Vol. 21, Mai-Iunie 2014, Nr. 4 

VORBIREA DE RĂU ŞI PRESUPUNEREA DE RĂU

R 5122 a W. T. 1 noiembrie 1912 (pag. 335-337)

Multe sunt subterfugiile ciudate pe care natura căzută le foloseşte în încercarea de a înăbuşi vocea Conştiinţei. Am cunoscut oameni care au luat cunoştinţă de poruncile scripturale împotriva calomniei, a vorbirii de rău şi a presupunerii de rău, şi totuşi erau atât de neclari în acest subiect şi atât de puţin obişnuiţi să-şi cerceteze conduita, încât rosteau calomnii în aceeaşi suflare în care îşi exprimau puternica lor dezaprobare a vorbirii de rău. Pentru a evita o astfel de stare de confuzie este bine să avem în minte o definiţie clară a acestor termeni.

Calomnia este un factor În anarhie

O calomnie este ceva rostit cu intenţia de a face rău altuia, fie că afirmaţia este adevărată fie că este falsă. Atât Legea lui Dumnezeu cât şi legile oamenilor sunt de acord că astfel de faptă este greşită. Este adevărat, mulţi calomniatori nu sunt niciodată daţi în justiţie; este adevărat, chiar ziarele au scăpat de nenumărate ori de daune grele pentru calomnie defăimătoare, cu pretextul că au publicat defăimarea ca ştire care aparţinea în mod cuvenit poporului. Persoanele publice consideră ca politică bună să lase calomnia obişnuită să treacă neluată în seamă, dându-şi seama că multe din afirmaţiile false făcute de presa opoziţiei vor fi luate în mod cuvenit ca false.

Efectul calomniei publice este foarte dăunător şi dă naştere unei creşteri treptate a calomniei în rândul populaţiei. Această stare în mod sigur le va face rău lor şi instituţiilor lor. Oficialităţile guvernamentale şi alţi oameni astfel calomniaţi îşi pierd influenţa pentru bine asupra claselor de jos, care sunt astfel ajutaţi zi de zi spre o mai mare nesocotire a legii, şi sunt astfel pregătiţi pentru perioada anarhiei despre care Scripturile ne spun că este aproape.

Vorbirea DE RĂU ARATĂ LIPSĂ de evlavie

Vorbirea de rău include toate remarcile defăimătoare sau dăunătoare împotriva altora — cuvinte de ură, răutate, invidie sau ceartă — orice ar dăuna altuia în vreun grad. Chiar o remarcă nepoliticoasă la adresa altuia, care-i dăunează reputaţiei, este vorbire de rău, chiar dacă afirmaţia nepoliticoasă este adevărată.

Toate cuvintele noastre sunt luate de Domnul ca un indicator al inimii. Dacă cuvintele noastre sunt uşuratice, frivole, răutăcioase, nerecu­noscătoare, rebele sau neloiale, El judecă inima în consecinţă, pe principiul c㠓din plinătatea inimii vorbeşte gura” (Matei 12:34). Astfel în toate circumstanţele vieţii zilnice, cuvintele noastre sunt în mod continuu o mărturie înaintea lui Dumnezeu în privinţa stării inimii.

Asemănarea cu Dumnezeu în mod sigur nu poate include nici o pălăvrăgeală dăunătoare, nici o conversaţie necurată sau nesfântă, nici un cuvânt neloial sau rebel. Toate aceste lucruri să fie îndepărtate cu totul de la cei care numesc numele lui Cristos în sinceritate şi adevăr.

Limba este cel mai puternic membru al corpului uman. După cum spun Scripturile, cu ea putem lăuda pe Dumnezeu sau putem răni pe oameni. Putem răni nu numai pe acei care sunt aproape, dar cuvintele noastre îşi pot extinde influenţa în întreaga lume şi din generaţie în generaţie. Limbile noastre sunt cea mai minunată putere pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Se spune că toate experienţele vieţii se adâncesc când sunt prezentate în cuvinte. Când sunt rostite, gândurile se imprimă adânc în minte. Trebuie desigur să fim atenţi la limba noastră. Iacov 3:9, 10.

