((527))

Bătălia Armaghedonului - Studiul XI
Bătălia Armaghedonului

Necazul care se apropie, simbolizat de profeţi în diferite moduri — Simbolizat prin căderea lui Israel, în 70 d. Cr., şi prin Revoluţia Franceză — Caracterul lui general şi întinderea lui — Marea oştire a Domnului — „Popoarele cele mai rele” — „Timpul de necaz pentru Iacov” — Eliberarea lui — Încurcătura lui Gog şi Magog

„«Căci iată, în cetatea peste care se cheamă Numele Meu [„creştinătatea” — „Babilonul”] ... voi chema sabia peste toţi locuitorii pământului», zice Domnul oştirilor...«Domnul va răcni de sus; din Locaşul Lui cel sfânt va face să-I răsune glasul; va răcni împotriva locului păşunii Lui [nominale, creştinătatea]; va striga, ca cei care calcă strugurii, împotriva tuturor locuitorilor pământului.

Vuietul ajunge până la marginea pământului; căci Domnul Se ceartă cu popoarele, intră la judecată împotriva oricărei făpturi şi dă pe cei răi pradă săbiei», zice Domnul.

Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată nenorocirea merge din popor în popor şi o mare furtună se ridică de la marginile pământului. Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celălalt; nu vor fi nici jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi, ci vor fi un gunoi pe faţa pământului».” Ier. 25:29-38.

ATÂT DE COMPLEX şi de deosebit va fi conflictul acestei Zile de Răzbunare, încât un singur simbol nu l-ar putea descrie. În consecinţă, în Scripturi sunt folosite multe simboluri puternice, cum ar fi bătălia, cutremurul, focul, furtuna, vijelia şi potopul.

Este „Războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”, când El va aduna neamurile şi va strânge ((528)) împărăţiile ca să-Şi verse peste ele indignarea, toată aprinderea mâniei Lui; pentru că Domnul Însuşi adună oştirile bătăliei. Apoc. 16:14; Ţef. 3:8; Isa. 13:4.

Este „un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare”, care va „clătina ... nu numai pământul, ci şi cerul”. Apoc. 16:18; Evr. 12:26.

Este „aprinderea mâniei lui Iehova, care va mistui tot pământul”. Atât cerurile actuale (puterile eclesiastice ale creştinătăţii) cât şi pământul (organizarea socială sub influenţa bisericii şi a statului) sunt păstrate pentru focul din această zi de judecată. „Cerurile vor trece cu zgomot şuierător, iar elementele [eclesiasticismului actual] aprinse de mare căldură se vor topi şi pământul [societatea], cu toate lucrările de pe el, vor fi arse. ... Cerurile aprinse vor fi distruse.” Toţi cei mândri şi toţi cei ce fac rău vor fi ca miriştea, şi acest foc îi va arde. Nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură. Ţef. 3:8; 2 Pet. 3:10, 12; Mal. 4:1.

„Domnul umblă în furtună şi în vârtej.” „Cine poate sta înaintea indignării Lui? Şi cine poate îndura mânia Lui aprinsă?” Naum 1:3, 6, 7.

„Iată, Domnul are un om tare şi puternic, ca o furtună de piatră, ca o vijelie distrugătoare, ca o rupere de nori cu mari şuvoaie de ape, care doboară cu putere la pământ cununa îngâmfată.” „El mustră marea şi o preface în uscat, face să sece toate râurile. ... Munţii se clatină înaintea Lui şi dealurile se topesc; pământul [simboluri ale întregii ordini actuale de lucruri] se cutremură de prezenţa Lui, lumea şi toţi locuitorii ei. ... Dar cu nişte valuri ce se varsă peste mal, va pune capăt cetăţii ... şi întunericul va urmări pe vrăjmaşii Lui.” Isa. 28:2; Naum 1:4, 5, 8.

Că acestea nu vor fi inundaţii şi incendii literale care să distrugă planeta noastră, Pământul şi populaţia lui, este ((529)) evident din afirmaţia (simbolică) că ordinea actuală de lucruri, când va fi distrusă, va fi urmată de o ordine nouă — „ceruri noi [eclesiasticism, Biserica glorificată a lui Dumnezeu] şi un pământ nou [societatea omenească reorganizată sub Împărăţia lui Dumnezeu pe baza iubirii, în locul egoismului]”. Referindu-Se la acea ordine nouă de lucruri după ce focul retributiv al răzbunării lui Dumnezeu va fi mistuit relele actuale, Dumnezeu spune prin profet: „Atunci voi da popoarelor buze curate [adevărul], ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând”. Ţef. 3:9.

Două tipuri remarcabile ale catastrofei iminente

Dar, fiindcă aceste diferite descrieri nu sunt literale ci simbolice, nimeni să nu tragă concluzia că ele ar putea reprezenta prin urmare numai o luptă de cuvinte, un tremur de frică, sau o furtună măruntă a patimii umane. Pentru că, deşi controversa şi cuvintele de mânie şi certurile vor fi şi sunt printre armele folosite în această luptă, în special la începutul ei, totuşi ea nu se va sfârşi cu acestea. Fiecare detaliu profetic arată că înainte ca ea să se sfârşească, va fi un conflict foarte sângeros, o furtună aprigă şi îngrozitoare. Am observat deja* caracterul tipic al marelui necaz care a venit asupra Israelului trupesc la sfârşitul Veacului Iudeu; şi acum, ajungând la perioada paralelă — secerişul Veacului Evanghelic, vedem toate indiciile unui necaz asemănător, deşi mult mai mare, asupra „creştinătăţii”, antitipul lui. Deşi judecăţile venite asupra Iudeii şi Ierusalimului au fost groaznice până la extremă, ele au fost numai la o scară mică în comparaţie cu marele necaz asupra creştinătăţii, care acum se apropie repede şi care cuprinde întreaga lume.

*Cap. 3 şi Vol. II, cap. 7

((530))

Armata şi războiul roman obişnuit au cauzat doar o mică parte din necazul de la sfârşitul Veacului Iudeu, remarcat ca cel mai îngrozitor din paginile istoriei şi care se aseamănă numai cu Revoluţia Franceză. Acesta şi-a avut cauza în principal în dezintegrarea naţională, răsturnarea legii şi ordinii — anarhia. Egoismul a preluat se pare controlul deplin şi a pus pe oameni unii împotriva altora — exact aşa cum este prezis despre necazul care vine asupra creştinătăţii (în mijlocul căruia marele templu spiritual, Biserica aleasă a lui Dumnezeu, va fi completată şi glorificată). „Înainte de aceste zile, nu era răsplată nici pentru lucrul omului, nici pentru vite. Cei care intrau şi ieşeau, n-aveau nici ei pace, din cauza vrăjmaşului, căci Eu dezbinam pe toţi oamenii unii împotriva altora.” Zah. 8:9-11.

