Vol. 21, Septembrie-Octombrie 2014, Nr. 6 

„LUPTĂ-TE LUPTA CEA BUNĂ”

„Luptă-te lupta cea bună a credinţei apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat.” 1 Tim. 6:12.

R 5109 a W. T. 1 octombrie 1912 (pag. 304-308)

Dacă suntem combativi din fire, putem vedea, sau gândi că vedem, o cauză de luptă continuă de la leagăn până la mormânt; şi o mică deformare a judecăţii sănătoase poate da acestei dispoziţii o posibilă turnură religioasă şi poate înşela pe unul ca acesta în ideea că luptă „lupta bună”, când în realitate el cultivă numai o dispoziţie certăreaţă, lipsită de armonie cu spiritul blândeţii şi moderaţiei, care este o trăsătură esenţială a caracterului creştin. Apoi, mulţi cu o dispoziţie opusă sunt înclinaţi să ignore faptul că viaţa creştină trebuie să fie o luptă, şi să privească numai acele scripturi care sfătuiesc la blândeţe, îngăduinţă, răbdare, gentileţe etc.

Aici sunt două extreme împotriva cărora trebuie să ne păzim; şi pentru a ne ajuta să judecăm corect şi să ne echilibrăm, apostolul ne recomandă să remarcăm, să observăm îndeaproape pe aceia care umblă cu băgare de seamă, potrivit regulilor aşezate în Scripturi, şi ne sfătuieşte să ne ferim de influenţa acelora care nu umblă aşa. „Căci”, spune el, „de multe ori v-am spus şi vă mai spun şi acum, plângând: sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele şi slava lor este în ruşinea lor şi se gândesc la lucrurile pământeşti”, pe care s-au angajat să le sacrifice. Fil. 3:17-19.

Să remarcăm deci unele exemple vrednice, pentru a putea vedea cum au alergat ei pentru premiu şi să observăm dacă există vreun indiciu că au alergat cu succes. Întâi remarcăm exemplul perfect al Domnului nostru, Conducătorul şi Înaintemergătorul nostru, în urmele căruia suntem invitaţi să urmăm. Observăm că mersul Său pe „calea îngustă” de sacrifciu a început cu deplina Sa consacrare faţă de voinţa lui Dumnezeu. Consacrarea Sa a fost făcută cu simplitate şi sinceritate, şi a cuprins tot ce a avut — „Iată-Mă, ... vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” Evr. 10:7.

El n-a spus: Tată, Îţi voi da o zecime din timpul Meu, din serviciul Meu şi din mijloacele Mele, şi voi reţine restul pentru Mine şi pentru urmărirea ambiţiilor şi planurilor Mele. El n-a zis: Tată, am ales aceasta sau acea lucrare specială şi am încredere că binecuvântarea Ta o va însoţi. El n-a zis: După cum înţeleg Eu voinţa Ta, Tată, vreau s-o fac — cu implicaţia că dacă Tatăl ar cere ceva prea sever, sau ceva ce ar părea neraţional, El S-ar putea răzgândi. Nu, consacrarea Sa a fost doar să facă voia Tatălui, oricare s-ar dovedi a fi acea voie. Apoi cu seriozitate El S-a concentrat asupra studiului Legii şi Profeţiilor, pentru a putea cunoaşte voia lui Dumnezeu cu privire la El.

Când a fost ispitit să-Şi schimbe calea, a replicat: „Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să fie?” ... „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (Mat. 26:54; Ioan 18:11). El a lăsat la o parte voinţa Sa şi a împlinit voinţa lui Dumnezeu, chiar dacă L-a costat lipsă la fiecare pas şi în final o moarte foarte dureroasă şi înjositoare. De la această cale de sacrificiu niciodată nu S-a abătut, nici chiar un moment.

Domnul nostru a fost un caracter mare, care să fie imitat de noi. „Da”, va zice cineva, „dar Domnul nostru a fost perfect şi de aceea a putut face perfect voia Tatălui.” Foarte adevărat; noi suntem mulţumitori şi ne bucurăm de aceasta, căci dacă n-ar fi fost perfect nu ne-ar fi putut răscumpăra. Totuşi, noi am avut nevoie chiar de un astfel de exemplu; căci noi, precum copiii de şcoală, oricât de imperfect am reuşi să imităm modelul, trebuie să avem un model perfect.

