvântare dacă ei ar putea vedea acest subiect în adevărata lui lumină, dacă ar putea da mai mare greutate valorii morţii lui Cristos şi s-ar alătura mai inimoşi la celebrarea ei — la aniversarea ei, în loc de alte timpuri şi perioade, neregulat şi fără semnificaţie specială. Totuşi, în toată lumea civilizată au apărut mici grupuri din poporul Domnului care dau atenţie acestui subiect şi cărora le place să celebreze moartea Învăţătorului conform cerinţei Lui — „de câte ori faceţi lucrul acesta” — anual — „să-l faceţi în amintirea Mea”. Noi credem că o astfel de celebrare aduce binecuvântare specială, atât pentru inimă, cât şi pentru minte. Cu cât ne apropiem mai mult de cerinţele divine, cu atât este mai mare măsura binecuvântării noastre, cu atât suntem atraşi mai aproape de Învăţătorul şi Capul nostru şi unul de altul ca membri ai Corpului Său.

În acest an data celebrării va cădea pe 28 martie, după ora 6 seara, fiindcă la acea oră începe ziua a patrusprezecea a lunii Nisan, după calculul evreiesc. Îndemnăm pe toţi din poporul Domnului de pretutindeni să se adune, după cum le convine mai bine, în grupuri sau familii mici, pentru a face aceasta în amintirea marelui sacrificiu al Domnului nostru. Faptul că este aniversarea morţii Sale, face chestiunea cu atât mai impresionantă.

„Nu cumva sunt eu, Doamne?”

Ne amintim de împrejurările primei Comemorări, binecuvântarea pâinii şi a paharului, rodul viţei, de îndemnul Domnului nostru că acestea reprezentau trupul Său frânt şi sângele Său vărsat, şi ca acei care sunt urmaşii Săi să participe — nu numai hrănindu-se din El, ci fiind frânţi cu El, nu numai împărtăşindu-se din meritul sângelui Său, al sacrificiului Său, ci şi dându-şi viaţa în serviciul Său, în cooperare cu El în toate modurile. Ce preţioase sunt aceste gânduri pentru cei care sunt în mod corect în armonie cu Domnul!

Urmând aceste gânduri, ei îşi pot aminti calea lui Iuda care, deşi mult favorizat, a iubit un câştig urât până acolo încât a fost dispus să-L vândă pe Învăţătorul său, şi a fost destul de îndrăzneţ încât, chiar în timp ce îi era dezvăluită trădarea faţă de Domnul, să strige: „Nu cumva sunt eu?” Însuşi gândul că unul care-L însoţise pe Domnul a putut să se lepede astfel şi să-L vândă vrăjmaşilor Săi cauzează un dezgust cuvenit faţă de asemenea purtare, şi trebuie pe bună dreptate să ne umple de precauţie, dacă nu de teamă, ca nu cumva în vreun sens al cuvântului, de dragul onoarei sau bogăţiei sau al oricărui alt lucru să vindem Adevărul sau pe careva din slujitorii lui, membrii Corpului lui Cristos.

Mintea noastră, deci, să urmeze pe Răscumpărătorul în Grădina Ghetsimani şi să-L privească rugându-Se cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea Să-L scape din moarte — care exprimă teama de moarte a Învăţătorului ca nu cumva în vreun amănunt să nu fi putut îndeplini Planul Tatălui şi de aceea să fie considerat nevrednic de înviere. Observăm cum Domnul nostru a fost întărit de Tatăl prin mesagerul îngeresc, dându-I asigurarea că-Şi respectase cu credincioşie angajamentul de consacrare şi că în mod sigur va avea o înviere aşa cum a fost prezis. Privim ce calm a fost după aceea, când, în faţa marelui preot şi a lui Pilat, şi înaintea lui Irod şi iarăşi a lui Pilat — „ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura” spre a Se apăra. Îl vedem credincios, curajos până la capăt, şi avem asigurarea Lui că ar fi putut cere de la Tatăl şi ar fi primit mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri pentru a-L proteja. Dar în loc de a cere ajutor să scape de sacrificiul Său, cererea Sa a fost pentru ajutor să-l îndure cu credincioşie. Ce lecţie pentru toţi urmaşii în urmele Sale!