Că timpurile nu s-au schimbat, astfel încât o asemenea nenorocire să fie imposibilă sau improbabilă în zilele noastre, este prea evident ca să mai fie nevoie de dovezi. Dar dacă cineva ar fi înclinat să se îndoiască, să-şi aducă aminte de marea Revoluţie care numai cu ceva mai mult de un secol în urmă a dus Franţa în pragul ruinei sociale şi a ameninţat pacea lumii.

Unii au ideea eronată că lumea a depăşit faza barbariilor din zilele timpurii, şi ei stau într-o siguranţă închipuită şi presupun că astfel de calamităţi cum s-au întâmplat în trecut nu s-ar mai putea întâmpla iarăşi în lume; dar realitatea este că rafinamentul nostru din secolul al douăzecilea este o spoială foarte subţire, uşor de îndepărtat: judecata sănătoasă şi familiarizarea cu faptele istoriei chiar recente şi cu pulsul febril al omenirii sunt suficiente ca să garanteze posibilitatea unei repetări a trecutului, chiar fără cuvântul sigur al profeţiei, care prezice un timp de necaz cum n-a mai fost de când sunt popoarele.

În limbajul simbolic al Apocalipsei, Revoluţia Franceză a fost într-adevăr un „mare cutremur de pământ” — un şoc social atât de mare încât întreaga „creştinătate” s-a cutremurat până când acesta s-a sfârşit; şi izbucnirea aceea ((531)) îngrozitoare şi bruscă a mâniei unei singure naţiuni, doar cu un secol în urmă, poate da o idee despre furia furtunii care vine, când mânia tuturor naţiunilor înfuriate va rupe legăturile legii şi ordinii şi va pricinui o domnie universală a anarhiei. Ar trebui reţinut şi faptul că acea nenorocire a avut loc în ceea ce atunci era însăşi inima creştinătăţii, în mijlocul a ceea ce era privit ca una dintre naţiunile cele mai creştine din lume, naţiunea care timp de o mie de ani a fost susţinătorul principal al papalităţii. O naţiune îmbătată de vinul doctrinelor false din biserică şi din stat ale Babilonului, şi mult timp legată de cler şi superstiţie, ea şi-a vărsat atunci murdăria şi şi-a consumat forţa furiei sale exasperante. De fapt, la Revoluţia Franceză pare să facă referire Domnul nostru în Revelaţia Sa către Ioan în Patmos, ca un preludiu şi o ilustraţie a marii crize care se apropie acum.

Ar trebui observat şi faptul că aceleaşi cauze care au acţionat pentru producerea acelei mari calamităţi, acţionează acum ca să producă o revoluţie asemănătoare, dar cu mult mai extinsă, o revoluţie care va fi mondială. Cauzele acelei groaznice convulsii au fost rezumate pe scurt de către istoric după cum urmează:*

*Campaniile lui Napoleon, p. 12

„Cauza imediată şi cea mai eficientă a Revoluţiei Franceze trebuie atribuită suferinţelor poporului şi dificultăţilor guvernului pricinuite de cheltuielile enorme ale războiului în care Franţa a sprijinit independenţa coloniilor americane. Destrăbălarea de la curte, neînţelegerile clerului, progresul treptat al inteligenţei generale, răspândirea principiilor revoluţionare prilejuită de competiţia americană şi opresiunile de mult stabilite la care au fost supuse masele poporului, toate au contribuit la acelaşi scop. ... Epuizaţi de asuprire, enervaţi de prezenţa continuă a tiraniei insultătoare, aţâţaţi la resentimente de nedreptăţile acesteia şi instruiţi în cunoaşterea drepturilor lor, oamenii din Franţa s-au trezit la un spirit general de nemulţumire şi de ((532)) indignare. Strigătul de, libertate! a răsunat din capitală până la graniţe şi a fost reluat ca un ecou de la Alpi la Pirinei, la malurile Mediteranei şi la Atlantic. Asemenea tuturor schimbărilor bruşte şi violente din statele corupte, explozia a fost însoţită de rele şi atrocităţi, în faţa cărora crimele şi mizeriile vechiului despotism şi-au pierdut însemnătatea”.

Un alt istoric spune:*

*Istoria Universală (de Prof. Fisher, de la Colegiul Yale), p. 497.

„Printre cauzele revoluţiei din Franţa, prima a fost ostilitatea resimţită faţă de clasele privilegiate — regele, nobilii şi clerul — datorită lipsei de drepturi şi poverilor pe care legea şi obiceiul le impuneau claselor inferioare lor.

Pământul — Aproape două treimi din pământurile Franţei era în mâinile nobililor şi ale clerului. O mare parte din el era rău cultivat de către proprietarii lui indolenţi. Nobilii preferau petrecerile de la Paris unei reşedinţe de pe moşiile lor. Erau mulţi proprietari mici de pământ, dar individual aceştia aveau prea puţin pământ ca să le ofere suficiente resurse. Adesea ţăranul era tratat în aşa mod încât atunci când se uita la turnurile castelului seniorului său, cea mai fierbinte dorinţă a inimii sale era să-l ardă până la temelii, cu toate registrele lui cu datorii [ipoteci]. Clerul deţinea o suprafaţă imensă de pământ, control seniorial peste mii de ţărani şi un venit mare din zeciuieli şi din alte surse. În unele provincii era o stare mai bună de lucruri decât în altele, dar în general cei bogaţi aveau distracţiile, iar cei săraci duceau poverile.

Monopolurile — Manufacturile şi comerţul, cu toate că erau încurajate, erau încătuşate de monopolurile apăsătoare şi de o organizare strictă a breslelor.

Guvernul corupt — Administraţia guvernului era atât arbitrară cât şi coruptă.

Pierderea respectului pentru regalitate — Respectul pentru tron era pierdut.

((533))

Încercări nereuşite de reformă — Eforturile de reformă politică şi socială în Franţa şi în alte ţări, venind de la suverani după marile războaie, au produs un sentiment de nelinişte fără a-şi îndeplini scopul de reorganizare socială.