SF. PETRU UN SOLDAT NOBIL

Dar în timp ce Cristos a fost pentru noi mult mai mult decât un exemplu perfect de a fi imitat, pe care în neputinţele noastre actuale nu-l putem copia pe deplin, avem alte exemple printre fraţi cu neputinţe asemănătoare cu ale noastre. Să le remarcăm şi să vedem cum L-au urmat ei pe Învăţătorul.

Il avem pe sf. Petru cu firea sa iute, impulsivă, întotdeauna iubitor dar oscilant — acum apărându-L pe Învăţătorul său pe propriul risc, şi apoi nerecunoscându-L şi lepădându-se de El; acum luptând cu îndrăzneală pentru credinţă, şi apoi făcând compromis cu prejudecăţile evreieşti, cerând şi pe drept meritând mustrarea credincioasă a lui Pavel. Dar corect deprins prin mustrare şi disciplinare, şi prin străduinţă de a se stăpâni, caracterul său creştin s-a copt şi s-a înfrumuseţat de la an la an, aşa cum o dovedesc Epistolele sale mari şi nobile către Biserică, scrise prin inspiraţie şi transmise din generaţie în generaţie timp de o mie nouă sute de ani; şi el a avut multe semne evidente de aprobare iubitoare din partea Domnului.

Înainte ca sf. Petru să aibă timp să-şi exprime în cuvinte regretul pentru că s-a lepădat de Domnul, el a fost asigurat de iertare şi de continuarea favorii de a hrăni oile Domnului; pentru că Domnul cunoştea sinceritatea iubirii lui şi Şi-a dat seama că din slăbiciune şi frică păcătuise. Remarcăm de asemenea afecţiunea lui Petru pentru „preaiubitul frate Pavel” (2 Pet. 3:15, 16), care aşa deschis îl mustrase şi-l certase; şi pentru Domnul, care spusese: „Înapoia mea, Satan îadversaruleş! Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine, căci gândurile tale nu sunt la lucrurile lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (Mat. 16:23). Sărmanul Petru! Pentru el era o cale ce ducea în sus, dar părea că-şi vede şi îşi recunoaşte slăbiciunile şi că pune umărul la roată într-un efort mai hotărât de a birui înclinaţiile vechii sale naturi şi de a cultiva harurile caracterului creştin.

Dar a biruit în final? Şi a fost acceptat ca unul din acea companie glorioasă care va constitui Mireasa lui Cristos? Da, cu adevărat; căci însuşi Domnul înviat a declarat că numele lui este scris cu al celorlalţi din cei 12 apostoli chiar la temelia Cetăţii Cereşti, Noul Ierusalim, Împărăţia lui Dumnezeu (Apoc. 21:14). Vedem ce a câştigat sărmanul, slabul Petru prin blândeţea şi răbdarea sa sub disciplinare dureroasă!

ALŢI RĂZBOINICI VITEJI

Sf. Pavel a fost din fire un caracter mai tare. Evident el îşi făcuse din stăpânirea de sine o preocupare principală în viaţă, chiar dacă era din fire hotărât şi ferm. Când a ajuns Adevărul la el a avut imediat un mare avantaj, atât prin dispoziţia sa naturală, cât şi prin cultura sa dinainte, aşa încât a putut umbla mai ferm şi mai constant; şi folosindu-şi toată energia în această direcţie, el dă un nobil exemplu pe care noi să-l imităm, de stabilitate şi îndurare, de zel neobosit şi de cel mai sincer devotament. Să vedem şi să cântărim bine 2 Cor. 11:23-33 şi 12:10, 15.

Sf. Ioan a fost din fire iubitor, gentil, blând; şi chiar acea dispoziţie făcea dificilă ruperea multor legături de prietenie umană pe care astfel de dispoziţie le atrage întotdeauna în jurul ei. Dar el a fost credincios Învăţătorului său, în pofida legăturilor umane. A fost un învăţător răbdător, credincios al doctrinelor lui Cristos, şi a fost dispus să sufere exilul în insula singuratică Patmos pentru mărturia sa credincioasă a Adevărului.

Cursul tuturor apostolilor a fost asemănător. Ei au fost susţinători credincioşi, îndrăzneţi ai Adevărului şi exemple în privinţa puterii lui de sfinţire a lor în întregime, pe măsură ce au crescut treptat în har supunându-se la influenţa lui transformatoare. Ei au fost oameni cu dispoziţii asemănătoare şi variate ca şi noi. Să remarcăm pe aceia care aşa aleargă şi să facem la fel. Dumnezeu i-a remarcat pe aceştia şi a ţinut o socoteală atentă a cursului lor, judecându-i după motivele şi străduinţele lor; şi El ne arată că astfel judecat, cursul lor a fost acceptabil pentru El, toate imperfecţiunile lor fiind acoperite cu dreptatea atribuită a Conducătorului lor. Ei au lăsat totul şi L-au urmat pe Cristos. Totul lor nu era foarte mult, în multe cazuri nu mai mult decât avem noi de lăsat, dar a fost tot ce au avut şi astfel a fost acceptabil.

Sf. Petru lăsase ocupaţia lui de pescuit şi prietenii, pentru a umbla cu Învăţătorul şi a învăţa el însuşi şi a-i învăţa pe alţii Adevărul. Renunţase astfel la voinţa sa şi la interesele sale de atunci pentru a face voia lui Dumnezeu. Când I-a zis Domnului, „Iată, noi am lăsat totul şi Te-am urmat” (Marcu 10:28), Domnul n-a zis că puţinul tot al lui Petru nu merita să fie menţionat, ci El l-a recunoscut şi l-a încurajat pe Petru să continue să sacrifice totul, cu asigurarea că la timpul cuvenit va fi răsplătit (Marcu 10:29, 30). Şi aşa vom fi toţi, dacă nu cădem de oboseală; căci credincios este Cel care ne-a chemat, care ne va şi înălţa la timpul cuvenit. 1 Tes. 5:24; 1 Pet. 5:6.

Remarcând astfel cursul celor credincioşi, vedem că lupta lor a fost în mare măsură cu ei înşişi. Străduinţa lor a fost să-şi ţină în supunere voinţa lor umană, în timp ce duceau la îndeplinire voinţa divină. Chiar şi în cazul Domnului nostru, unde voinţa umană a fost perfectă, a fost un lucru greu de împlinit, aşa cum dovedesc cuvintele Sale: „Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta! Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”. Mat. 26:39.

LUPTA ESTE ÎN DESFĂŞURARE DE SECOLE

Dar există încă o latură a acestei lupte pe care n-am analizat-o, şi pe care nu trebuie s-o trecem cu vederea dacă vrem să fim biruitori credincioşi. Adevărul îşi are vrăjmaşii lui acum, ca în zilele apostolilor, şi noi suntem puşi pentru apărarea Adevărului. Ca atare, forţele împotriva cărora trebuie să luptăm nu sunt numai cele interioare, ci şi cele exterioare. A fi inactivi şi indiferenţi sub astfel de împrejurări cum ne înconjoară, este desigur o dovadă că nu luptăm lupta bună a credinţei.

A lupta lupta bună a credinţei implică, întâi, că avem o credinţă pentru care să luptăm. Nimeni nu poate lupta această luptă bună dacă n-a ajuns la ceva cunoştinţă a Adevărului — o cunoştinţă suficientă să-i trezească sentimentele şi să-şi înroleze energiile în propagarea şi apărarea lui.

Acum ne uităm la luptă din acest punct de vedere şi vedem cum, de la începutul Veacului şi până în prezent, soldaţii credincioşi ai crucii au luptat pentru credinţa dată o dată sfinţilor (Iuda 3). S-au odihnit ei liniştit şi confortabil într-un confort luxos, bucurându-se de ceea ce ştiau din Adevăr şi nespunând nimic despre el acolo unde acesta cauza valuri de împotrivire, şi apoi măgulindu-se în ideea că liniştea lor leneşă, inactivă, era o dovadă a creşterii lor în har? Nicidecum.

Sfinţii au îndurat greutăţi ca buni ostaşi pentru Adevăr. Ei l-au vestit cu îndrăzneală şi au suportat consecinţele dispreţului şi ruşinii publice, pierderea prietenilor pământeşti, sacrificarea intereselor în afaceri şi a perspectivelor pământeşti, împreună cu lovituri, închisori şi pericole pentru viaţă din toate părţile, şi au avut moarte violentă în multe cazuri. Nu numai că s-au bucurat de perspectiva glorioasă a binecuvântării viitoare, ci au şi devenit activi după măsura capacităţii lor în realizarea planului lui Dumnezeu pentru asigurarea acelui ţel. Dacă ar fi făcut altfel, s-ar fi dovedit nevrednici de marile onoruri la care au fost chemaţi. Aşa a fost de-a lungul întregului Veac şi continuă încă.

Când marea Taină a Fărădelegii, sau sistemul papal, a ajuns la culmea puterii sale şi chiar la adâncimea corupţiei sale, şi ochii unor copii credincioşi ai lui Dumnezeu au fost deschişi să vadă adevăratul ei caracter, au ieşit nobili reformatori şi cu îndrăzneală şi-au declarat convingerile în faţa persecuţiei foarte violente. Încurajaţi de exemplul lor, multe alte suflete nobile au înfruntat aceleaşi pericole şi au îndurat mari greutăţi în lupta pentru Adevăr. Astfel au dat dovadă de zelul şi consacrarea lor prin credincioşie chiar până la moarte prin violenţă, şi până la perescuţie şi tortură de cel mai revoltător şi mai diavolesc caracter.

BĂTĂLIA DECISIVĂ ESTE ACUM APROAPE

Este bine să ne gândim frecvent la astfel de exemple, ca să ne servească de îndemn pentru zelul nostru şi să nu dăm atâta importanţă necazurilor noastre comparativ mai mici, pe care acum suntem chemaţi să le îndurăm, în eforturile noastre de a răspândi şi a apăra Adevărul astăzi. Acum nu avem persecuţii sângeroase, chiar dacă este încă adevărat că acei care voiesc să trăiască evlavios vor suferi persecuţie (2 Tim. 3:12). A „trăi evlavios” însă implică seriozitate şi activitate consecventă în serviciul lui Dumnezeu.

Să ne amintim de asemenea că apostolul se referă la aceste zile din urmă ale Veacului ca fiind timpurile cele mai periculoase din toate. De ce? Fiindcă erorile şi ispitele din această zi vin sub forme mai subtile decât înainte. Acesta este în mod deosebit Veacul Raţiunii; un Veac de avansare aproape în fiecare direcţie; mulţi aleargă încoace şi încolo şi cunoştinţa asupra fiecărui subiect creşte.

Pe de altă parte, înfumurarea şi presupunerea umană o iau mult înaintea cunoştinţei; şi raţiunea, neîndrumată de Revelaţia Divină, cade în multe erori nechibzuite şi dăunătoare, care trec în mod curent printre cei care declară a fi copiii lui Dumnezeu, care sunt înşelaţi prin aceste erori şi cad de la credinţa „dată sfinţilor o dată”. Marele sistem al Babilonului se sfărâmă spre descompunere, dar mulţimea de erori, cu mult mai dăunătoare decât formalismul şi aţipirea Babilonului, lucrează acum ca să zidească pe ruinele lui alte sisteme de nelegiuire în care nici chiar principiile fundamentale ale creştinismului nu-şi găsesc loc.

Aceste erori trebuie să fie preîntâmpinate de către puţinii credincioşi care sunt înarmaţi cu Adevărul — alţii nu le pot detecta sau înfrânge. Aceştia care sunt înarmaţi cu Sabia Spiritului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să arate prin raţionamentele lui profunde deosebirea între Adevăr şi eroare, şi să dovedească faptul că Planul lui Dumnezeu, în modul lui Dumnezeu, este superior tuturor planurilor şi modurilor aranjamentului uman.

Pentru a scăpa de căderea în aceste erori, şi de a fi înşelaţi de sofismele lor subtile şi de pretenţiile lor de loialitate faţă de Dumnezeu din partea înşelătorilor înşelaţi care le avansează, copiii lui Dumnezeu trebuie să stea aproape de Cuvântul Tatălui lor şi să fie umpluţi cu Spiritul Lui; şi când văd Adevărul trebuie să fie îndrăzneţi şi neînfricaţi în apărarea lui indiferent de orice consecinţă.

Aceasta înseamnă a lupta lupta bună a credinţei, fie că eşti rănit sever în conflict, fie nu. Cei care, sacrificând confortul casei etc., răspândesc Adevărul prin tipărituri, care, dacă este citit şi cei care-l primesc gândesc asupra lui, dă lumină şi risipeşte întunericul, la fel de sigur luptă lupta cea bună a credinţei ca şi când prin viu grai ar discuta cu cei pe care-i întâlnesc. Adesea ei fac aceasta mult mai eficient. Aceştia, tot aşa de sigur îşi vor primi răsplata şi vor apuca viaţa veşnică precum sf. Petru şi sf. Pavel şi alţi ostaşi ai crucii — dacă nu vor cădea de oboseală.

PREGĂTIREA PENTRU BĂTĂLIE

Mica armată de soldaţi credincioşi, de fapt, nu sunt decât o mână, „o Turmă Mică”. Chiar dacă în număr sunt atât de nesemnificativi încât oştile împotrivitorilor Adevărului nu prea se tem de eforturile lor, victoria finală va fi a lor; şi puterea lui Dumnezeu va fi slăvită şi manifestată în ei proporţional mai mult.

Asemenea celor trei sute de bărbaţi aleşi ai lui Ghedeon care nu s-au temut să se confrunte cu oştirile lui Madian fiindcă Domnul a fost cu ei, aceştia nu au decât să meargă înainte în mod asemănător, tari în credinţă, sunând din trompeta Adevărului şi spărgându-şi vasele de pământ (sacrificându-şi natura umană), pentru ca lumina binecuvântată a Spiritului lui Dumnezeu să poată străluci în afară, şi la ceasul stabilit oştile inamicului să dea alarma şi să fugă. Sistemele erorii noi şi vechi vor fi date la nimicire, şi, precum în cazul madianiţilor, se vor întoarce unul împotriva celuilalt ca să împlinească lucrarea de nimicire a lor.

Pentru a avea privilegiul de a lupta lupta bună a credinţei şi a fi aleşii Domnului pentru marea lucrare ce trebuie făcută acum, copiii lui Dumnezeu, asemenea armatei lui Ghedeon, trebuie întâi să fie încercaţi — probaţi. La început a fost o oaste de treizeci şi două de mii cu Ghedeon; şi când tuturor celor care se temeau li s-a spus să se întoarcă la casele lor, numai zece mii au rămas; şi când Dumnezeu i-a probat mai departe, numai trei sute au rămas. Cu adevărat o ceată mică, nesemnificativă trebuie să li se fi părut, nu numai madianţilor, dar şi lor înşişi. Dar puterea lui Dumnezeu a fost făcută mai vizibilă prin micimea şi slăbiciunea lor. Jud. 7:3, 7, 22.

Exact aşa este şi acum. Nimeni nu este obligat sau îndemnat să intre în serviciu. Toţi cei care se tem, a căror credinţă în capacitatea şi intenţia lui Dumnezeu de a-Şi duce la îndeplinire Planul nu este destul de tare ca să-i facă îndrăzneţi şi curajoşi, şi grăbiţi să meargă înainte, dornici să sune tonurile din trompeta Adevărului şi dispuşi să-şi spargă vasele de pământ (să se sacrifice) în serviciu, au privilegiul de a se retrage de pe câmpul de bătaie. Dar, desigur, aceştia nu vor avea parte de onorurile victoriei cu Căpitanul mai mare decât Ghedeon.

FORŢELE COMBATANTE

Pentru cine luptăm noi — pentru Dumnezeu? pentru Cristos? Nu, răspundem noi. Luptăm pentru noi înşine. Asupra acestui punct se face o mare greşeală de către mulţi care par să-şi imagineze că a lupta lupta cea bună a credinţei înseamnă a face ceva pentru Dumnezeu prin care ei merită mulţumirile şi răsplata Lui. Atotputernicul Dumnezeu nu are nevoie să luptăm pentru El. El este omnipotent, în stare cu prisosinţă să Se îngrijească de Sine şi de cauza Sa; El nu are nevoie de eforturile noastre firave. Dumnezeu este Cel care luptă pentru noi şi ne ajută şi ne încurajează să luptăm lupta bună a credinţei în folosul nostru. Este bine ca acest aspect al cazului să fie clar discernut.

Împotriva cui luptăm? Răspundem: bătălia nostră nu este împotriva semenilor, nici cu arme carnale; de fapt noi putem avea mare compătimire chiar şi pentru vrăjmaşii noştri cei mai neînduraţi care, în măsura în care civilizaţia modernă va permite, sunt gata şi dispuşi să „ne  insulte, să ne prigonească” şi să spună tot felul de lucruri rele împotriva noastră pe nedrept (Mat. 5:11). Putem uşor vedea că ei sunt orbiţi în măsură considerabilă, fie prin prejudecata şi patima lor, fie prin doctrinele false, înşelătoare, superstiţiile etc., ale marelui Adversar. Ca atare, lupta noastră nu este îndreptată nici chiar împotriva vrăjmaşilor noştri, şi când avem ocazie trebuie să căutăm să le facem bine, „cu blândeţe să îndreptăm pe potrivnici”. 2 Tim. 2:25.

Prin urmare, de asemenea, având de-a face cu aceştia, departe de a lupta cu ei şi a ne împotrivi cu rău la rău, Căpetenia noastră ne-a poruncit să întoarcem bine pentru rău, blândeţe pentru asprime, amabilitate pentru nepoliteţe; şi să căutăm să facem bine celor care vorbesc rău despre noi şi ne persecută, pentru ca astfel ochii înţelegerii lor să se poată deschide şi să poată discerne că există un astfel de lucru ca spiritul Iubirii, generozităţii, blândeţii, ţinând seama de faptul că ei presupun că toţi sunt mânaţi de acelaşi spirit răuvoitor al egoismului care îi stăpâneşte pe ei.

Lupta noastră trebuie să fie împotriva Păcatului — marele asupritor care a capturat rasa noastră în persoana Tatălui Adam şi a ţinut-o în robie de atunci până acum — omenirea plătind în mod regulat de şase mii de ani teribila pedeapsă a morţii, cu toţi însoţitorii ei, de boală, durere, îngrijorare şi necaz. Da, acesta este vrăjmaşul cu care trebuie să luptăm.

Indirect, Satan este vrăjmaşul nostru, pentru că el a fost cel prin a cărui influenţă Tatăl Adam a devenit rob al Păcatului; şi Satan a continuat să urmeze aceeaşi cale, şi chiar acum se străduieşte să ne aducă înapoi sub stăpânirea Păcatului şi să ne ţină acolo. Să nu uităm însă că bătălia noastră nu este în mod direct cu Satan, nici nu trebuie să aducem împotriva lui o „judecată batjocoritoare” (Iuda 9); mai degrabă să spunem împreună cu Mihail: „Domnul să te mustre!”; şi trebuie să aşteptăm timpul şi calea Domnului pentru mustrarea lui Satan. Totuşi, trebuie să ne împotrivim lui; adică trebuie să ne împotrivim influenţei şi înşelărilor lui şi străduinţelor lui de a ne induce în eroare şi în păcat.

Domnul ne învaţă că „lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti „poziţiilor înalte”” (Efes. 6:12). Satan, ca marele stăpân sau general al Păcatului, are mult de-a face cu diferitele influenţe cu care trebuie să luptăm. Şiretenia lui, „uneltirile” lui sunt cele care supraveghează bătălia împotriva noastră, şi deoarece el este fiinţă spirituală şi prin urmare cu mult mai inteligent ca noi, lupta ar fi foarte inegală fără un Conducător Spiritual mult mai puternic. Dar noi nu suntem lăsaţi singuri să luptăm astfel împotriva înţelepciunii şi şireteniei superioare. Căpitanul nostru, Domnul Isus, a cucerit Păcatul şi a fost glorificat, şi El este de partea noastră, aşa încât putem spune cu încredere: Mai mare este Cel care este de partea noastră decât toţi cei care sunt împotriva noastră — Satan şi cohortele lui de duhuri rele, cu agenţii şi servitorii lui pământeşti înşelaţi. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Rom. 8:31.

Sf. Ioan pare să rezume mijloacele prin care marele nostru capturator, Păcatul, caută să ne ţină robi ai săi, sau, dacă ne-am eliberat, caută să-şi recapete influenţa asupra noastră, aceste mijloace fiind trei — lumea, carnea şi Diavolul. Am văzut influenţa puternică a Diavolului, ca marele general al Păcatului. Am observat apoi în ce sens lumea este împotrivitorul nostru şi în ce sens trebuie să luptăm împotriva ei.

Tocmai am văzut că noi nu luptăm cu arme carnale, nici nu ne războim sau nu ne luptăm în vreun sens al cuvântului cu semenii noştri, văzând că sunt orbiţi de Adversar şi de fapt sunt puţin răspunzători, dacă sunt răspunzători în vreo măsură, pentru cursul lor. Bătălia noastră nu este cu aceştia. Cu „spiritul lumii”, cu influenţa ei trebuie să luptăm; pe acesta trebuie să-l combatem şi să ne împotrivim lui. Dispoziţia lumii, mintea lumii, ambiţiile lumii, motivele care însufleţesc lumea, mândria vieţii şi înşelăciunea bogăţiilor — acestor lucruri, acestor vederi greşite ale lucrurilor, aşa cum sunt văzute din punctul de vedere al lumii, trebuie să ne împotrivim, să luptăm împoriva lor — şi este o bătălie zilnică.

În sfârşit, bătălia noastră este cu carnea — propria noastră carne. De când Păcatul a capturat rasa noastră în persoana Tatălui Adam, robia lui a dus la degradare mintală, morală şi fizică. Tendinţa lui este numai spre rău, şi aceasta în mod continuu; şi numai pe măsură ce ne debarasăm de influenţele orbitoare, de gusturile, dorinţele, ambiţiile, speranţele şi iubirile stricate pe care le cultivă păcatul — numai în acea măsură putem ajunge să vedem lucrurile în adevărata lor lumină şi să avem până şi o vagă idee despre starea noastră degradată. Dar marea noastră Căpetenie, care este şi Marele Preot al mărturiei noastre, ne-a răscumpărat din această robie a Păcatului cu sângele Său preţios. El a avut compasiune faţă de noi, şi când ne-am dat seama de starea noastră deplorabilă şi I-am acceptat ajutorul, El ne-a eliberat de jugul robiei Păcatului.

Dar noi avem totuşi impulsurile păcatului în corpul nostru — tendinţele spre păcat, care au devenit aproape a doua natură a noastră în lunga perioadă de aproape şase mii de ani de robie. Aşa încât, deşi acum suntem liberi şi cu mintea slujim Legea lui Cristos, şi suntem acceptaţi în armata Sa ca soldaţi ai crucii, ca să luptăm de partea dreptăţii, a Adevărului, a bunătăţii şi a curăţeniei, totuşi găsim că noul nostru eu este hărţuit de vechile gusturi şi impulsuri pervertite din carnea noastră, pentru slujirea vechiului tiran. Dintre luptele noastre ca Noi Creaturi în Cristos Isus, nu cea mai mică, prin urmare, este împotriva acestor tendinţe pervertite ale cărnii noastre, şi lupta cu acestea este o luptă zilnică. Împreună cu apostolul Pavel, unul dintre marii soldaţi din războiul nostru, ar trebui să putem spune: „Mă port aspru cu trupul îcarnea şi dorinţele eiş meu şi-l ţin în stăpânire îîn supunere la voinţa mea nouă, la noul meu euş, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat”. 1 Cor. 9:27.

Noi ne înrolăm sub steagul Căpeteniei noastre, adică, de când facem o deplină consacrare faţă de El, să luptăm lupta bună şi să ne dăm viaţa în serviciul Lui — din acel moment El socoteşte carnea noastră ca fiind moartă. Mintea noastră este reînnoită — vie pentru Dumnezeu cu o înnoire a vieţii; şi ca atare, acele impulsuri ale păcatului, pe care noi căutăm să le aducem în absolută supunere la voinţa lui Dumnezeu în Cristos, nu sunt recunoscute de către Domnul ca voinţa sau faptele Noii Creaturi, înrolate în serviciul Lui, ci numai ca parte a vrăjmaşului general, Păcatul, care ne urmăreşte şi se luptă cu noi, la care noi ne-am angajat să ne împotrivim şi să ne războim împotriva lui, şi pentru a-l birui pe acesta, Domnul nostru a făgăduit har şi ajutor în orice timp de nevoie. Evr. 4:16.

ÎNDEMN LA VIGILENŢĂ CONTINUĂ

Aceşti vrăjmaşi mari din carnea noastră sunt cei care ne produc cele mai mari dificultăţi. La aceştia apelează Satan: pe aceştia caută el să-i încurajeze în lupta lor împotriva noului spirit al minţii noastre; prin aceştia spiritul lumii se apropie cel mai mult de noi şi caută să ne prindă şi să ne facă iarăşi robi ai Păcatului. Cum s-ar zice, Noua Creatură în Cristos este asaltată, înconjurată pe toate părţile de vrăjmaşi, căutând dezastrul şi înrobirea noastră din nou.

Noi trebuie să luptăm — să luptăm pentru noi înşine, să luptăm pentru libertatea noastră, să luptăm pentru biruinţa asupra propriilor noastre slăbiciuni, să luptăm împotriva spiritului lumii, să luptăm împotriva înşelărilor şi capcanelor Adversarului, prin care el caută să facă lucrurile rele să pară bune, iar cele corecte să pară de nedorit. Nu este de mirare deci, că soldatul creştin este îndemnat să fie continuu veghetor; nu este de mirare că este îndemnat să se „îmbrace cu toată armătura lui Dumnezeu”; nu este de mirare că este prevenit în privinţa diferiţilor săi vrăjmaşi vicleni, şi în special a celor din carnea sa.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru marea Căpetenie a mântuirii noastre! Mulţumim lui Dumnezeu pentru marea armătură a Cuvântului Său, din care obţinem coiful mântuirii, cunoştinţa intelectuală ca să ne protejeze de înşelările propriei noastre judecăţi şi ignoranţe şi de uneltirile Adversarului! Mulţumim lui Dumnezeu şi pentru platoşa dreptăţii, meritul lui Cristos şi al marelui Său sacrificiu, care compensează pentru imperfecţiunile noastre şi ne acoperă organele vitale, asigurându-ne prin aceasta viaţa — viaţa veşnică!

Mulţumim lui Dumnezeu şi pentru scutul credinţei, al siguranţei, al încrederii în Cel care ne-a cumpărat, în înţelegerea că Cel care a început lucrarea bună în noi este în stare şi este dispus să o completeze! Deoarece Dumnezeu aşa ne-a iubit în timp ce noi eram încă robi ai Păcatului, şi ne-a răscumpărat din robie cu sângele preţios al lui Cristos, cu mult mai mult ne iubeşte acum şi cu mult mai mult este pregătit să ne ajute acum, când prin harul Său am ajuns să fim liberi de păcat şi am devenit servitori ai dreptăţii! Mulţumim lui Dumnezeu şi pentru încălţăminte, pregătirea de a îndura greutatea cu răbdare, pe care Adevărul o dă, protejându-ne în mersul vieţii şi de animozităţile aspre ale lumii! Mulţumim lui Dumnezeu şi pentru Sabia Spiritului, Cuvântul Adevărului Său, ca o apărare prin care ne putem împotrivi Adversarului şi putem ieşi învingători, prin Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat!

Înainte de îndemnul sf. Pavel către puţinii credincioşi, să lupte lupta bună a credinţei, el dă sfatul foarte sănătos să lăsăm cu totul la o parte greutăţile grijilor noastre pământeşti dinainte etc. — mândrie, ambiţie, nemulţumire, iubire de bani şi alte lucruri asemănătoare. Noi nu putem apuca sau ţine comorile acestei vieţi şi în acelaşi timp să alergăm cu succes pentru premiul ceresc — „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” şi „Un astfel de om ... este ... nehotărât şi nestatornic în toate căile sale”. Mat. 6:24; Iac. 1:8.

Să luăm deci sfatul sf. Pavel — să fugim de aceste lucruri pământeşti şi să urmărim dreptatea, evlavia, credinţa, iubirea, răbdarea, blândeţea, să luptăm lupta bună a credinţei şi să apucăm viaţa eternă, ca moştenitori împreună cu Cristos în slava biruinţei care ne va fi curând acordată. Dacă, după ce am consacrat totul lui Dumnezeu ne întoarcem să ne ocupăm şi să căutăm lucruri pământeşti şi să ne mândrim în posesia lor, ne mândrim de fapt în ruşinea noastră; şi dacă acea mândrie este urmată până la sfârşit, sfârşitul este nimicirea. „Luaţi seama deci cu amănunţime cum umblaţi”, nedând atenţie lucrurilor pământeşti, ci celor cereşti, şi necedând la ispitele celor care umblă altfel. Astfel vom lăsa un exemplu vrednic de imitat pentru alţii.

„O, vegheaţi şi vă rugaţi! Căci aveţi vrăjmaşi de înfruntat —

Vrăjmaşi pe care singuri nu-i puteţi birui;

Armătura voastră strălucitoare prin veghere şi rugăciune va fi;

Curând truda voastră va fi terminată şi biruinţa câştigată.

O, vegheaţi şi vă rugaţi! Domnul este la uşă,

O, vegheaţi şi ţineţi hainele curate şi fără pată!”