O ocazie pentru examinare de sine

Pe de altă parte, ne amintim că până şi printre ucenicii loiali ai Săi, cei mai curajoşi L-au părăsit pe Domnul şi au fugit, iar unul dintre ei în timiditatea lui s-a lepădat de Învăţătorul său! Ce ocazie este aceasta pentru examinarea propriilor inimi în privinţa gradului credinţei noastre, a curajului şi a voinţei de a suferi cu Cel care ne-a răscumpărat! Ce ocazie ne este astfel oferită pentru a ne fortifica mintea cu hotărâri, că prin harul Său nu ne vom lepăda de Învăţătorul în nici o împrejurare sau condiţie — că Îl vom mărturisi nu numai cu buzele, ci şi cu purtarea noastră.

Apoi suntem uimiţi la gândul că poporul declarat al Domnului, evreii, a fost cel care L-a răstignit pe Prinţul Vieţii! Nu numai atât, dar liderii gândirii lor religioase, preoţii cei mai de seamă, cărturarii, fariseii şi învăţaţii Legii au fost ((666)) aceia care au făcut-o, mai degrabă decât poporul de rând. Ascultăm cuvintele Învăţătorului, zicând: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră”; şi vedem că El S-a referit la lumea religioasă şi în cazul nostru.

Beţi din acelaşi pahar

Lecţia pentru noi deci, este să nu fim surprinşi dacă opoziţia faţă de Adevăr şi persecuţiile purtătorilor de lumină care umblă în urmele lui Isus vor veni de la cei mai proeminenţi exponenţi ai creştinismului. Aceasta însă nu trebuie nici să ne facă să urâm pe împotrivitorii noştri, nici pe acei care L-au persecutat pe Domnul nostru până la moarte. Mai degrabă trebuie să ne amintim cuvintele apostolului Petru: „Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri”. O, da! neştiinţa, orbirea inimii şi minţii stau la baza tuturor suferinţelor lui Cristos — Cap şi Corp. Şi Tatăl permite să fie aşa, până când membrii Corpului vor fi împlinit ce lipseşte suferinţelor lui Cristos. Odată cu completarea numărului de membri ai Corpului lui Cristos, chiar cei aleşi, şi cu completarea încercării lor în privinţa credincioşiei până la moarte, va veni încheierea acestui Veac Evanghelic — schimbarea învierii Bisericii pentru a fi cu Domnul ei şi asemenea Lui. Atunci, aşa cum a declarat Învăţătorul nostru, cei care se împărtăşesc acum de corpul Său frânt şi se frâng împreună cu El în serviciul Adevărului, cei care participă acum la paharul Lui de suferinţă şi negare de sine, în curând vor bea împreună cu El vinul nou al bucuriei în Împărăţie — dincolo de văl. Mat. 26:29.

„Să ţinem sărbătoarea”

Cu acea Dimineaţă glorioasă a Noii Dispensaţii va începe marea lucrare de eliberare a lumii din cătuşele păcatului şi morţii — marea lucrare de ridicare. Apostolul Petru numeşte acea mare Epocă „Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:19-21). Ideea din mintea tuturor celor care participă la această Comemorare trebuie să fie cea exprimată prin cuvintele apostolului: „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”; „dacă am murit împreună cu El vom şi trăi împreună cu El”; „suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi”. Rom. 8:17, 18; 6:8; 2 Tim. 2:11, 12.

Cu aceste gânduri în privinţa trecerii peste păcatele Întâilor-născuţi prin meritul sângelui preţios, putem într-adevăr ţine Sărbătoarea Paştilor cu bucurie, în ciuda încercărilor şi greutăţilor. Făcând astfel şi continuând credincioşi ca urmaşi ai lui Isus, foarte curând vom avea marele privilegiu de a conduce oştirile Domnului — toţi cei care în final vor auzi, vor cunoaşte şi se vor supune marelui Împărat — afară de sub stăpânirea păcatului şi morţii, afară din Egipt, în Canaan. Da, dragi fraţi, în limbajul apostolului, „Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare”.

Paharul bucuriei în Împărăţie

Cu ocazia instituirii Comemorării Morţii Sale, Învăţătorul în convorbirea Sa cu apostolii a spus: „Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou, în Împărăţia Tatălui Meu” (Mat. 26:29). Domnul nostru compara aici două Zile mari — Ziua de suferinţă şi Ziua de glorie. Acest Veac Evanghelic a fost Ziua de suferinţă. Veacul Milenar va fi Ziua de glorie şi aceasta este numită în mod special „Ziua lui Hristos”.