Speculaţia politică — Curentul gândirii era în direcţie revoluţionară. Crezurile religioase tradiţionale erau cu îndrăzneală puse sub semnul întrebării. Speculaţia politică era în floare. Montesquieu atrăsese atenţia asupra libertăţii asigurate prin constituţia engleză. Voltaire se ocupase mult de drepturile omului. Rousseau vorbise pe larg despre dreptul suveran al majorităţii.

Exemplul Americii — Adăugaţi la aceste mijloace influenţa Revoluţiei Americane şi cea a Declaraţiei de Independenţă a Americii, cu proclamarea drepturilor omului şi a fondării guvernului prin contractul şi consimţământul poporului”.

În toate aceste cauze principale care au culminat cu teroarea Revoluţiei Franceze, vedem o puternică asemănare cu condiţiile de astăzi care duc rapid şi sigur la rezultatele asemănătoare prezise, pe scară mondială. Observaţi animozitatea crescândă între clasele privilegiate (regalitate şi aristocraţie) şi clasele muncitoare, discuţiile despre dreptăţile şi nedreptăţile poporului, şi declinul respectului atât pentru autoritatea civilă cât şi pentru cea eclesiastică. Remarcaţi de asemenea curentul revoluţionar de gândire şi de exprimare populară — nemulţumirea crescândă a maselor poporului faţă de puterile conducătoare şi de instituţiile guvernului. Şi dacă Declaraţia de Independenţă americană, cu proclamarea drepturilor omului şi a fondării guvernului prin contractul şi consimţământul poporului, a inspirat masele de francezi cu o dorinţă de libertate şi independenţă, nu este surprinzător că experimentul reuşit al acestei guvernări a poporului de către popor, timp de mai bine de un secol, şi măsura de libertate şi prosperitate avută aici, îşi au efectul lor asupra popoarelor de pe Bătrânul Continent. Neîntreruptul val al emigrării din alte ţări spre această ţară ((534)) este o altă dovadă a impresiei pe care acest experiment a făcut-o asupra popoarelor altor naţiuni.

Şi totuşi, libertatea şi prosperitatea de care se bucură oamenii aici sunt departe de a fi mulţumitoare pentru ei. Ei râvnesc după o stare încă mai bună şi caută măsuri ca să o atingă. Nicăieri în creştinătate nu se afirmă această hotărâre mai clar şi mai îndrăzneţ ca aici. Fiecare om este în alertă să-şi afirme drepturile reale sau închipuite. Orientarea gândirii aici, ca şi în altă parte, este în direcţia revoluţiei, şi zilnic devine astfel tot mai mult.

Revoluţia Franceză a fost o luptă a unei măsuri de lumină împotriva întunericului dens; a spiritului libertăţii care se deştepta împotriva asupririi de mult stabilite; şi a unei măsuri de adevăr împotriva vechilor erori şi superstiţii, de mult încurajate şi nutrite de puterile civile şi eclesiastice pentru preamărirea lor şi pentru asuprirea poporului. Şi totuşi, ea a expus pericolul libertăţii nedirijate de dreptate şi de spiritul minţii sănătoase (2 Tim. 1:7). Puţina învăţătură este într-adevăr un lucru periculos.

Una din povestirile lui Charles Dickens, a cărei scenă este plasată în vremurile tulburi ale Revoluţiei Franceze, începe astfel, şi se potriveşte bine cu timpul de acum, după cum sugerează el:

„A fost timpul cel mai bun, a fost timpul cel mai rău; a fost veacul înţelepciunii, a fost veacul nebuniei; a fost epoca credinţei, a fost epoca necredinţei; a fost anotimpul luminii, a fost anotimpul întunericului; a fost primăvara speranţei, a fost iarna disperării; aveam totul înaintea noastră, naveam nimic înaintea noastră; mergeam toţi direct în cer, mergeam toţi în direcţie opusă; pe scurt, perioada aceea a fost atât de asemănătoare cu perioada actuală, încât unele din autorităţile ei cele mai gălăgioase au insistat să fie primită pentru bine şi pentru rău numai la gradul de comparaţie superlativ”.

Deşi vedem aceleaşi cauze acţionând astăzi pe tot cuprinsul lumii, ca să producă rezultate similare la o scară ((535)) mai întinsă, nu ne putem consola cu idei de siguranţă imaginară şi să vestim Pace! Pace! când nu este pace; în special având în vedere avertismentele profeţiei. În lumina caracterului prezis al evenimentelor viitoare ale acestei bătălii, putem privi Revoluţia Franceză ca fiind numai bubuitul unui tunet îndepărtat, avertizând că se apropie o furtună, ca un tremur uşor care precede şocul cutremurului general; ca ticăitul prevestitor al marelui ceasornic al veacurilor, care dă de ştire celor care sunt deja treji că roţile sunt în mişcare şi că în curând va bate miezul nopţii care va sfârşi ordinea actuală de lucruri şi va introduce o ordine nouă — Anul Jubileului, cu agitaţia care-l însoţeşte şi cu schimbările de proprietate. El a trezit întreaga lume şi a pus în acţiune forţele puternice care în final vor răsturna complet vechea ordine de lucruri.

Când condiţiile sunt deplin coapte pentru marea Revoluţie, o împrejurare foarte neînsemnată poate servi drept chibrit ca să aprindă structura socială actuală pe toată întinderea lumii; întocmai cum, de exemplu, în cazul Revoluţiei Franceze, primul act deschis, se spune, a fost bătaia într-o farfurie de tablă a unei femei ai cărei copii erau flămânzi. În scurt timp o armată de mame mărşăluia către palatul regal să ceară pâine. Mamele fiind refuzate, li s-au alăturat bărbaţii, şi curând mânia naţiunii s-a aprins şi flăcările revoluţiei au trecut peste toată ţara.

Şi totuşi, atât de neatentă a fost regalitatea faţă de starea poporului şi atât de înconjurată de abundenţă şi lux, încât regina n-a putut înţelege situaţia nici chiar când au venit acele izbucniri. Auzind din palatul ei agitaţia mulţimii, ea a întrebat ce însemna lucrul acela, şi spunându-i-se că poporul cerea pâine, ea a răspuns: „Este ridicol din partea lor să facă atâta zarvă pentru pâine; dacă nu se află pâine, să ia cozonac, este ieftin acum”.

