ENEA ȘI DORCA
Călătoria cu scop de propovăduire a Sfântului Petru — Vizitarea sfinților — Un cuvânt înțeles foarte greșit — Un paralitic vindecat la Lida — Sf. Petru chemat la Iope — Dorca trezită din somnul morții — Un caracter frumos — Prietenul celor săraci — Scopul servit prin aceste două minuni.
„Dă-te pe tine însuți model de fapte bune.” Tit 2:7 .
W. T. 15 martie 1916 (pag. 92-94)
Persecutorilor nu le place niciodată să fie persecutați. Cei care au mintea lui Cristos nu sunt persecutori. Ei simt ca o datorie obligatorie să nu ajute la lucrurile despre care ei cred că sunt nedrepte; ei ar putea chiar găsi necesar sau potrivit să denunțe nedreptatea, să-i arate lipsa de sens, iar în unele cazuri să numească pe agenții activi în învățăturile greșite și în faptele greșite — așa cum au făcut apostolii în scrierile lor. Dar în ceea ce privește persecutarea altora, poporul Domnului nu poate lua deloc parte la ea. Ei sunt împiedicați de spiritul iubirii, de mintea lui Cristos, care ne îndrumă să facem altora așa cum am vrea să ne facă ei nouă — Regula de Aur, „legea perfectă a libertății”.
Persecuțiile care i-au risipit pe ucenici prin toată Iudeea, Saul din Tars fiind unul dintre conducătorii acestor persecuții, au scăzut în intensitate la scurt timp după convertirea lui; și au fost urmate de o perioadă de odihnă, recuperare, edificare. Deși cursul schimbat al lui Saul se poate să fi avut ceva de-a face cu aceasta, totuși după toate probabilitățile o tulburare care s-a ivit cam pe timpul acesta între evrei și conducătorii lor romani a avut mai mult de-a face cu această situație.
Cam prin anul 38 d.Cr., împăratul Caligula, care-și preluase doar de curând funcția, a promulgat un edict, ca în diferite părți ale imperiului să fie instalate statui de-ale sale și acestea să fie venerate. Când evreii au aflat despre această poruncă, și că exista intenția de a se pune aceste statui în Ierusalim, și chiar în Templu, precum și în alte părți, indignarea și tulburarea lor n-au cunoscut nici o limită. Ei s-au adunat în mase mari, tineri și bătrâni, să implore pe guvernatorul local să intervină pentru ei ca asemenea pângărire a Templului lor Sfânt, a Cetății lor Sfinte și a Țării lor Sfinte să nu fie permisă. Deși guvernatorul a făcut toate eforturile să-l determine pe Împărat să-și schimbe edictul, cel mai mult ce-a putut obține a fost o poruncă de a lăsa Templul neatins. Dar s-au ridicat multe altare pentru Împărat în afara porților; și au venit știri că toate sinagogile din Alexandria fuseseră transformate în temple pentru Cezar. Această stare de lucruri a durat până în 24 ianuarie, anul 41 d.Cr., când Caligula a fost asasinat.
O PERIOADĂ DE CREȘTERE SPIRITUALĂ
Nu este surprinzător că asemenea persecuții din afară și asemenea amestec în ritualurile și libertățile lor religioase i-au făcut pe evrei să-și slăbească persecuțiile împotriva creștinilor, și astfel a survenit perioada de liniște menționată în studiul de astăzi. Relatarea spune că bisericile erau edificate. Prin urmare înțelegem ideea că acest timp de pace a fost un timp de zidire printre micile grupuri ale poporului Domnului din Palestina. Există un dublu sens în care biserica se poate zidi sau edifica — în număr și în roadele și darurile Spiritului Sfânt. Se pare că Biserica în stare de pruncie era edificată în ambele sensuri; căci declarația este că credincioșii umblau în frica de Domnul și în mângâierea Spiritului Sfânt.
Scripturile spun că „frica de Domnul este începutul înțelepciunii” (Ps. 111:10). Aceasta nu este o frică egoistă, nici o frică de faptul că Domnul ar chinui veșnic sau ar trata în alt mod nejust creaturile Sale, ci o reverență de Domnul, care-I recunoaște grandoarea și bunătatea, și se teme să facă ceva care să-I fie Lui neplăcut sau să-l separe de iubirea și favoarea Lui. Acest fel cuvenit de teamă, care este începutul înțelepciunii, nu se va pierde niciodată, atâta vreme cât va fi menținută înțelepciunea.
Dar reverența de Domnul n-a fost singurul har dezvoltat în Biserica timpurie. La ea s-a adăugat mângâierea Spiritului Sfânt. Spiritul Sfânt este spiritul, mintea sau dispoziția lui Dumnezeu; și Biserica timpurie îl cultiva, dezvoltându-l în inima lor, umblând în el — adică trăindu-l. Cuvântul mângâiere înseamnă unire, cimentare; iar ideea din aceste cuvinte ca întreg, prin urmare, ar fi că Biserica nu numai creștea în număr și se edifica sau se zidea ca Templu sfânt al lui Dumnezeu, dar și diferitele „pietre vii” se cimentau sau se legau împreună prin Spiritul Sfânt.
SENSUL CUVÂNTULUI „SFÂNT”
Din studiul nostru aflăm că deși apostolii și-au fixat cartierul general al lucrării la Ierusalim, totuși ei au mers prin toate părțile Iudeii, întâlnindu-se cu poporul Domnului risipit de persecuțiile anterioare și formând în toate părțile nuclee de mici adunări. Într-una din aceste călătorii, Petru a venit și la Lida, cetatea cea mai importantă din Câmpia Saronului, cam la 16 km sud-est de Iope. Ni se spune că misiunea sa specială a fost vizitarea sfinților.
Acest cuvânt „sfinți” înseamnă, puși deoparte, credincioși sfințiți în Cristos. Astăzi este multă împotrivire la folosirea acestui cuvânt, căreia i s-ar putea atribui, credem noi, două motive. Unul este că marea majoritate a ((259)) creștinilor declarați știu că ei nu sunt sfinți, sfințiți, că nu trăiesc atât de aproape de Domnul cum ar putea trăi — nu sunt separați, nici chiar în inimă, de lume, de corp și de diavol. Asemenea persoane au motive puternice să nu agreeze cuvântul „sfinți”, dându-și seama că acesta i-ar exclude pe ei și pe aproape toți prietenii și asociații lor deosebiți în lucrarea creștină.
Un alt motiv de împotrivire la folosirea cuvântului „sfinți” este că în Evul Mediu era obiceiul ca Biserica Romano și Greco-Catolică să „canonizeze”, sau să pună deoparte legal ca obiecte de reverență, anumite persoane cu privire la care, după trecerea câtorva secole, nu era menționat în mod special nimic rău, ci numai lucruri apreciate ca vrednice de cinste și de laudă. Cuvântul „sfinți” a fost astfel separat de creștinii în viață; și aceasta poate să fi fost de fapt din cauză că erau puțini creștini cu adevărat atât de credincioși încât să fie reprezentativi pentru starea de sfinți.
Un alt motiv pentru care unii nu agreează termenul „sfinți” este că ei îl consideră a fi mai degrabă lăudăros — unii ar spune chiar fățarnic. Pierzând din vedere doctrina Îndreptățirii prin Credință în aplicarea ei cuvenită, ei s-au obișnuit să considere pe toți creștinii ca „păcătoși mizerabili” și ca atare să se roage pentru ei — pierzând din vedere că există unii în care „dreptatea Legii se împlinește”, pentru că „umblă nu după trup, ci după Spirit”, meritul lui Cristos le acoperă toate neajunsurile neintenționate. Romani 8:4.
Poporul Domnului, cu toate acestea, să nu uite să aplice și să le placă toate denumirile și practicile autorizate de uzanța apostolică. Astfel termenul „sfinți” se confirmă desigur pentru noi. Aproape toate Epistolele din Noul Testament sunt adresate sfinților; iar aceia care nu-și pot aplica în mod cuvenit termenul la ei înșiși, nu-și pot aplica nici făgăduințele nespus de mari și scumpe conținute în aceste Epistole — fiindcă toate făgăduințele sunt adresate și intenționate pentru cei sfințiți în Cristos Isus. Să se țină totuși minte că termenul „sfânt” nu înseamnă doar a avea perfecțiune reală, cum ar fi în cazul Domnului nostru, dar se referă și la cei socotiți sfinți prin El; și că apostolii, care au fost sfinți, și care s-au clasat cu sfinții lui Dumnezeu, au declarat despre ei, „Și noi suntem oameni cu aceleași patimi ca voi”. Fapte 14:15.
Termenul „sfinți” deci, cuvenit aplicat în Biserică, se referă la aceia care deși inițial au fost „copii ai mâniei ca și alții”, au fost salvați din starea condamnării, și au fost spălați, curățiți, și aduși astfel în acord cu Dumnezeu prin iertarea păcatelor și prin acoperirea slăbiciunilor și neajunsurilor lor; și care au devenit „sfințiți în Cristos Isus” prin consacrarea lor deplină de a trăi, nu o viață perfectă — o imposibilitate câtă vreme sunt în trup — ci cât pot de aproape de perfecțiune; harul Domnului făcându-i în mod continuu „sfinți, plăcuți lui Dumnezeu” Tatăl, prin meritul lui Cristos Isus. Să nu ne rușinăm de acest nume, „sfinți”, dacă el ne aduce în minte condiția de sfinți, sfințenia, separarea de lume; căci chiar acesta este gândul care trebuie să fie ținut minte continuu. Este un gând care ne va ajuta cu atât mai mult să trăim separați de lume, după cum a artătat Învățătorul. Ioan 17:16.
Vindecarea lui Enea, paraliticul, a fost o dovadă remarcabilă a puterii Domnului, similară cu vindecarea de la Poarta Frumoasa a Templului (Fapte 3:1-11). Aici, ca întotdeauna, Sf. Petru s-a asigurat ca nimeni să nu creadă că puterea exercitată de el era a lui proprie. El a afirmat în mod clar că Isus Mesia, pe care conducătorii lor Îl răstigniseră, făcuse vindecarea, și ca atare El nu era mort, după cum presupuseseră ei, ci înviat.
Faima acestui miracol s-a răspândit departe și a dus, după cum ni se spune, la atragerea multora spre Domnul și spre Biserică. Astfel a stabilit Domnul Biserica și a atras spre ea pe aceia care erau în atitudinea corectă de inimă, pe vremea aceea folosind minuni, după cum folosește acum alte mijloace. Acele minuni, după cum s-a arătat înainte, nu pot să fi durat mai mult decât apostolii; căci darurile miraculoase ale Spiritului au fost acordate numai prin punerea mâinilor apostolilor, iar Cei Doisprezece n-au avut succesori, Sf. Pavel luând locul lui Iuda. Ierusalimul ceresc avea douăsprezece temelii, nu mai multe; și pe ele erau scrise numele celor doisprezece apostoli, și nu mai erau altele. Apoc. 21:14
UN ALT MIRACOL REMARCABIL
Unul dintre sfinții din Iope era o femeie cu mijloace și educație. Dacă numele ei îi reflectă înfățișarea, ea era foarte frumoasă; căci Tabita în limba aramaică, Dorca în limba greacă, înseamnă grațioasă, frumoasă. Dar această femeie era renumită datorită unei frumuseți și grații cu totul separate și distincte de alte calități pe care le avea de la natură. Era frumusețea unui spirit blând și liniștit, plin de iubire și îndatoritor. Ea era în mod evident o lumină strălucitoare și arzândă pentru Domnul în acele împrejurimi. Ea a făcut ce a putut. Ea a servit pe Domnul, pe frații Săi și pe toți cei care aveau nevoie de ajutor. După cum i-au permis ocaziile, ea a ajutat pe cei săraci, în special pe văduve, care pe vremea aceea erau ca și clasă într-o poziție foarte grea, în special dacă erau sărace.