Presupunerea DE RĂU este un indicator al unei inimi impure

Presupunerea de rău constă în a ne imagina că în spatele cuvintelor şi faptelor altora stau motive rele. Ieşind din inima care nu este consacrată pe deplin, presupunerea de rău va atribui unele motive egoiste sau rele oricărei fapte bune. Această formă de păcat este categorisită de către apostolul Pavel ca fiind contrară cuvintelor Domnului nostru Isus, opusă evlaviei şi de acelaşi spirit cu invidia şi cearta — fapte ale cărnii şi ale diavolului. 1 Tim. 6:3-5; Gal. 5:19-21.

Cei care cultivă acel spirit al iubirii care “nu se gândeşte la rău”, îşi dezvoltă caracterul şi devin din aceia a căror “plăcre va fi frica de Domnul” (Isa. 11:3). Ei vor fi precauţi şi acolo unde este chiar numai o aparenţă a răului, în timp ce vor evita atribuirea de intenţii rele, până când vor fi forţaţi să le recunoască printr-o dovadă de netăgăduit. Este mult mai bine să ne asumăm unele riscuri mici şi să suferim unele pierderi uşoare decât să acuzăm chiar şi o singură persoană nevinovată. Domnul, care ne-a îndrumat calea în chestiuni de acest fel, este cu prisosinţă în stare să ne compenseze din abundenţă pentru unele pierderi avute prin urmarea sfatului Său.

A atribui motive bune este caritabil

Creştinul adevărat va cultiva dispoziţia de a gândi binevoitor despre cuvintele şi acţiunile altora, şi de a presupune că intenţiile lor sunt bune, până când va avea dovadă clară de contrariu. Chiar şi atunci, va merge la ofensator singur, conform cu Matei 18:15, şi dacă ocazia cere, va face paşii următori, aşa cum este îndrumat de Domnul. Matei 18:15-17.

Din standardul lor înalt de apreciere a Legii divine, creştinii avansaţi văd că în ochii Domnului ura este omor, calomnia este asasinare, iar distrugerea numelui bun al unui semen este jaf. Oricare din aceste lucruri, făcut în Biserică printre poporul declarat al lui Dumnezeu, este un rău dublu — jefuirea sau uciderea unui frate. 1 Ioan 3:15.

Înr-adevăr, Scripturile declară cu forţă că inima naturală este “nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ier. 17:9). Cei care practică vorbirea de rău şi presupunerea de rău şi care încearcă să-şi justifice conduita, fie n-au intrat niciodată în Şcoala lui Cristos, fie sunt numai într-o clasă începătoare, căci se pare că nu ştiu că n-au spiritul iubirii frăţeşti.

Diferite moduri de a-i prezenta În

LUMINĂ FALSĂ pe alţii

Mărturia falsă se aplică nu numai la rostirea neadevărului, ci şi la orice formă de denaturare, fie prin afirmaţie directă, fie printr-o astfel de afirmaţie indirectă încât să se poată face o deducţie greşită. Cineva poate da mărturie falsă printr-o aprobare din cap, printr-o ridicare din umeri, sau prin tăcere atunci când ar trebui să vorbească.

Se pare că una din cele mai grele lecţii pentru creştini este de a învăţa amănunţit porunca Învăţătorului, că, dacă au ceva neplăcut de spus privitor la un frate sau la o soră, orice critică privitoare la viaţa privată a altuia, ei să meargă numai la acea persoană (Matei 18:15-17). Probabil că în nici un alt mod nu reuşeşte Adversarul atât de bine să planteze rădăcinile amărăciunii, producând interpretare greşită, mânie, răutate, ură, ceartă şi alte lucruri ale cărnii şi ale diavolului, decât prin împiedicarea poporului Domnului de la ascultare de această poruncă. Să permitem iubirii să-şi facă lucrarea ei perfectă în relaţiile noastre cu alţii.

Iubirea previne gândurile rele

Legea Iubirii interzice poporului Domnului să urmeze exemplul vătămător al lumii. Această Lege porunceşte tăcere tuturor celor care Îl recunosc pe marele Dătător al Legii, spunând: s㠓nu vorbească de rău pe nimeni” (Tit 3:2). Mai mult de atât, ea se declară împotriva gândurilor rele, suspiciunilor rele şi presupunerilor rele: Iubirea “nu se gândeşte la rău” (1 Cor. 13:5). Iubirea, umplându-ne inimile, nu numai că va împiedica conduita rea şi cuvintele daunătoare, dar va preveni şi gândurile rele.

Într-adevăr, pentru a întipări importanţa acestui subiect, Marele Învăţător le declară copiilor din Şcoala Sa: “Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi” (Mat. 7:2). Apoi îi instruieşte să se roage: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit” (Mat. 6:12, 14, 15). Şi iarăşi declară: “Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inimă pe fratele său” (Mat. 18:35). Dacă acumulăm în inimă resentimente faţă de alţii, Tatăl nostru Ceresc nu ne va ierta.

Puritatea inimii este un stadiu avansat

al uceniciei

Acei creştini care sunt bătrâni în Şcoala lui Cristos şi care sunt deci calificaţi să înveţe pe alţii, sunt curaţi nu numai pe dinafară, ci şi pe dinăuntru. Ei sunt spălaţi cu apa Cuvântului de josniciile, murdăriile cărnii. Nemaifiind sclavii păcatului, ei nu sunt stăpâniţi de dorinţele şi slăbiciunile cărnii căzute şi de spiritul lumii. Ei nu aduc roadele nedreptăţii — mânia, răutatea, ura, cearta, calomnia, vorbirea de rău, presupunerea de rău. 2 Cor. 7:1.

O inimă curată înseamnă curăţenia voinţei, a intenţiei sau a scopului, care asemenea indicătorului spre pol, se îndreaptă întotdeauna spre dreptate. Deşi vreo ispită neaşteptată sau puternică, pentru un moment, prin slăbiciunea cărnii poate s-o atragă spre dreapta sau spre stânga, totuşi ea îşi recapătă repede poziţia ei normală, care este loialitate faţă de adevăr şi dreptate. O inimă curată iubeşte dreptatea şi urăşte nelegiuirea. Ea iubeşte curăţenia şi dispreţuieşte necurăţenia şi nedreptatea. Ea iubeşte curăţenia persoanei, a îmbrăcămintei, a limbajului şi a obiceiurilor. Ei îi place societatea celor curaţi şi evită pe toţi ceilalţi, ştiind c㠓Prieteniile rele strică obiceiurile bune.” 1 Cor. 15:33.

Noi trebuie să facem deosebire clară între curăţenia inimii, a voinţei, a intenţiei, şi curăţenia absolută a fiecărei fapte, cuvânt şi gând; căci în timp ce prima este posibilă, aceasta din urmă este imposibilă atâta vreme cât avem trupurile muritoare şi suntem înconjuraţi de condiţiile noastre prezente nefavorabile. Standardul pus înaintea noastră este: “Voi fiţi deci desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit” (Mat. 5:48). După acest standard trebuie să ne măsurăm continuu, şi nu unul după altul; şi la acest standard trebuie să căutăm să aducem toată conduita vieţii noastre, precum şi cugetările inimii. 2 Cor. 10:12; Psa. 19:14.

Dar numai voinţa (inima) noastră a fost încă transformată şi înnoită. Vasele noastre imperfecte pământeşti în care avem această comoară nu vor fi “schimbate” până la înviere. Până atunci nu vom fi perfecţi în asemănarea divină. Dar acum, nimic mai puţin decât puritatea inimii, a voinţei, a intenţiei, nu poate fi acceptabil pentru Dumnezeu şi să ne aducă vreo binecuvântare. 2 Cor. 4:7; 1 Cor. 15:52.

Cum SĂ NE MENŢINEM puritatea inimii

Cei care au făcut o deplină consacrare a inimii faţă de Domnul sunt cei cu inima curată sub Legea Iubirii. Dar în ciuda purităţii inimii, a intenţiilor, a voinţei lor de a îndeplini Legea regală a Iubirii, aceştia au de luptat o bătălie. Legea membrelor lor, depravate prin păcatul moştenit, este legea puternică a egoismului, în opoziţie cu noua Lege la care s-au angajat — Legea Iubirii. Rom. 13:10; Iacov 2:8.

Totuşi, incapacitatea lor de a trăi la nivelul cerinţelor acelei Legi noi nu trebuie să fie din lipsă de voinţă, nici din lipsă de intenţie a inimii curate, loiale. Orice nereuşită ar avea, oricât de incapabili ar fi uneori de a obţine victoria, aceasta trebuie să fie numai din cauza slăbiciunii cărnii şi a atacurilor Adversarului, la care inima lor curată n-a reuşit să se împotrivească.

Aici promisiunile Domnului sunt de ajutor, asigurându-i că El le cunoaşte slăbiciunile şi starea lor plăpândă, precum şi şiretlicurile diavolului şi influenţa spiritului lumii, care sunt contrare spiritului Iubirii. El le spune că pot merge liber la Tronul harului ceresc, pentru a obţine milă în privinţa eşecurilor lor de a trăi la nivelul standardului înalt pe care inimile lor îl recunosc şi la care se străduiesc să se conformeze. El de asemenea îi asigură că pot găsi har pentru a-i ajuta la orice timp de nevoie. Evrei 4:16; Efes. 6:12.

Folosindu-se de aceste haruri şi privilegii prevăzute prin Marele nostru Preot, ei sunt în stare să lupte o luptă bună împotriva păcatului, să respingă atacurile lui asupra inimii lor şi să-l scoată afară, dacă acesta a reuşit să le invadeze carnea.

Astfel şi numai astfel poate creştinul să se ţină curat în inimă şi să-şi menţină poziţia ca un luptător al luptei bune, unul din învingătorii lumii şi ai spiritului ei.

Propria ÎNŞELARE a inimii necurate

Mintea carnală va căuta să intre în parteneriat cu mintea nouă şi va fi foarte pregătită să accepte iubirea ca regulă a vieţii, în anumite condiţii. Mintea carnală va prefera să recunoască iubirea în cuvinte, în declaraţii, în maniere numai — o formă de evlavie fără putere. 2 Tim. 3:5.

Maniere gentile, aşa cum ar manifesta iubirea, pot fi exercitate de o inimă egoistă, înşelându-se singură şi căutând să înşele pe alţii. Pe buze ar putea fi un zâmbet, un cuvânt de laudă, de bunătate, de gentileţe, în timp ce în inimă ar putea fi sentimente de egoism, de ranchiună, de amărăciune, de animozitate. În condiţii favorabile, aceste impulsuri ascunse ale păcatului în carne se pot manifesta prin calomnie prin bârfă sau reproş, rostite cu mai multă sau mai puţină grijă. Ori acestea, continuând să se coacă în inimă, când permite ocazia, pot să rodească mânie, ură, răutate, ceartă şi alte fapte rele ale cărnii şi ale diavolului, total opuse cursului unei inimi curate şi în opoziţie cu porunca Legii Noi Creaţii — Iubirea. 2 Tim. 3:13; Rom. 7:5; Gal. 5:19-21.

Trebuie să avem clar în minte faptul că obiectivul final al tuturor lucrărilor divine cu noi şi pentru noi, şi semnificaţia finală a tuturor promisiunilor divine făcute nouă, este dezvoltarea iubirii, care este asemănare cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Pentru ca această iubire să poată fi dezvoltată în noi în sensul şi în gradul intenţionat de Domnul, ea trebuie să vină dintr-o inimă curată, în deplin acord cu Domnul şi cu Legea Lui de Iubire, dar total contrară Adversarului şi legii lui de mândrie nesfântă, gelozie şi egoism. 1 Tim. 1:5.

IUBIREA DEZVOLTATĂ DUPĂ

PRINCIPIILE DREPTĂŢII

Pentru a avea acest fel de iubire în dezvoltarea ei potrivită, trebuie să existe o conştiinţă bună, bine reglată după Scripturi; de aceea studierea Cuvân­tului lui Dumnezeu este foarte importantă. Este de asemenea necesară meditarea asupra Legii lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaştem că există porunci divine bazate pe principii şi că aceste principii trebuie încorporate în caracterul nostru. Cu alte cuvinte, trebuie să avem mintea lui Cristos (1 Cor. 2:16). După cum spune apostolul: “Umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta firii păcătoase”. Gal. 5:16.

Acest sfat înseamnă că trebuie să păzim toate acţiunile vieţii, precum şi cuvintele noastre; căci acestea sunt o sursă fie de binecuvântare, fie de rău pentru alţii şi pentru noi. “Căci aşa cum a gândit în sufletul lui, aşa este el” (Prov. 23:7). Unii îi pot înşela pe alţii pentru un timp, dar Domnul ştie dacă noi căutăm să-I plăcem Lui.

Noi trebuie să ne străduim să plăcem Domnului în toate lucrurile şi să veghem la conduita noastră exterioară, aşa încât mersul nostru în viaţă să poată fi cu băgare de seamă. Chiar dacă ştim că lumea va lua chiar cele mai bune gânduri şi străduinţe ale noastre drept ipocrizie, cu toate acestea, calea noastră este marcată clar — calea Domnului — calea Înţelepciunii.