Vol. 18, Noiembrie-Decembrie 2010, Nr. 1 

“PACEA LUI DUMNEZEU”

“Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” Fil. 4:7 .

R 5284 W. T. 1 august 1913 (pag. 227-231)

Pacea este definită ca o stare de linişte sau calm, fără tulburări sau agitaţie — de linişte sufletească, de repaus. Textul nostru declară că Dumnezeu are astfel de stare a minţii. El are o minte senină, calmă, netulburată şi niciodată agitată, nici ostenită sau nedumerită de vreuna din grijile vastului Său domeniu. Totuşi, această pace perfectă a lui Dumnezeu, după cum arată Scripturile, nu se datoreşte faptului că nu există tulburări în vastul Său domeniu, nici unei indiferenţe nepăsătoare la durere sau plăcere, ci mai degrabă acelui echilibru perfect al atributelor Sale glorioase care Îl face Stăpân pe situaţie ca Suveranul întregului Univers.

Am admirat noi calmul şi stăpânirea de sine a unui mare general cum ar fi Grant sau Napoleon în mijlocul confuziei şi fumului bătăliei? Sau a marilor oameni de stat cum ar fi Gladstone sau Bismarck în mijlocul nedumeririlor şi pericolelor naţionale? Sau a medicilor capabili, sau a altora în timpuri şi locuri critice? Acestea sunt numai slabe ilustraţii ale păcii în stăpânirea de sine şi ale încrederii care domneşte în mintea lui Dumnezeu. El nu este niciodată încurcat, dezorientat, nedumerit, fricos sau ros de griji, nici nu se teme câtuşi de puţin că planurile Sale vor eşua sau scopurile Sale vor da greş; pentru că în El se află toată puterea şi înţelepciunea.

Sfera marelui Său intelect ajunge până la limitele cele mai îndepărtate ale posibilului, cuprinde toate cauzele şi discerne cu precizie toate efectele; în consecinţă, El ştie sfârşitul de la început, şi aceasta nu numai bazat pe principii filosofice, ci şi prin intuiţie. În calitate de Creator al tuturor lucrurilor şi autor al oricărei legi, El este pe deplin familiarizat cu toate subtilităţile complicate ale legii fizice, morale şi intelectuale, astfel încât nici o problemă nu s-ar putea ridica, ale cărei rezultate să nu fie cunoscute minţii Sale. “Dumnezeu e lumină şi în El nu este întuneric.” 1 Ioan 1:5.

Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, este de asemenea Susţinătorul competent al tuturor lucrurilor. În măreţie liniştită, din Veac în Veac, întregul univers fizic împlineşte voia Sa, fără nici o urmă de dezordine sau accident; şi aceeaşi Putere este garantată pentru susţinerea lui de-a lungul viitorului etern.

Astfel, din vastele Sale resurse inerente de Putere şi Înţelepciune, izvorăşte pacea lui Dumnezeu. Dar nu numai din această sursă este pacea divină; căci pacea este însoţitorul sigur al bunătăţii inerente. Dumnezeu este personificarea oricărei virtuţi şi a oricărui har; în consecinţă El are satisfacţia şi pacea binecuvântată a perfecţiunii morale conştiente, precum şi a Înţelepciunii şi Puterii inerente.

NATURA AFECTIVĂ A LUI DUMNEZEU

Totuşi găsim această pace a lui Dumnezeu existând împreună cu multă dezordine şi strâmtorare. Ca Tată El ne arată că are o iubire de tată faţă de toate creaturile Sale inteligente — “orice familie din ceruri şi de pe pământ” — şi c㠓prin voia Sa sfântă stau în fiinţă şi au fost create” (Efes. 3:15; Apoc. 4:11). El le-a creat în asemănarea Sa — cu aceleaşi atribute mentale şi morale, aşa încât să poată avea comuniune şi părtăşie cu ele ca fii, iar ele cu El ca Tată, pentru ca astfel, prin părtăşie şi comuniune reciprocă, Creatorul şi creatura să poată găsi plăcere, fericire şi încântare.

Această asemănare a lui Dumnezeu include în total nu numai aceleaşi facultăţi mentale, ci şi exercitarea liberă a acestora în formarea caracterului. O creatură care nu este capabilă să-şi formeze astfel caracterul nu ar fi în asemănare cu Dumnezeu. Şi în scopul dezvoltării caracterului trebuie pus în faţa ei alternativa binelui şi răului. Principiile de acţiune corecte şi greşite trebuie să fie discernute şi individul trebuie lăsat liber, la propria lui alegere în acea chestiune, pentru ca Dumnezeu să poată găsi plăcere în caracterul virtuos rezultat din alegerea liberă a dreptăţii.

Deoarece iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile Sale nou-create şi inocente este înrudită cu iubirea unui părinte pământesc pentru un copil nevinovat, deşi este mult mai puternică decât aceasta, şi deoarece acel interes iubitor şi grijă nu se răcesc cu trecerea anilor, ci veghează cu seriozitate la dezvoltarea principiilor şi roadelor dreptăţii, este evident că, asemenea unui părinte pământesc, Dumnezeu simte plăcere sau durere, potrivit cu alegerea liberă a cursului corect sau greşit, făcută de creaturile Sale inteligente. De aceasta suntem pe deplin asiguraţi, nu numai când ne gândim la faptul că El este Tată, ci şi din toate scripturile care vorbesc despre unele lucruri, că pentru El sunt dezgustătoare, neplăcute, vrednice de ură şi vrednice de dispreţ şi care nu-I aduc nici o plăcere; din scripturile care spun că mânia Lui arde împotriva lor şi indignarea şi mânia Lui se aprind, chiar până la distrugerea lor. Alte scripturi vorbesc despre plăcerea, iubirea, bucuria şi delectarea Lui în lucrurile plăcute — în principiile dreptăţii şi în cei care li se supun. Aprecierea simţămintelor plăcute implică în mod necesar capacitatea de a aprecia simţăminte de un caracter opus; căci durerea şi plăcerea pot fi în mod potrivit considerate fluxul şi refluxul aceluiaşi simţământ.

Aceste manifestări ale minţii lui Dumnezeu indică în mod clar natura afectivă a Fiinţei divine, fapt despre care am putea judeca şi din înţelegerea naturii noastre afective, deoarece omul a fost creat în chipul lui Dumnezeu. Nu, dragi prieteni, Dumnezeu nu este un Dumnezeu al indiferenţei nepăsătoare, insensibil la simţăminte de plăcere şi durere; dar ţinuta perfectă a atributelor Sale păstrează echilibrul păcii în toate situaţiile, fie durere fie plăcere.

PACEA LUI DUMNEZEU NU ESTE TULBURATĂ DE DISCORDIA EXTERIOARĂ

Cu acest gând deci, să vedem situaţiile în care minunata “pace a lui Dumnezeu” se menţine veşnic. Planul lui Dumnezeu bine stabilit în toate lucrările Lui creatoare a cerut veacuri pentru realizarea lui. În panorama veacurilor El a văzut în scopul Său gloria unei creaţii inteligente în asemănarea Sa, stabilită în dreptate şi vrednică de darul vieţii veşnice. În el a prevăzut plăcerea reciprocă a Creatorului şi a creaturii, şi cu o răbdare paşnică a decis să aştepte finalul glorios.

Pe măsură ce Planul s-a desfăşurat şi timpul a trecut, liberul arbitru moral al creaturilor Sale, greşit întrebuinţat de unii, le-a permis acestora să dezvolte caractere rele. Prin aceasta a fost introdusă discordia în familia Sa — “familia îlui Dumnezeuş din cer şi pe pământ” — toate creaturile Sale, îngeri şi oameni, şi familia a fost divizată, unii ţinând la dreptate, iar unii alegând să facă rău. Dar o astfel de împrejurare a fost una dintre necesităţile Planului larg al cărui rezultat glorios a meritat, în judecata divină, tot preţul, atât de necaz cât şi de pierdere, pe care El le-a prevăzut.

Ce lucru înspăimântător este discordia în familie! Cum un fiu risipitor sau o fiică neascultătoare încărunţesc adesea părul părintelui uman, din cauza întristării până la mormânt! O, Tatăl ceresc cunoaşte ceva din această întristare; căci El l-a văzut pe Satan, unul din fiii Săi (Isa. 14:12), un înger de lumină, asemenea fulgerului, căzând din cer (Luca 10:18). Timp de cel puţin şase mii de ani acel fiu este într-o răzvrătire făţişă şi sfidătoare împotriva lui Dumnezeu şi este angajat în modul cel mai energic şi vicios în instigare mai departe la răzvrătire şi răutate. El a văzut pe mulţi dintre îngeri părăsindu-şi starea dintâi (Iuda 6) şi devenind aliaţii lui Satan, apoi a văzut şi întreaga rasă umană căzută în păcat. A găsit vreodată un părinte uman o astfel de uneltire — atât de agresivă şi plină de ură — apărând în familia sa? Desigur că nu.

Atunci Dumnezeu a găsit necesar să împlinească datoriile neplăcute pentru disciplinare. În Dreptatea Sa, El trebuie să renege pe fiii neloiali şi să îi trateze ca duşmani. Deşi tot timpul Iubirea Sa părintească făcea pregătiri să binecuvânteze pe cei înşelaţi şi căzuţi, când planurile de răscumpărare vor restabili în favoarea Sa pe cel care se căieşte, Iubirea trebuia să stea ascunsă în timp ce numai Dreptatea aspră, neînduplecată, putea fi manifestată. Aceasta n-a fost o datorie plăcută şi nici atitudinea păcătosului nu I-a făcut plăcere.

Gândiţi-vă la Iubirea împotriva căreia au păcătuit aceşti necredincioşi. Deşi de la Dumnezeu vine orice dar bun şi desăvârşit, favorurile Lui au fost dispreţuite, iubirea Lui a fost dispreţuită, împotriva autorităţii Sale drepte s-a uneltit şi a fost sfidată, caracterul Său a fost calomniat, denaturat, făcându-l să apară respingător şi plin de ură, nedrept şi chiar vrednic de dispreţ. Totuşi, prin toate acestea, pacea lui Dumnezeu a continuat şi timp de şase mii de ani El a suferit această împotrivire din partea păcătoşilor. Şi totuşi, o, har minunat! Iubirea Sa abundă; şi este scris că atât de mult a iubit lumea, încă pe când erau păcătoşi, încât L-a dat pe singurul Său Fiu conceput să moară pentru ei; şi că prin El judecata (încercarea) va fi extinsă şi la acei îngeri care au căzut, cu excepţia lui Satan, conducătorul şi instigatorul întregii conspiraţii — tatăl minciunilor. Ioan 3:16; 1 Cor. 6:3; Iuda 6; Evrei 2:14; Apoc. 20:10, 14.

PACEA LUI DUMNEZEU ESTE COMPATIBILĂ CU ÎNTRISTAREA

Acest dar al Iubirii divine a fost un alt indiciu care arată cât L-a costat pe Tatăl nostru ceresc Planul Său mare şi minunat. Nu numai că a privit căderea în păcat a unei mari proporţii din familia Sa, dar recuperarea ei L-a costat sacrificiul celei mai dragi comori a inimii Sale, şi supunerea Acestui preaiubit la cea mai cumplită umilire, înjosire, suferinţă şi moarte. Din nou ilustraţia iubirii unui părinte ne ajută să înţelegem preţul acestei manifestări a Iubirii lui Iehova. Cu ce emoţii tandre şi mistuitoare de Iubire trebuie să fi făcut acest sacrificiu al preaiubitului Său Fiu, în care Îşi găsea atâta plăcere. Pe lângă toate harurile caracterului Logosului manifestate chiar de la începutul existenţei Sale, acum s-a adăugat harul suplimentar al supunerii depline la voinţa divină, chiar şi atunci când calea arătată era una de durere şi umilinţă.

O, L-a lăsat Tatăl să meargă în acea misiune a milei fără nici cea mai vagă senzaţie de întristare? N-a apreciat El durerea iubirii unui tată când săgeţile morţii au străpuns inima preaiubitului Său Fiu? Când iubitul nostru Domn a spus: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”, şi: “Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”, n-a atins aceasta nici o coardă compătimitoare a inimii Celui Etern? Da, cu adevărat: iubirea neprefăcută a Tatălui a participat compătimitor la suferinţa Domnului. Mat. 26:38,39

Principiul învăţat în Cuvântul divin, că iubirea adevărată plânge cu cei care plâng şi se bucură cu cei care se bucură, este una care de asemenea este exemplificată în caracterul divin. Iehova cel nemuritor nu putea să moară pentru noi, natura Sa divină fiind inatacabilă de moarte. Şi chiar dacă ar fi putut muri, nu există o putere mai mare care să-L fi ridicat din moarte. Astfel toată creaţia ar fi fost lăsată pentru totdeauna fără un guvernator şi ar fi putut urma numai dezastru şi ruină. Dar Dumnezeu a putut şi a sacrificat cu mare preţ pentru natura Sa iubitoare de tată, pe cea mai dragă comoară a inimii Sale, şi astfel a arătat (1 Ioan 4:9) marea Iubire cu care Şi-a iubit creaturile înşelate şi căzute. Dacă acest sacrificiu nu L-ar fi costat nimic, dacă ar fi fost imposibil pentru mintea Sa să aibă vreun sentiment de durere, chiar şi într-o astfel de situaţie, atunci darul Fiului Său n-ar fi o manifestare a Iubirii; căci ceea ce nu costă nimic nu dovedeşte nimic.

Domnul nostru Isus de asemenea Şi-a manifestat marea solidaritate cu Tatăl, în cursul denaturării caracterului Său pe care a suportat-o cu atâta răbdare timp de veacuri. Efortul vieţii Sale a fost acela de a slăvi pe Tatăl şi de a îndrepta printre oameni impresiile false despre caracterul Lui glorios — de a arăta oamenilor bunătatea, bunăvoinţa, iubirea şi harul Lui, şi a-i conduce spre a iubi pe Dumnezeul cel plin de milă care atât de mult i-a iubit, chiar pe când ei erau încă păcătoşi, încât să-i caute şi să facă un plan pentru mântuirea lor veşnică.

PACEA LUI DUMNEZEU, O PACE CENTRATĂ ÎN SINE

Da, a fost o mare zguduire în familia dezmembrată a lui Dumnezeu — zguduire în care Domnul declară că n-a avut nici o plăcere (Psa. 5:4); dar, cu toate acestea, Pacea lui Dumnezeu n-a fost niciodată tulburată. În deplină cunoştinţă de perfecţiunea Sa morală, de Înţelepciunea Sa infailibilă, de marea Sa Putere, şi cu cea mai deplină apreciere a Dreptăţii şi cu cea mai pătrunzătoare şi mai aprinsă dragoste a frumuseţii sfinţeniei, răbdător şi în pace, şi chiar bucuros în mijlocul necazului, El a răbdat împotrivirea din partea păcătoşilor timp de şase mii de ani.

Dar în timpul celui de-al şaptelea mileniu, conform scopului divin, privilegiul plin de bucurie al Domnului nostru Isus va fi de a arăta pe deplin tuturor creaturilor din cer şi de pe Pământ caracterul glorios al Tatălui. Atunci Tatăl Se va bucura de măreţia lucrării Sale terminate şi de pacea şi fericirea veşnică a familiei Sale din cer şi de pe Pământ, “reunită sub un singur cap” (Efeseni 1:10 — Diaglott).

Acest rezultat binecuvântat nu va fi realizat însă până când fiii incorigibil căzuţi ai lui Dumnezeu, renegaţi şi dezmoşteniţi, fiindcă au iubit nedreptatea şi n-au vrut să fie recuperaţi, vor fi îndepărtaţi de la viaţă. Aceasta va fi ultima datorie neplăcută a Creatorului şi Tatăl tuturor, care declară categoric că este o datorie tristă, totuşi o datorie pe care El va avea tăria să o îndeplinească în interesul dreptăţii şi păcii universale. Să-l auzim: “Viu sunt Eu”, zice Stăpânul Domnul, “că nu doresc moartea păcătosului, ci mai degrabă să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi?” Ezech. 33:11.

Astfel vedem că Pacea lui Dumnezeu este compatibilă cu marea tulburare, cu tristeţea şi durerea de orice fel; căci aceasta nu depinde de circumstanţe exterioare, ci de echilibrul cuvenit al minţii şi de condiţiile unei inimi perfecte. Astfel de pace — Pacea lui Dumnezeu — a fost cea de care S-a bucurat şi Domnul nostru în mijlocul dezordinii şi confuziei vieţii Sale pământeşti bogate în evenimente. Şi aceasta ne aduce la analizarea ultimului lucru lăsat ca moştenire de către Domnul nostru ucenicilor Săi, când era pe cale să părăsească lumea, după cum este exprimat în cuvintele următoare:

“Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” Ioan 14:27.

ULTIMA DORINŢĂ ŞI TESTAMENTUL DOMNULUI NOSTRU

Astfel, cu mare compasiune şi tandreţe, în ultima noapte a vieţii Sale pământeşti, Domnul nostru le-a dat ucenicilor Săi preaiubiţi binecuvântarea de despărţire, moştenirea Sa de Pace. Aceasta a fost cea mai bogată moştenire pe care avea s-o lase, şi a fost una de o valoare inestimabilă. A fost promisiunea acelei linişti a sufletului, acelei odihne şi tihne a minţii pe care El a posedat-o — Pacea lui Dumnezeu. A fost acea pace de care Tatăl S-a bucurat întotdeauna, chiar şi în mijlocul întregii tulburări pe care a adus-o permisiunea răului; dar n-a fost ieşită din aceeaşi sursă. În Iehova această pace era centrată în Sine; El a realizat în Sine atotputernicia Puterii şi Înţelepciunii; în timp ce pacea lui Cristos a fost centrată nu în Sine Însuşi, ci în Dumnezeu, prin credinţă în Înţelepciunea, Puterea şi Harul Lui. Tot aşa şi noi, dacă vrem să avem Pacea lui Dumnezeu, pacea lui Cristos — “pacea Mea” — ea trebuie, asemenea celei a Lui, să fie centrată în Dumnezeu prin credinţă.

Da, pacea lui Cristos a fost o moştenire inestimabilă; totuşi, cât de repede norul furtunos al strâmtorării, care chiar atunci devenea foarte întunecos, a izbucnit în furia lui peste capetele chiar acelor ucenici cărora le-au fost adresate direct cuvintele. A urmat aproape imediat moştenirii binevoitoare şi a stârnit spaimă, tulburare, confuzie în inimile lor şi le-a clătinat toată credinţa. Atunci, unde a fost pacea? În timp ce Domnul spunea cuvintele, respingătorul trădător, Iuda, era plecat să-şi împlinească scopul ucigaş. Apoi a urmat agonia din Ghetsimani şi teroarea şi consternarea printre ucenici, începând să-şi dea seama de soarta preaiubitului lor Domn. Curând aşteptarea lor încordată s-a adâncit în prevestiri mai înfricoşătoare în timp ce El stătea singur în faţa acuzatorilor şi persecutorilor Lui nemiloşi în sala lui Pilat şi în curtea lui Irod, în timp ce ei nu aveau putere să-L apere; şi apoi a venit tragicul sfârşit — ororile răstignirii.

CE S-A ÎNTÂMPLAT CU PACEA?

Unde era pacea promisă în asemenea împrejurări — când, învinşi de frică, toţi L-au părăsit şi au fugit; şi când Petru, deşi doritor să-L apere, a fost atât de plin de frică încât s-a lepădat de trei ori de Domnul său şi cu jurăminte a declarat că nu-L cunoaşte? Explicaţia este că pacea încă nu venise; căci, după cum ne spune apostolul Pavel, “Acolo unde este un testament, trebuie neapărat să intervină moartea celui care l-a făcut, pentru că un testament capătă putere după moarte; n-are nici o putere cât timp trăieşte cel care l-a făcut” (Evrei 9:16, 17). Dar de îndată ce scena tragică s-a terminat şi strigătul “S-a sfârşit” a ajuns la urechile lor, oricât de ciudat ar părea, există dovada că pacea a început să le câştige inimile întristate. Întunecarea cerurilor, cutremurarea pământului, despicarea stâncilor, ruperea perdelei din Templu — toate le-au spus un mesaj de mângâiere pe care lumea nu l-a putut primi.

Pentru lume (evrei şi neamuri, ambii participanţi la crimă) limbajul acelor evenimente a fost acela de mânie şi indignare divină împotriva lor. Şi cum frica a cuprins poporul şi larma şi freamătul acelei zile îngrozitoare s-au stins, ei s-au lovit cu pumnii în piept şi s-au întors la casele lor. Sutaşul roman şi cei care erau cu el, fiindu-le foarte frică, au spus: “Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu”.

Dar ucenicilor Domnului aceste evenimente le-au spus cuvinte foarte diferite. Cauza binecuvântatului lor Învăţător era cauza lor şi era cauza lui Dumnezeu. Aceste demonstraţii supranaturale erau dovezi pentru ei că Dumnezeu nu privea această chestiune cu indiferenţă; şi deşi prin vălul de întuneric nu puteau citi proiectele Sale strălucite, în aceste evenimente era pentru ei o şoaptă de speranţă.

Trei zile mai târziu speranţa lor a reînviat prin vestea învierii Domnului nostru, confirmată prin apariţiile în mijlocul lor. Apoi după patruzeci de zile, prin înălţarea Sa după sfatul de despărţire şi binecuvântarea şi întoarcerea promisă şi indicaţia de a aştepta în Ierusalim Mângâietorul promis, Spiritul sfânt al înfierii, nu după multe zile — la Cincizecime. Atunci pacea lui Cristos, moştenirea bogată a Domnului, a început să fie realizată, şi zilele în care au zăbovit în rugăciune şi aşteptare au fost zile de pace durabilă — pace care a curs ca un râu. Dar când, în ziua Cincizecimii, Mângâietorul promis a venit, râul păcii lor a găsit o albie mai adâncă şi bucuria lor n-a cunoscut limite.

“Ca un râu glorios este pacea perfectă a

lui Dumnezeu,

Biruitoare peste tot în a ei dezvoltare mereu.

Perfectă, dar curge tot mai îmbelşugat zi de zi;

Perfectă, dar se adânceşte cât timp vom călători.

MOŞTENIREA NOASTRĂ BOGATĂ DE PACE

Dar nu numai Bisericii timpurii i-a fost lăsată această moştenire de pace. Aceasta este moştenirea binecuvântată a întregii Biserici, chiar până la sfârşitul Veacului. Domnul ne-a arătat gândul Său pentru noi toţi chiar în acea zi, când a spus în rugăciunea Sa: “Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor”. Ioan 17:20

Pacea promisă, observaţi, n-a fost pacea de scurtă durată a lumii, care uneori este gustată pentru puţină vreme — în timp ce norocul zâmbeşte, prietenii abundă şi sănătatea ţine, dar care dispare repede când vine sărăcia, când prietenii se depărtează şi sănătatea ne lasă, iar moartea ne fură comorile inimii; ci “pacea Mea”, pacea lui Dumnezeu de care Însuşi Cristos S-a bucurat prin credinţă, care, deşi a fost bogat, pentru noi S-a făcut sărac, care a pierdut prieten după prieten şi în ultimul Său ceas a fost părăsit de toţi cei câţiva care au rămas — pacea Lui care a durat prin pierdere, persecuţie, dispreţ şi ruşine, şi chiar în mijlocul agoniei de pe cruce. Această pace este ceva pe care nici o vicisitudine a vieţii prezente n-o poate distruge şi pe care nici un duşman n-o poate smulge de la noi.

Ce moştenire mai bogată putea Domnul să lase poporului Său preaiubit? Să presupunem că în timpul vieţii Sale pământeşti Şi-ar fi îndreptat energiile pentru a strânge bani, şi procedând astfel ar fi strâns o sumă imensă pe care să o lase în mâinile ucenicilor, cu care ei să ducă înainte marea lucrare a Veacului când El era luat de la ei — bani pentru a plăti cheltuielile de călătorie ale apostolilor şi pentru a acoperi numeroasele cheltuieli legate de începutul lucrării în diferite locuri, cum ar fi închirierea sălilor de adunare, plata salariilor fraţilor călători etc., etc. Cât de repede ar fi dispărut toată suma şi cât de săracă ar fi moştenirea noastră astăzi! “Omul păcatului” în mod sigur ar fi pus cumva mâna pe ea şi nici o urmă de moştenire n-ar fi ajuns până la acest sfârşit de Veac. Dar, binecuvântat fie Dumnezeu, moştenirea Sa bogată de pace încă este din belşug pentru poporul Său.

Pacea promisă nu este astfel încât lumea să o poată întotdeauna recunoaşte şi aprecia, căci posesorul ei, asemenea Domnului Însuşi şi asemenea Tatălui ceresc, poate să aibă o cale furtunoasă. Într-adevăr, de faptul că trebuie să fie aşa pentru toţi credincioşii până când scopurile lui Dumnezeu în permisiunea răului sunt îndeplinite, suntem în mod clar avertizaţi, dar cu asigurarea că prin toate furtunile această pace va rămâne — “În lume veţi avea necazuri, dar în Mine veţi avea pace”.

CREDINŢA, BAZĂ A PĂCII

Dacă noi vrem să cunoaştem temelia şi siguranţa acestei păci durabile care poate să supravieţuiască celor mai grele furtuni ale vieţii, trebuie numai să privim la învăţătura şi exemplul Domnului şi al apostolilor. Ce i-a susţinut atât de ferm şi le-a dat o astfel de odihnă a minţii în timp ce sufereau? A fost credinţa lor — credinţa în Iubirea, Puterea şi Înţelepciunea lui Dumnezeu. Ei au crezut că ceea ce a promis Dumnezeu putea şi să realizeze, că Planul Său drept şi binevoitor nu putea cunoaşte eşec. Prin gura profeţilor El a declarat: “Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată plăcerea Mea ... da, Eu am spus şi Eu voi face să se întâmple; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui”. “Căci Domnul oştirilor a luat această hotărâre: cine I se va împotrivi?” (Isa. 46:9-11; 14:27). Ei s-au odihnit în asigurarea lui Dumnezeu. Credinţa lor a fost ancorată în El şi nu a avut importanţă cât de sălbatic s-au dezlănţuit furtunile sau cât de clătinaţi au fost de uraganele vieţii în timp ce ancora lor se ţinea încă strâns de Tronul lui Dumnezeu.

Cuvintele credinţei Domnului nostru au fost: “Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut”. El fusese cu Tatăl încă de la început; Îşi dăduse seama de Iubirea şi bunătatea Sa; Îi văzuse Puterea şi Îi remarcase dreptatea, bunătatea iubitoare şi providenţa părintească peste toate lucrările Sale. Şi aşa este scris: “Prin cunoştinţa Lui, Slujitorul Meu Cel drept va îndreptăţi pe cei mulţi şi va purta nelegiuirile lor” (Isaia 53:11). Cunoştinţa pe care o avea despre Tatăl i-a dat o bază fermă pentru credinţă în toate scopurile Sale pentru viitor. Prin urmare, El a putut umbla şi a umblat prin credinţă. Şi acea credinţă L-a făcut capabil să învingă toate obstacolele şi să-I asigure victoria chiar şi asupra morţii.

Astfel este scris pentru învăţătura noastră — “Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este, credinţa noastră” — acea credinţă în Dumnezeu zidită, în cazul nostru, pe mărturia Domnului nostru despre Tatăl; şi mai este scris c㠓Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui”. Numai prin credinţă statornică, neclintită acea pace a lui Dumnezeu — pacea lui Cristos — va rămâne cu poporul Său. În timp ce Domnul era cu ucenicii Săi şi ei au văzut în El manifestarea Tatălui, credinţa lor a fost fermă şi ei au avut pace în El, aşa cum a spus: “Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu”. Dar numai după ce i-a părăsit, credinţa lor s-a ancorat în Dumnezeu. După Cincizecime ei au avut aceeaşi pace de care Se bucurase Isus — pacea binecuvântată care a venit dintr-o cunoştinţă a faptului că Dumnezeu i-a recunoscut ca fii şi moştenitori, şi comoştenitori cu Isus Cristos, dacă ei continuau credincioşi să urmeze în urmele Sale.

CULTIVAREA CREDINŢEI NECLINTITE

În aceasta stă şi baza păcii noastre. Indiferent cât de greu ne asaltează furtunile vieţii, nu trebuie să lăsăm niciodată ancora şi să ne lăsăm purtaţi de vânt, ci întotdeauna să ne amintim c㠓temelia tare a lui Dumnezeu stă neclintită”; c㠓Scut şi pavăza este adevărul Lui”; c㠓Ce a făgăduit, El poate să şi împlinească”, în ciuda imperfecţiunilor şi slăbiciunilor noastre umane; că acestea fiind acoperite, avem dreptatea atribuită a lui Cristos, Garanţia şi Avocatul nostru; şi c㠓Tatăl Însuşi ne iubeşte” şi “ştie din ce suntem întocmiţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână”, şi astfel are compasiune pentru fiii Iubirii Sale şi este foarte compătimitor şi plin de milă iubitoare. Într-adevăr, “ce ar putea să ne mai spună decât deja ne-a spus”, să ne asigure credinţa şi să ne stabilească şi să ne întărească inimile pentru îndurare răbdătoare în mijlocul încercărilor şi conflictelor căii înguste a sacrificiului?

Nu există nimic care să-l pună pe creştin într-un dezavantaj mai mare în prezenţa duşmanilor lui decât să se lase, chiar şi temporar, de ancora credinţei. Numai un moment să facă aşa, şi întunericul strâmtorării începe neapărat să-l înconjoare. Nu poate vedea strălucirea feţei Tatălui, căci “fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui”; şi în timp ce bâjbâie din nou după ancoră, puterile întunericului îl asaltează violent cu îndoieli şi temeri. Aceste atacuri sunt bazate în general pe imperfecţiunile sale umane, care, nu trebuie să uite niciodată că sunt acoperite cu Haina dreptăţii lui Cristos

Dacă vrem ca pacea lui Dumnezeu să domnească în inimile noastre, nu trebuie să ne lăsăm niciodată de ancoră, “nici să nu lăsăm ca lupta înverşunată a lui Satan să ne descurajeze”. Cuvintele inimilor noastre să fie întotdeauna: “Iată, dacă mă va ucide, totuşi voi nădăjdui în El”. Cu această credinţă, pacea lui Dumnezeu, pacea pe care Învăţătorul ne-a lăsat-o moştenire, rămâne pentru totdeauna. Astfel “pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, ne va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus”; căci este scris iarăşi: “Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se sprijină pe Tine”.

În mijlocul luptei creştine inimile noastre să se îmbărbăteze şi minţile noastre să fie stabile, nu numai cu aceste asigurări că toate scopurile divine vor fi îndeplinite, dar şi cu astfel de promisiuni de favoare personală cum sunt acestea:

“Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei care se tem de El; căci El ştie din ce suntem întocmiţi: Îşi aduce aminte că suntem ţărână.” “Poate o femeie să-şi uite copilul care-l alăptează?... Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita. Iată, te-am gravat pe palmele mâinilor Mele.” “Tatăl Însuşi vă iubeşte” şi “Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea împărăţia.” “Cei întegri în căile lor Îi sunt plăcuţi.” “Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima” — pacea lui Dumnezeu chiar şi în mijlocul furtunii şi a vijeliei.