Atât de izbitoare este asemănarea prezentului cu acele timpuri, încât mulţi oameni cugetători care discern semnele timpurilor trag alarma, în timp ce alţii nu pot înţelege situaţia. ((536)) Strigătele care au precedat Revoluţia Franceză n-au fost nimic în comparaţie cu apelurile care se ridică acum din masele din toată lumea către cei care sunt la putere şi influenţă.

Cu câţiva ani în urmă, prof. G. D. Herron de la Colegiul Iowa a spus:

„Pretutindeni sunt semne de schimbare generală. Omenirea este în atitudine de aşteptare, strâmtorată până când noul ei botez va fi îndeplinit. Fiecare fibră a societăţii simte primele suferinţe ale unei mari încercări care va încerca pe toţi care locuiesc pe pământ, şi aceasta va rezulta într-o eliberare divină [deşi el nu vede care va fi eliberarea şi cum se va produce]. Ne aflăm la începutul unei revoluţii care va solicita toate instituţiile religioase şi politice existente, şi va proba înţelepciunea şi eroismul celor mai curate şi mai curajoase suflete ale pământului. ... Revoluţia socială, care face din anii de încheiere ai secolului nostru şi din anii de început ai celui următor cei mai hotărâtori şi mai formatori de la răstignirea Fiului Omului încoace, este chemarea şi ocazia creştinătăţii să devină creştină”.

Dar, vai! chemarea nu este luată în seamă; de fapt nu este cu adevărat auzită decât de o mică minoritate neputincioasă care este la putere, atât de mare este zarva egoismului şi atât de puternice sunt lanţurile tradiţiei. Numai agoniile marelui cutremur social care vine — revoluţia — va efectua schimbarea; şi în cursul lui cumplit nimic nu va fi mai evident decât semnele răsplătirii drepte care vor descoperi tuturor oamenilor faptul că Judecătorul cel drept al întregului pământ face „din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb”. Isa. 28:17.

Caracterul de răzbunare al marelui necaz care a venit asupra Israelului trupesc în secerişul Veacului Iudeu a fost foarte pronunţat; tot aşa a fost şi cel al Revoluţiei Franceze; şi tot aşa de vizibil va fi şi cel din nenorocirea actuală când va atinge apogeul. Observaţiile d-lui Thomas H. Gill, în lucrarea sa Drama papală, referindu-se la caracterul de răzbunare al Revoluţiei Franceze, sugerează şi caracterul de răzbunare al necazului care vine peste toată creştinătatea. El spune:

((537))

„Cu cât Revoluţia Franceză este analizată mai profund, cu atât mai evidentă este însemnătatea ei faţă de toate lucrurile ciudate şi îngrozitoare care s-au întâmplat pe acest pământ. ... Niciodată n-a fost lumea martoră la un exemplu de răzbunare atât de exact şi atât de extraordinar. ... Dacă ea a pricinuit enorm de mult rău, ea a implicat şi a răsturnat enorm de mult rău. ... Într-o ţară în care fiecare instituţie veche şi fiecare tradiţie venerabilă a dispărut într-o clipă; în care întregul sistem social şi politic a căzut în faţa primei lovituri; în care monarhia, nobilimea şi biserica au fost măturate aproape fără rezistenţă, tot scheletul statului trebuie să fi fost putred: regalitatea, aristocraţia şi preoţimea trebuie să fi păcătuit grav. Acolo unde lucrurile bune ale acestei lumi — obârşia, rangul, bogăţia, hainele frumoase şi manierele elegante — au devenit pericole lumeşti şi dezavantaje pământeşti pentru un timp, trebuie să se fi abuzat în mod îngrozitor de rang, obârşie şi bogăţii.

Naţiunea care a abolit şi a proscris creştinismul, care a detronat religia în favoarea raţiunii şi a pus pe tron la Notre Dame pe noua zeiţă în persoana unei prostituate, trebuie negreşit să fi fost chinuită de o formă foarte iraţională şi foarte coruptă de creştinism. Poporul care a purtat un război atât de nimicitor cu toate lucrurile stabilite, astfel încât să anuleze formele obişnuite de adresare şi de salut şi modul obişnuit de a socoti timpul, care n-a putut suferi adresarea cu „dumneavoastră”, socotindu-l păcat, şi care s-a dat înapoi de la „domnule”, socotindu-l o ruşine, care a transformat săptămânile în decade şi care nu mai dorea să ştie de vechile luni, în mod sigur trebuie să fi avut bune motive să urască acele obiceiuri vechi de care s-a forţat să se desprindă ca să intre într-o extravaganţă atât de minuţioasă şi de absurdă.

Palatele demolate ale aristocraţiei, mormintele jefuite ale regalităţii, regele şi regina decapitaţi, micul moştenitor al tronului în mod trist dat la moarte, prinţii aduşi la starea de cerşetori, preoţii şi nobilii măcelăriţi, ghilotina suverană, căsătoriile republicane, tăbăcăria Meudon, cuplurile legate şi ((538)) aruncate în Loara, şi mănuşile făcute din piele de bărbaţi şi de femei: aceste lucruri sunt cât se poate de oribile; dar cu toate acestea ele vorbesc elocvent de retribuţie; ele vorbesc despre prezenţa solemnă a lui Nemesis, mâna îngrozitoare a unei puteri răzbunătoare. Ele amintesc de păcatele oribile ale bătrânei Franţe; de ţăranii nenorociţi, măcinaţi sub greutatea birurilor de care bogaţii şi nobilii erau eliberaţi, încercaţi din când în când de foamete neîndurătoare datorită taxelor zdrobitoare, a războaielor nejuste şi a guvernării monstruose, iar apoi spânzuraţi sau împuşcaţi câte douăzeci sau cincizeci doar pentru că se plângeau de foame: şi toate acestea timp de secole! Ele amintesc de protestanţii ucişi cu milioanele pe străzile Parisului, chinuiţi ani de zile de dragonii militari din Poitou şi Bearn, şi vânaţi ca animalele sălbatice în Munţii Ceveni; măcelăriţi şi daţi la moarte cu miile şi zecile de mii în multe moduri dureroase de-a lungul multor ani dureroşi. ...