După cum arată textul grecesc, Dorca avea obiceiul de a ajuta pe săraci cu haine etc., fără îndoială ajutându-i și cu vorbe de încurajare și servindu-i cu Adevărul. În asemenea împrejurări nu este ciudat că moartea ei a produs tristețe, în special printre beneficiarii actelor ei de caritate și printre numeroșii prieteni pe care un astfel de spirit frumos, asemenea lui Cristos, este sigur că i-a avut.
Se pare că Dorca s-a îmbolnăvit și a murit brusc, cam pe timpul când ceilalți sfinți din Iope au auzit că Petru era în Lida și că vindecase pe Enea. Ei au trimis imediat după apostol, probabil fără a se gândi că el va face o asemenea minune încât s-o readucă pe Dorca la viață, ci mai degrabă cu gândul că ei pierduseră un membru foarte apreciat al micului lor grup și Petru le putea aduce ceva mângâiere cu acea ocazie. Pe atunci nu exista telegraf, telefon sau serviciu poștal, așa că unii dintre frați au devenit mesageri care să ducă vorba lui Petru — să-i ceară prezența și să nu întârzie.
((260))
Sf. Petru a plecat imediat cu ei la Iope. Când a intrat în camera mortuară, el a văzut o scenă mișcătoare. Bietele văduve și alții plângeau pierderea prietenei lor, și arătau hainele pe care ea le făcuse pentru ei. Acela era desigur un tribut nobil adus rodniciei vieții ei. Nici un milionar n-a lăsat vreodată monumente care să dureze atât de mult, sau care să răsfrângă atât de multă glorie asupra caracterului lui, cum a lăsat această umilă femeie. Chiar și cel mai umil și mai sărac dintre noi putem imita într-o măsură acest exemplu și putem lăsa în urma noastră când murim unele monumente de iubire și mărturii ale aprecierii cum sunt acestea.
Este un sfârșit trist când cineva, în special dintre aceia care s-au numit cu numele lui Cristos, moare și n-are pe nimenea care în mod sincer, cu adevărat să-l plângă, să-i ducă dorul. O asemenea condiție mărturisește despre o viață care a fost fie egoistă fie neînțeleasă. Noi care așteptăm încheierea călătoriei noastre pământești, și aceasta nu peste foarte mult timp, ar trebui să căutăm ca viața noastră să fie cheltuită zi de zi în așa manieră ca să-i facă pe unii mai fericiți; și ca decesul nostru să fie recunoscut de unii, cel puțin, ca o pierdere.
Cea mai renumită minune a lui Petru a fost aducerea Dorcăi de la porțile morții. Ca și celelalte minuni relatate în lecția noastră, și aceasta a fost în mod special pentru timpul acela și pentru scopul special al stabilirii Bisericii. Nu trebuie să presupunem că Domnul a avut intenția ca tot poporul Său de-a lungul acestei vârste Evanghelice să fie smuls în acest fel din moarte, nici ca ei să fie ușurați cu toții de paturile lor de boală și nici să aibă cu toții puteri așa cum a exercitat aici apostolul. Există un serviciu al răului — calamități, boală, moarte etc. — care a fost adesea cu adevărat valoros pentru poporul Domnului, insuflând diferite lecții și dezvoltând diferite roade ale Spiritului — supunerea, blândețea, răbdarea, îndelunga răbdare, amabilitatea frățească, iubirea.