Rodul viţei, paharul literal, reprezintă două idei. Paharul cu vin este produs cu preţul vieţii strugurilor. Strugurii îşi pierd individualitatea. Sucul este stors şi astfel rodul viţei este pregătit pentru a fi folosit. Paharul cu vin — sucul strugurilor — reprezintă însă nu numai zdrobirea strugurilor, ci şi împrospătarea care vine ca rezultat. Aşa este când bem din acest pahar literal. Pentru noi el simbolizează suferinţele şi moartea Mântuitorului nostru şi participarea noastră cu El în aceste suferinţe. Dar vinul reprezintă şi bucuria, veselia, şi astfel este folosit în Scripturi. Astfel în sensul în care Domnul nostru a folosit cuvintele „rodul viţei” în textul tocmai citat, acesta a reprezentat bucuriile Împărăţiei.

Tatăl a marcat pentru Domnul nostru Isus un curs specific în experienţa Sa pământească. Acest curs a constituit Paharul Său de suferinţă şi moarte. Dar Tatăl I-a promis că, după ce El va bea acest Pahar cu credincioşie, I se va da un alt Pahar, o altă experienţă — glorie, onoare şi nemurire. Apoi Mântuitorul a fost autorizat de Tatăl să facă aceeaşi propunere celor care ar dori să devină urmaşii Săi — că, dacă ei vor suferi cu El, vor bea cu El Paharul Său, al morţii, atunci vor participa cu El la Paharul Său viitor, al Bucuriei.

Prin cruce

„Oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde.” Noi trebuie să trecem cu toţii prin experienţele grele reprezentate prin teasc. Trebuie să ne dăm viaţa în serviciul divin. Trebuie să ne supunem experienţelor de zdrobire, să ni se şteargă urmele ca oameni şi să devenim Creaturi Noi. „Dacă răbdăm (împreună cu El), vom şi împărăţi împreună cu El” — nu altfel. Astfel noi acceptăm cu bucurie invitaţia de a bea din Paharul Său. Şi numai după ce Paharul va fi golit până la fund vom primi celălalt Pahar — Paharul bucuriilor Împărăţiei. Deşi Domnul nostru a avut o mare binecuvântare în ascultarea de Tatăl, totuşi pentru El a fost un timp de încercare până în ultimul moment, când a strigat, „S-a sfârşit!” ((667)) La fel este cu Biserica. Noi trebuie să bem tot Paharul. Trebuie să îndurăm toate experienţele. Nimic nu trebuie să rămână din Pahar.

Toate suferinţele lui Cristos vor fi complete când Corpul lui Cristos îşi va sfârşi cursul. Noul Pahar al Bucuriei I-a fost dat Domnului nostru când a fost primit în glorie. Atunci toţi îngerii lui Dumnezeu I s-au închinat. Curând ni se va da şi nouă Paharul Bucuriei. Desigur că a fost un timp de bucurie când sfinţii adormiţi au fost înviaţi şi au intrat în răsplata lor şi au primit Paharul Binecuvântărilor! (Vezi Vol. 3, pag. 233-240; Vol. 4, pag. 622.) Şi cei care au fost vii şi au rămas, la Venirea Învăţătorului sunt adunaţi acasă unul câte unul. Fără îndoială curând ne vom împărtăşi cu toţii de această bucurie, dacă suntem credincioşi. Noi credem că plinătatea bucuriei nu va fi atinsă până când toţi membrii lui Cristos vor fi cu El dincolo de văl. Atunci

vom avea parte de Tronul Său şi ne vom împărtăşi de slava Sa. Atunci, împreună cu iubitul nostru Domn, vom bea din vinul nou în Împărăţie; căci făgăduinţa este pentru toţi sfinţii Săi credincioşi.

„Tot sângele de animale
De pe altarele evreieşti
N-a putut da pace conştiinţei vinovate
Sau petele să spele.

Cristos însă, cerescul Miel,
Păcatele noastre toate le ia
Un sacrificu cu nume mai nobil
Cu sânge mai bogat ca ele.

Sufletu-mi în urmă se uită
Să vadă povara purtată de El,
Când viaţa-Şi vărsa pentru mine
Şi Răscumpărarea plătea.”