Acest caracter retributiv nu este vizibil mai izbitor sau mai serios în nici o faptă a Revoluţiei Franceze decât în procedurile cu Biserica Romană şi cu puterea papală. A fost în mod special potrivit ca Franţa, care după o luptă atât de înverşunată respinsese Reforma şi continuase crimele atât de enorme în procesul respingerii, să-şi îndrepte furia chiar împotriva acelei Biserici Romane în folosul căreia fusese atât de mânioasă ... să desfiinţeze închinarea romano-catolică, să masacreze mulţimile ei de preoţi în străzile marilor ei oraşe, să-i vâneze pe toată întinderea ei şi să-i arunce cu miile pe un ţărm străin, întocmai cum ea măcelărise, vânase şi trimisese în exil sute de mii de protestanţi; ... să ducă războiul în teritoriile papale şi să îngrămădească tot felul de necazuri şi de ruşini asupra papalităţii fără apărare. ... Excesele Franţei revoluţionare nau fost atât o pedeapsă cât un rezultat direct al excesului Franţei feudale, regale şi papale. ...

Într-unul din aspectele sale Revoluţia poate fi descrisă ca o reacţie împotriva excesului spiritual şi religios, de persecutare a protestantismului de către romano-catolici. Deabia a izbucnit torentul, că a şi izbit direct în Biserica Romană şi în papalitate. ... Proprietatea bisericii a fost ((539)) predată statului; clerul francez a coborât de la un corp de proprietari la unul de salariaţi; călugării şi călugăriţele au fost redaţi lumii, proprietatea ordinelor de care aparţineau fiind confiscată; protestanţii au fost ridicaţi la deplină libertate religioasă şi la egalitate politică. ... Religia romano-catolică a fost curând după aceea abolită formal.

Bonaparte a scos din teacă sabia Franţei împotriva neajutoratului Pius al VI-lea. ... Pontiful a devenit dependent. ... Berthier a înaintat spre Roma, a înfiinţat o Republică Romană şi a pus mâna pe papa. Suveranul pontif a fost dus departe în tabăra infidelilor ... din închisoare în închisoare, şi în final a fost dus prizonier în Franţa. Aici ... şi-a dat ultima suflare, la Valenţa, unde au fost ucişi preoţii lui, unde i-a fost zdrobită puterea, iar numele şi funcţia lui au fost o batjocură şi un proverb, şi în paza asprilor soldaţi ai republicii care i-au ţinut la gură timp de zece ani un pahar de o amărăciune atât de vizibilă şi nespus de mare. ... A fost o răsplătire nemapomenită şi perfectă, care a uimit atât de mult lumea la sfârşitul secolului al optsprezecelea; această proscriere a Bisericii Romane chiar de către naţiunea franceză care a măcelărit un număr imens de protestanţi la porunca ei; acest sfârşit jalnic al suveranului pontif, chiar în acel Dauphine atât de consacrat prin luptele protestanţilor şi lângă acele văi alpine unde waldenzii fuseseră atât de neîndurător vânaţi de soldaţii francezi; această transformare a «Statelor Bisericii» în «Republica Romană»; şi această răsturnare a pontificatului teritorial de către aceeaşi naţiune franceză care conferise aceste teritorii exact cu o mie de ani în urmă, sub Pepin şi Carol cel Mare.

Mulţimea şi-a imaginat că paplitatea era pe punctul de a muri şi s-a întrebat dacă Pius al VI-lea nu era ultimul pontif şi dacă sfârşitul secolului al XVIII-lea nu era remarcabil prin căderea dinastiei papale. Dar Revoluţia Franceză a fost începutul, nu sfârşitul judecăţii; Franţa doar începuse să execute judecata, o judecată sigură şi inevitabilă, dar lungă şi persistentă, care va fi diversificată prin multe incidente stranii şi din când în când printr-o aparentă scăpare, o judecată care va fi prelungită prin multă durere şi multă înjosire”.

((540))

Nu trebuie să ne aşteptăm ca strâmtorarea care se apropie să fie mai puţin amară şi severă ca aceste două ilustraţii, ci mai groaznică şi mai generală; pentru că (1) condiţiile zilei prezente îl face pe fiecare membru al structurii sociale mai dependent decât oricând înainte, nu numai în privinţa noilor condiţii de confort şi lux, ci şi în privinţa celor strict necesare vieţii. Numai întreruperea traficului pe căile ferate timp de o săptămână ar însemna foamete în marile noastre oraşe; şi anarhia generală ar însemna paralizia fiecărei industrii dependente de comerţ şi de încredere. (2) Domnul declară în mod special că strâmtorarea viitoare va fi „cum n-a mai fost de când sunt popoarele” — şi nici nu va mai fi după aceea. Dan. 12:1; Ioel 2:2; Mat. 24:21.

Dar în timp ce nu este nici o speranţă ca această strâmtorare să fie evitată, în Scripturi sunt date instrucţiuni pentru acele persoane care se vor ascunde de furtuna care vine.

(1) Credincioşilor din Biserică le este promisă eliberarea înainte de a izbucni forţa deplină a furtunii. (2) Toţi cei care iubesc dreptatea şi urmează pacea trebuie să-şi pună cu sârguinţă casa în ordine, aşa cum îndrumă Cuvântul Domnului, care spune: „Până nu se împlineşte hotărârea — ca pleava trece timpul — până nu vine peste voi mânia aprinsă a Domnului ...! Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care faceţi ce este drept înaintea Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului”. Ţef. 2:2, 3.

Pentru ca toţi să poată fi treziţi în privinţa situaţiei, profetul Ioel cheamă pe cei care văd aceste lucruri să dea alarma, zicând: „Sunaţi din trompetă în Sion! Sunaţi un semnal pe muntele Meu cel sfânt [creştinătate — pretinsul munte sfânt sau împărăţie a Domnului], ca toţi locuitorii ţării să tremure. Căci vine ziua Domnului, este aproape” (Ioel 2:1). „Peste cei răi”, zice psalmistul, Dumnezeu „plouă primejdiile; foc şi pucioasă [simbol al necazului şi al nimicirii] şi un vânt dogoritor, iată paharul de care au ei parte. Căci Domnul este drept, iubeşte dreptatea”. Ps. 11:3-7.

((541))

Bătălia acestei zile mari a Dumnezeului Celui Atotputernic va fi cea mai mare revoluţie pe care a văzuto lumea vreodată, fiindcă va fi una în care va fi implicat fiecare principiu al dreptăţii; pentru că în judecata naţiunilor, la fel ca în judecata indivizilor, „nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut” (Mat. 10:26). Iată cum, chiar acum, lumina pătrunzătoare a inteligenţei generale descoperă izvoarele ascunse ale intrigii politice, ale politicii financiare, ale pretenţiilor religioase etc., şi cum toate sunt aduse pe banca acuzaţilor, şi atât de către oameni cât şi de către Dumnezeu sunt declarate corecte sau incorecte, când sunt judecate după învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu — după regula de aur, după legea iubirii, după exemplele lui Cristos etc., toate acestea ajungând la proeminenţă atât de remarcabilă în discuţiile din aceste timpuri.

Bătălia zilei celei mari, ca orice război revoluţionar, îşi are etapele ei de dezvoltare treptată. În spatele fiecărui indiciu de conflict se află cauzele care-l inspiră, nedreptăţile naţionale şi individuale reale sau închipuite; apoi vine o evaluare adâncă a acelor nedreptăţi din partea celor care suferă din pricina lor; apoi în general urmează diferite încercări de reformă, care, dovedindu-se ineficiente, duc la mari controverse, războaie de cuvinte, dezbinări, conflict de opinii şi în final la răzbunare şi la luptă cu arme. Astfel este ordinea Bătăliei Marii Zile a Dumnezeului Celui Atotputernic. Caracterul ei general este acela al unei lupte a luminii împotriva întunericului, a libertăţii împotriva asupririi, a adevărului împotriva erorii. Întinderea ei va fi în toată lumea — ţăranul împotriva prinţului, strana împotriva amvonului, munca împotriva capitalului: asupriţii înarmaţi împotriva nedreptăţii şi tiraniei de orice fel; şi asupritorii înarmaţi pentru apărarea a ceea ce ei au considerat de mult a fi drepturile lor, chiar şi atunci când au văzut că erau încălcări ale drepturilor altora.

((542))

Marea armată a domnului

În capitolele anterioare am observat lucrarea de pregătire a conflictului din această zi rea — organizarea, echiparea şi instruirea imenselor armate, construirea marilor flote, inventarea noilor şi uimitoarelor maşini de război, producerea noilor şi puternicelor explozive şi atragerea resurselor naţionale din fiecare ţară pentru scopul echipării militare; şi am observat murmurul naţiunilor înfuriate în timp ce toate stau înarmate până în dinţi, mânioase una pe alta.

Văzând aceste milioane de războinici înarmaţi şi disciplinaţi, întrebăm: Care din aceste oştiri puternice este acea armată pe care profeţii o indică a fi marea armată a Domnului? Se pot referi profeţiile la vreuna dintre acestea? Şi dacă da, în ce sens pot fi ele considerate a fi armata Domnului, deoarece nici una dintre ele nu este însufleţită de spiritul Său? Sau se pot ele referi la poporul lui Dumnezeu, soldaţii crucii, despre ale căror arme apostolul Pavel spune că nu sunt carnale, ci puternice, prin dărâmarea oricăror întărituri? (2 Cor. 10:3-5). Se poate oare ca „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. 6:17), în mâinile poporului lui Dumnezeu, care este umplut cu Spiritul Său, să realizeze marea lucrare de răsturnare a tuturor împărăţiilor acestei lumi şi de predare a lor lui Cristos ca stăpânire veşnică?

Ar fi bine să fie aşa! Dar că nu acesta va fi cazul am văzut deja, din previziunea profetică şi din semnele timpului. Dimpotrivă, protestele şi avertizările celor drepţi sunt tot timpul ignorate de lume şi neamurile continuă să umble în întuneric, şi în consecinţă toate temeliile pământului (ale structurii sociale actuale) sunt scoase din locul lor (Ps. 82:5), punând astfel în primejdie întrega suprastructură socială care este acum teribil clătinată. „Am căutat să îngrijim Babilonul”, spune ((543)) profetul, „dar nu s-a vindecat. Părăsiţi-l! [Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu — Apoc. 18:4] ... căci pedeapsa lui a ajuns până la ceruri şi se înalţă până la nori.” Ier. 51:9.

Evident nu sfinţii sunt aceia care vor constitui marea armată a Domnului, la care se referă profeţii, pentru răsturnarea împărăţiilor acestei lumi: nici armele luptei lor nu sunt suficiente pentru acest scop. Armele lor sunt într-adevăr puternice, cum spune apostolul, printre cei care sunt influenţaţi de ele. În adevăratul popor al lui Dumnezeu, care-şi deschide inima cu sârguinţă la instrucţiuni, Cuvântul Lui este mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, cu adevărat „răsturnând raţionamentele [imaginaţia umană] şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, şi orice gând făcându-l rob ascultării de Hristos” (2 Cor. 10:4, 5); dar armele acestei lupte nu acţionează în acest fel asupra lumii. Mai mult, armata sfinţilor nu este o „armată mare”, ci o „turmă mică”, după cum a numit-o Însuşi Domnul nostru. Compară cu Luca 12:32; Ioel 2:11.

Să ascultăm descrierea profetică a acestei armate:

„Un popor mare şi puternic, cum n-a mai fost vreodată şi nici nu va mai fi în decursul anilor, generaţie după generaţie. Focul mănâncă înaintea lui şi flacăra pâlpâie după el. Înaintea lui, ţara era ca o grădină a Edenului şi, după el, este un deşert părăsit: nimic nu-i scapă. Parcă sunt nişte cai şi aleargă ca nişte călăreţi. Vin uruind ca nişte care, sărind pe vârfurile munţilor [împărăţiilor], ca o flacără de foc care mistuie miriştea; par un popor puternic, aşezaţi în linie de bătaie.

Popoarele tremură înaintea lor şi toate feţele devin palide. Aleargă ca nişte viteji, se urcă pe ziduri ca nişte războinici, fiecare îşi vede de drumul lui şi nu se abate din rândul lui. Nu se împing unii pe alţii, fiecare îşi ţine şirul, se năpustesc printre săgeţi şi nu se opresc din mers. ((544)) Se răspândesc în cetate, aleargă pe ziduri, se suie pe case şi intră pe ferestre ca un hoţ. Înaintea lor pământul [ordinea socială actuală] se cutremură, cerurile [puterile eclesiastice] se zguduie, soarele şi luna [influenţele luminătoare ale Evangheliei şi ale Legii Mozaice] se întunecă [necredinţa generală devenită predominantă] şi stelele [luminile apostolice (Apoc. 12:1) se vor întuneca] îşi pierd strălucirea [noaptea întunecată în care nimeni nu va putea lucra va fi venit — Ioan 9:4; Isa. 21:9,11,12]. Domnul face să tune glasul Lui înaintea armatei Sale, căci tabăra Lui este foarte mare şi Cel care împlineşte cuvântul este puternic. Dar mare este ziua Domnului şi foarte înfricoşătoare: cine o poate suferi?” Ioel 2:2-11.

Această armată a Domnului trebuie să se confrunte cu teribilele condiţii din ziua cea rea, când elementele temute care se pregătesc acum pentru conflict, foc, vor ajunge la culmea pregătirii lor. Această armată este cea care sub providenţa conducătoare a Domnului va răsturna tronurile împărăţiilor şi va distruge puterea împărăţiilor neamurilor (Hagai 2:22). Dar unde se află o astfel de armată? Va fi armata germană, franceză, engleză, rusă, sau a Statelor Unite? O armată atât de mare cum este descrisă aici de profet şi una care va îndeplini lucruri atât de uimitoare, iar aceasta, aşa cum este indicat, în cei câţiva ani care au mai rămas din această perioadă remarcabilă de seceriş, probabil există în prezent şi este în curs de pregătire pentru lucrarea de măcel viitoare. Descrierea profetului nu este aceea a unei gloate nedisciplinate, care ar putea fi uşor de biruit de către cei educaţi în arta războiului; ci este aceea a unei oşti puternice cu un mare grad de disciplină.

Unde deci, întrebăm noi, se află o astfel de armată, în instruire şi antrenare actuală? O armată înaintea căreia pământul [societatea] se va cutremura şi cerurile ((545)) [eclesiasticismul] se vor zgudui (Ioel 2:10); care se va desfăşura cu îndrăzneală împotriva forţelor conservatoare ale creştinătăţii, atât civile cât şi eclesiastice, şi care speră chiar să se descurce cu puterea ei actuală? Unde este armata care în viitorul apropiat va îndrăzni să nege doctrinele de mult onorate ale creştinătăţii, politicianismul şi clericalismul ei? Care va ignora supărată toate anatemele ei, va dispreţui toate ordinele ei şi va azvârli înapoi toate tunetele ei de autoritate şi de putere organizată? Care va înfrunta urletul artileriei ei vezuviene, va sfida proiectilele ei de gloanţe şi obuze, îşi va face drum prin flotele ei de armamente navale, şi, smulgând diademele de pe capetele încoronate, va răsturna împărăţiile în inima mării? Care va aprinde cerurile şi va topi pământul de marea căldură, prefăcând astfel vechea ordine de lucruri într-o vastă ruină universală, aşa cum a fost prezis de profeţi?

Că o astfel de armată se formează şi se pregăteşte pentru conflictul disperat, noi suntem în mod convingător asiguraţi atât de semnele timpurilor cât şi de „cuvântul sigur al prorociei”. Şi recunoaşterea acestui fapt (fără vreo referire sau vreo cunoaştere a cuvântului prorociei) este ceea ce umple acum inima creştinătăţii de presimţiri întunecate, şi-i împinge pe oamenii de stat de pretutindeni să ia măsuri extraordinare pentru protecţie şi apărare.

Dar tocmai în măsurile de autoapărare întocmite de „puterile care sunt” există poate o capcană de care ele nu-şi dau seama. Armatele de care depind pentru a se apăra, să se ţină minte, sunt armate formate din oameni obişnuiţi: aceste milioane de războinici disciplinaţi au soţii, fii şi fiice, fraţi şi surori, verişori şi prieteni în rândurile oamenilor obişnuiţi, de ale căror interese sunt legate interesele lor proprii prin legături naturale puternice; iar slujirea tronurilor şi împărăţiilor este ((546)) asigurată numai prin ordine imperative şi este făcută suportabilă prin remunerare, pe care ajung repede s-o considere ca o compensaţie nesatisfăcătoare pentru greutăţile şi privaţiunile pe care trebuie să le sufere ei şi familiile lor, să nu mai menţionăm pericolele pentru viaţă şi corp şi sănătate şi fericire. An de an aceste oşti înarmate sunt tot mai puţin orbite de „gloria” războiului, tot mai conştiente de suferinţele şi privaţiunile lui şi tot mai puţin devotate puterilor suverane care le comandă serviciile, în timp ce armatele de truditori ale oamenilor de rând de acasă devin tot mai iritate şi mai nesatisfăcute de soarta lor, şi tot mai temătoare de viitor.

Toate aceste lucruri sunt indicii cel puţin ale unei posibilităţi că în criza care se apropie, oştile bine înarmate şi disciplinate ale creştinătăţii îşi pot întoarce puterea împotriva autorităţilor care le-au adus în existenţă, în loc să le susţină şi să le păstreze. Că o astfel de posibilitate n-a fost cu totul trecută cu vederea de către conducători, este dovedit prin faptul că în Rusia, când foametea a bântuit şi a condus pe oamenii de rând la revolte, faptele în privinţa ei au fost cu sârg ascunse de prietenii şi fraţii lor din armata rusă, iar soldaţii detaşaţi pentru înăbuşirea revoltelor au fost din districte îndepărtate.

Exact ce anume condiţii şi împrejurări vor fi folosite de Domnul drept „vocea” poruncii Sale ca să pună în mişcare această armată puternică, nu putem presupune clar acum, dar noi trăim într-o zi când istoria se scrie rapid; şi pe principii generale n-ar fi neraţional să aşteptăm mişcări în această direcţie în orice moment. Dar în studiile noastre anterioare (Vol. II şi III) am văzut că Dumnezeu are un timp stabilit pentru fiecare aspect al planului Său şi că noi suntem chiar acum în această „Zi de Răzbunare”, care este o perioadă de patruzeci de ani; că ea a început în octombrie 1874 şi se va sfârşi foarte curând. Anii ((547)) ameninţători deja trecuţi din această „zi” au pus desigur o temelie largă şi adâncă în biserică, în stat, în finanţe şi în condiţiile şi sentimentele sociale pentru marile evenimente prezise în Scripturi. Acestea sunt deja ca o umbră deasupra lumii şi este tot atât de sigur că vin, după cum este de sigur că au fost prezise. Foarte puţini ani ar părea să fie timp din belşug pentru împlinirea lor completă. Deja „oamenii îşi dau sufletul de groază, în aşteptarea [în continuare a] celor ce vin pe pământ”.

Profeţiile aduse în atenţia noastră şi vestite public de la începutul acestei „Zile de Răzbunare” ajung rapid la împlinire; şi, după cum s-a arătat în capitolele precedente, toţi oamenii pot vedea ceva din contururile întunecate ale necazului care se apropie tot mai mult, până când acum se pare că societatea este ca iasca, gata numai de chibrit — ca un depozit de praf de puşcă, gata de explozie în orice moment — ca o armată organizată, gata de asalt la un ordin. Dar bine a scris Shakespeare:

„Este o divinitate care ne formează soarta,
Croind-o în mare cum voim noi”.

Omenirea în general este în necunoştinţă de interesul Domnului în această bătălie: şi aproape toţi concurenţii îşi încing armele pentru interese personale şi egoiste, la care ei îşi dau seama în mod corect că Domnul n-ar putea participa; şi ca atare, în timp ce toţi de toate părţile sunt gata să invoce binecuvântarea Domnului, puţini contează pe ea — toţi par să se bazeze pe ei înşişi — pe organizarea, pe numărul lor etc. Nimeni nu va fi mai surprins decât „puterile cerurilor”, cei mari din controlul eclesiastic actual, care, umblând să stabilească un plan al lor pentru Domnul, I-au neglijat planul revelat în Cuvântul Său. Pentru aceştia lucrarea Domnului din următorii câţiva ani va fi într-adevăr o „lucrare neobişnuită”. Să auzim Cuvântul Domnului asupra acestui subiect:

((548))

„Căci Domnul Se va scula ca la Muntele Peraţim şi Se va mânia ca în Valea Gabaonului, ca să-Şi facă lucrarea, lucrarea Lui neobişnuită, ca să-Şi împlinească lucrul, lucrul Lui nemaiauzit. ... Căci am aflat de la Stăpânul, Domnul oştirilor, că nimicirea [o expirare, o mistuire] întregii ţări este hotărâtă.” Isa. 28:21, 22.

Sistemul social, „pământul”, „elementele”, „cursul naturii”, nu pot fi aprinse până când Domnul permite să se pună chibritul: marea bătălie decisivă nu poate începe până când marele „Mihail”, „Căpetenia mântuirii noastre”, Se ridică şi dă ordin (Dan. 12:1), chiar dacă vor fi înainte încăierări frecvente pe toate liniile. Iar marea Căpetenie Îşi informează legiunea Sa regală, Biserica, o informează că dezastrul, chiar dacă este iminent, nu poate avea loc până când, „garda regală”, „turma mică”, „aleşii”, au fost toţi „pecetluiţi” şi „adunaţi”.

Între timp să ne amintim descrierea inspirată a acestui timp de necaz, făcută de apostol — că va fi ca durerile peste femeia însărcinată, în spasme sau convulsii de necaz, între ele cu intervale care le prescurtează. Chiar aşa a fost până acum; şi fiecare spasm viitor va fi mai sever, până la ultimul chin în care ordinea nouă se va naşte în agonia de moarte a instituţiilor actuale.

În măsura în care Domnul a lăsat în general lumea să-şi urmeze cursul său propriu în cei şase mii de ani trecuţi — cu excepţia cazului lui Israel — intervenţia Sa li se va părea acum cu atât mai ciudată şi mai „neobişnuită” celor care nu înţeleg schimbările dispensaţionale cuvenite la introducerea mileniului al şaptelea. Dar în această „bătălie” El va face ca mânia oamenilor (şi ambiţia şi egoismul lor) să-L laude şi să-L servească, iar restul va restrânge. Cu multă îndelungă răbdare El a permis lunga domnie a păcatului, a egoismului şi a morţii, pentru că aceasta a putut fi folosită pentru încercarea Bisericii Sale alese şi pentru a învăţa pe toţi ((549)) oamenii că „păcatul este peste măsură de păcătos”. Dar văzând că lumea în general dispreţuieşte legea Lui de iubire şi de adevăr şi de dreptate, El intenţionează o disciplinare generală înainte de a administra lecţia următoare, care va fi o ilustraţie practică a beneficiilor dreptăţii, sub Împărăţia Milenară a iubitului Său Fiu.

În timp ce Domnul interzice poporului Său să lupte cu arme carnale şi în timp ce declară că El este un Dumnezeu al păcii, un Dumnezeu al ordinii şi al iubirii, El declară şi că este un Dumnezeu al dreptăţii şi arată că păcatul nu va triumfa veşnic în lume, ci va fi pedepsit. „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Rom. 12:19; Deut. 32:35). Şi când ridică judecata împotriva popoarelor, răzbunându-Se pe toţi cei răi, El Se declară „războinic”, „viteaz în luptă” şi având o „mare armată” sub porunca Sa. Şi cine poate da asigurarea că mulţimile care compun acum oştile aranjate ale creştinătăţii nu vor constitui atunci marea armată care-şi va arunca puternica forţă împotriva întăriturilor ordinii sociale actuale? Exod. 15:3; Ps. 24:8; 45:3; Apoc. 19:11; Isa. 11:4; Ioel 2:11.

„Domnul înaintează ca un viteaz, Îşi stârneşte gelozia ca un om de război; înalţă glasul, strigă, Îşi arată puterea împotriva vrăjmaşilor Săi.” Strigătul şi urletul marii Sale armate, şi succesul ei în realizarea scopurilor Lui revoluţionare, El Şi le atribuie Sieşi; pentru că ele realizează, chiar dacă fără să ştie, lucrarea Sa de nimicire. El zice: „Am stat mult timp liniştit, am tăcut şi M-am abţinut. Dar acum voi striga ca o femeie în durerile naşterii, voi gâfâi şi voi răsufla”. Isa. 42:13, 14.

Dar în Scripturi există aluzii că mai pot fi şi alţii în afara oştilor revoltate ale creştinătăţii care vor face parte din marea armată a Domnului. Şi Domnul, prin profetul Ezechiel, referindu-Se la acest timp şi la calamităţile viitoare ale creştinătăţii, spune:

((550))

„O voi da de jaf în mâinile străinilor şi ca pradă nelegiuiţilor pământului; şi ei o vor profana. ... Pregătiţi lanţurile [legaţi-i, uniţi-i împreună; să facă o cauză comună]! Căci ţara este plină de omoruri şi cetatea [Babilonul, creştinătatea] este plină de violenţă. Voi aduce popoarele cele mai rele, ca să pună mâna pe casele lor; voi pune capăt mândriei celor puternici şi sfintele lor locaşuri [locurile lor sacre, instituţiile lor religioase etc.] vor fi profanate”. Ezec. 7:13-24.

Acestea pot fi înţelese că ridicarea maselor creştinătăţii în anarhie, în timpul predominării lipsei de lege, va fi extrem de brutală şi de sălbatică, aşa încât va depăşi toate barbariile invaziilor păgâne — cum a fost cazul în Revoluţia Franceză. