Vol. 20, Iulie-August 2013, Nr. 5 

Efectul Potopului

Geneza 6:9-22 ; 7:11-24

„Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus, Domnul nostru.” Romani 6:23 .

R 5159 W. T. 1 ianuarie 1913 (pag. 11-12)

Studenţii Bibliei ştiinţifici ajung repede la concluzia că suntem pe deplin îndreptăţiţi să râdem de aşa-zişii oameni de ştiinţă care au negat istoria Bibliei despre Potop. Biblia este confirmată de geologie, astronomie şi istorie. Cele mai vechi mărturii din Babilonia ne spun istoria despre Potop – despre Noe şi corabia lui.

Pentru a discredita Biblia, aceşti arheologi declară că relatarea din Geneza a fost doar copiată din mărturiile babiloniene. Ce ridicol! Cine nu ştie că nu au existat relatări antice care ar putea fi comparate cu relatarea din Geneza! Nici una din ele nici măcar nu pretinde că dă o istorie legată a familiei umane, o linie cronologică de 1656 ani, sau o relatare clară, de la Adam până la Potop, aşa cum dă Biblia, despre timpul cât a plouat, cât de mult au crescut apele şi cât timp a fost necesar pentru ca apele să scadă.

„Necredinţa oarbă e sigur în eroare

Şi caută-n Cartea lui Dumnezeu în zadar.”

Dar, zic unii, teoria potopului, ale cărui ape au acoperit dealurile şi munţii, ar putea fi credibilă dacă pământul ar fi plat; dar cum este posibil să fie adevărată de vreme ce ştim că pământul este o sferă?

Geologia vine în ajutorul studentului de Biblie şi arată în mod clar că au fost câteva potopuri mari. Ea ne arată mari straturi de pietriş, de lut, de şisturi bituminoase, despre care ştiinţa declară că trebuie să fi fost plasate în locul unde se află acum ca sedimente ale unor potopuri. Unele dintre aceste depuneri se află la sute de metri sub scoarţa terestră.

Când întrebăm de unde ar fi putut veni astfel de potopuri, astronomia ne răspunde indicând spre Saturn şi Jupiter, cu „inelele” lor. Oamenii de ştiinţă declară că aceste inele sunt formate din minerale şi apă, aruncate la distanţă mare în stare gazoasă de când planetele erau incandescente. Ulterior ele s-au răcit şi s-au constituit în diferite straturi sau inele. Din cauza distanţei mari faţă de planete, mişcarea lor este diferită şi sunt ţinute în suspensie de aceleaşi legi care ţin în spaţiu planetele. Totuşi, greutatea superioară a planetelor le apropie tot mai mult.

Inelul cel mai aproape de planetă şi care se apropie de ea, este totuşi ţinut la distanţă de „firmamentul” aerului înconjurător. Rotaţia planetelor în jurul axei lor creează cea mai mică rezistenţă la poli; şi aceste inele, după ce se întind ca nişte mari învelitori, treptat se subţiază la centru sau la ecuator şi se îngroaşă la poli, până când greutatea de la poli devine atât de mare încât învinge puterea sau forţa firmamentului, şi atunci, rupându-se la ambii poli, se produc potopuri.

N-A FOST PLOAIE PE PĂMÂNT

Declaraţia uimitoare că înainte de Potop pe Pământ n-a fost ploaie (Geneza 2:5), este în deplin acord cu ceea ce am văzut din cele anterioare. Pământul a avut „centuri” sau „inele” similare. Acestea au căzut, după cum am descris, unul după altul, la intervale mari în timpul celor şase Zile de Creare menţionate în prima lecţie din acest an. Prin aceste potopuri, mineralele noastre au fost depozitate şi straturile de cărbune au fost îngropate.

Dumnezeu, cunoscând dinainte toate lucrurile, a anticipat necesitatea Potopului lui Noe, şi astfel a sincronizat în aşa fel aspectele Planului Său, încât ultimul „inel” al Pământului încă nu era rupt când a fost creat omul. Dar nu mai era sub forma unui inel. Apele de sus se apropiaseră de pământ şi formaseră o mare boltă sau văl de apă, oprită doar de „firmament”.

În astfel de condiţii nu putea exista nici ploaie nici furtună. Temperatura era aceeaşi peste tot Pământul, razele soarelui acţionând asupra bolţii ca asupra sticlei albe ale unei sere. Temperatura era aceeaşi la poli ca şi la ecuator. Aceasta explică rămăşiţele de viaţă animală şi vegetală găsite, incluse în sutele de metri de gheaţă din regiunile polare.

DE CE GHEAŢA POLARĂ?

Geologia dă mărturie despre o Perioadă Glaciară, când marile aisberguri duse de şuvoaie de apă au năvălit de la poli spre ecuator. Geologii au găsit văi mari tăiate de aceste aisberguri. În descoperirile lor, ei se bazează pe teoria că Pământul a fost cândva acoperit cu gheaţă. În loc de a atribui gheaţa perioadei Potopului, cu 4.400 de ani în urmă, ei adaugă câteva zerouri; şi cu cât adaugă mai multe, cu atât se simt mai mândri de realizărilor lor, pentru că ei cred că se depărtează de Biblie şi o discreditează.

Dar studenţii Bibliei ştiinţifici îşi stabilesc tot mai mult credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu. Fără a afecta zona toridă, temperatura mai caldă se extinde spre zona arctică destul de repede. „Munţii de gheaţă ai Groenlandei” în curând vor fi lucruri ale trecutului. Polii se încălzesc. Calotele de gheaţă se topesc. Iarna trecută a fost numită „sezonul pălăriei de paie” al Alaskăi, din cauza temperaturii mai crescute decât s-a cunoscut vreodată înainte.

“CUVÂNTUL TĂU ESTE ADEVĂRUL”

Potrivirea acestor fapte cu naraţiunea Bibliei este nu doar extrem de interesantă, dar şi conduce la credinţă în Dumnezeu, în providenţa Sa şi în Biblie, şi conduce la nesocotirea tuturor presupunerilor fanteziste ale „profesorilor” care nu au credinţă în Biblie şi caută să o discrediteze.

Ruperea bruscă a bolţii de apă a făcut nu numai să cadă un potop la ambii poli şi să curgă valuri uriaşe spre ecuator, cum arată geologii că s-a întâmplat, dar a produs şi o răcire bruscă şi puternică la poli. Apa a îngheţat atât de repede, încât recent au fost dezgropate din gheaţa solidă animale care aveau iarbă între dinţi.

Trebuie numai să legăm lucrurile ca să obţinem un şir de dovezi care ne leagă de Biblie. De exemplu, se pune întrebarea de ce a fost atunci mai frig la poli decât acum? Răspunsul este: Atunci, ca şi acum, razele soarelui cădeau mai direct la ecuator; dar zona toridă era mai fierbinte decât acum, până când au apărut vânturile alizee care au dus căldura şi au distribuit-o peste tot pământul. Şi apele de la ecuator trebuie să fi fost mai fierbinţi atunci, în timp ce la poli erau mai reci, până s-au format curenţii oceanici – care, asemenea Curentului Golfului, duce apa de la ecuator şi o distribuie de-a lungul coastei Americii şi Europei – şi Curentul Japonez şi alţi curenţi, care în Pacific duc apa încălzită de la ecuator la poli.

Aceste procese, care continuă de 4.400 de ani, treptat dezgheaţă regiunile polare, după cum sunt de acord toţi oamenii de ştiinţă; şi acest lucru a cauzat ruperea recentă a unui număr mare de aisberguri din gheaţa regiunilor polare şi plutirea acestora, spre necazul marinarilor.

Totuşi rămâne întrebarea: De ce n-a fost dusă corabia lui Noe de acest curent rapid de apă spre ecuator? De ce a rămas se pare că nu departe de locul unde a fost construită şi s-a oprit pe vârful muntelui Ararat? Profesorul George Frederick Wright a făcut o sugestie care se potriveşte bine cu naraţiunea Bibliei. După cum îl înţelegem pe profesor, dovezile geologice sunt că acei curenţi rapizi de apă, plini de aisberguri şi stânci care se rostogoleau, au ajuns în diferite părţi ale Europei şi ale Americii, şi probabil şi ale Asiei, dar se pare că au evitat împrejurimile Muntelui Ararat. Acolo depunerile aluviale sunt extrem de bogate. Geologii spun că în timp ce în jur era agitaţie, aici era un vârtej şi o apă liniştită în acele anumite împrejurimi.

Este oare prea mult pentru copilul lui Dumnezeu să creadă că Marele Creator, care a intenţionat să păstreze pe Noe şi familia sa în viaţă ca să înceapă din nou popularea pământului, a fost deplin competent să regleze curenţii acelui Potop?

“Credinţa se poate încredere în El cu tărie,

Vie ori şi ce are să vie.”

Pe lângă aceasta, ne face plăcere să observăm că timpul necesar pentru secarea apelor (Geneza 8:1-14) este rezonabil şi în armonie cu cercetările ştiinţifice conduse din punctul de vedere al Bibliei.

Cauza Potopului

Am văzut deja că au fost cauze fizice care au dus la Potop. Iar acum să întrebăm: De ce providenţa divină a hotărât distrugerea omenirii, cu excepţia lui Noe şi a familiei lui? De ce El, care a ştiut „sfârşitul de la început”, a permis intenţionat ca ultimul înveliş să rămână ca să producă Potopul, în loc de a-l lăsa să cadă înainte de crearea omului?

Răspunsul este că Dumnezeu a ştiut dinainte rebeliunea lui Satan şi încercarea lui de a deveni „prinţul acestei lumi”. Dumnezeu de asemenea a ştiut dinainte că fiul Său uman, Adam, avea să cadă în faţa ispitei care avea să vină peste el. El a permis ispita şi căderea numai pentru că a prevăzut o cale prin care, în cele din urmă, se va realiza binele şi astfel lecţii valoroase şi instructive vor fi date atât îngerilor cât şi oamenilor. Aceste lecţii încearcă iubirea şi loialitatea fiecărei creaturi din ceruri şi de pe pământ, şi când vor fi învăţate cum se cuvine, îşi vor servi scopurile pentru toată eternitatea.

Toată purtarea lui Dumnezeu cu creaturile Sale inteligente este pe linia Dreptăţii absolute, condusă de Iubirea Divină. Dar în timp ce Iubirea poate îndruma Dreptatea divină, Dreptatea trebuie să stăpânească, după cum citim: „Dreptatea şi judecata sunt temelia Scaunului Tău de domnie” (Psalmul 89:14). Mărturia Bibliei este că la timpul Potopului răutatea ajunsese aşa de mare, încât purtarea omenirii şi gândurile inimilor lor erau „în fiecare zi numai răutate”. Geneza 6:5.

Această mare creştere a răutăţii timp de 1600 de ani este explicată că a venit nu numai prin depravarea umană, dar şi prin complicitatea unora dintre îngeri. Aceştia, cu toate că au fost creaţi sfinţi, perfecţi, au ajuns să le placă păcatul, prin omenire, până când au devenit neascultători de Dumnezeu, şi prin inteligenţa lor mai mare au dus omenirea în adâncimi de nelegiuire.

Biblia citează multe exemple în care sfinţii îngeri s-au materializat, luându-şi corpuri şi haine umane. Astfel trei fiinţe spirituale, natural invizibile, s-au arătat lui Avraam ca oameni şi au mâncat şi au vorbit cu Avraam; şi el n-a ştiut că erau îngeri, până după aceea. Această putere se pare că au posedat-o toţi îngerii sfinţi înainte de Potop. Atunci unii dintre ei, îndrăgostindu-se de fetele frumoase ale oamenilor, le-au luat de soţii şi au trăit în corpurile lor materializate, preferând să trăiască ca fiinţe umane.

Apostolul Iuda declară ca astfel ei „şi-au părăsit locuinţa” sau condiţia ca fiinţe spirituale, violând Legea Divină. Astfel, în loc de a-şi folosi permisiunea de a apărea ca oameni pentru a ajuta şi a instrui omenirea, ei au folosit această putere pentru a degrada mai repede omenirea. Mai mult, copiii născuţi acestor fii îngereşti ai lui Dumnezeu din mame umane erau fiinţe umane de un ordin nou – diferiţi de familia lui Adam. Citim că erau uriaşi – fizic şi mental – „oameni cu renume”.

Faptul că aceştia au crescut până la vârsta maturităţii şi au devenit renumiţi, dovedeşte că această relaţie nepotrivită între îngeri şi oameni a continuat timp de secole, pentru că în acele timpuri primare vârsta maturităţii nu era atinsă în mai puţin de o sută de ani. Acei fii uriaşi ai îngerilor, concepuţi în poftă trupească şi în încălcarea Legii Divine, în mod natural, nu erau renumiţi pentru virtuţile sau sfinţenia lor, ci invers. De aceea, nu ne surprinde când citim mai departe că aceşti fii ai îngerilor au tiranizat omenirea şi întregul pământ era plin de violenţă.

Sosise timpul când nemulţumirea lui Dumnezeu faţă de acele condiţii trebuia să se manifeste – nu prin trimiterea acelor îngeri şi a renumiţilor lor fii uriaşi şi a antediluvienilor depravaţi din rasa lui Adam într-un iad de chin, ci pur şi simplu nimicindu-i în Potop. Astfel Dumnezeu a stabilit un exemplu de împotrivire faţă de păcat şi hotărârea Sa ca în cele din urmă acesta să fie complet înlăturat. Dar nici aici, nici în alt loc, Dumnezeu nu a sugerat vreodată vreun gând de chinuire a păcătoşilor sau a cuiva de-a lungul eternităţii.

Dimpotrivă, toţi acei păcătoşi antediluvieni din rasa lui Adam au fost răscumpăraţi prin sacrificiul lui Cristos ca şi ceilalţi păcătoşi din rasă, dintotdeauna. Ei au aparţinut marii mase a omenirii cu care Mesia va lucra în timpul Domniei Sale Milenare de dreptate. Toţi vor fi aduşi la o cunoştinţă corectă a Adevărului, ca şi restul rasei. Scopul pentru care va proceda astfel va fi ca, după lecţii de pedepse disciplinare pentru orice neascultare voită, ei să poată, dacă vor dori, să fie complet restabiliţi din păcat şi moarte, şi aduşi înapoi la tot ce a fost pierdut – perfecţiune umană şi viaţă veşnică într-un Paradis pământesc restabilit – mondial – cu preţul lui Isus.

Cât despre fiii îngerilor din mame umane, pentru ei nu este nici o speranţă. Conceperea şi naşterea lor n-a fost autorizată de Dumnezeu. Ei au fost distruşi în moarte. Ei n-au fost răscumpăraţi. Ei nu vor mai fi niciodată treziţi şi înviaţi.

Cât despre îngerii căzuţi: Biblia ne spune că în timpul acestor 4.400 de ani ei au fost exilaţi de Dumnezeu, restrânşi în „lanţurile întunericului”, “pentru judecata zilei celei mari”. Iuda 6; 2 Petru 2:4.

Vom furniza cititorilor noştri o tratare completă a acestui subiect, gratuit, la cerere trimisă la Tabernacolul din Brooklyn, N.Y.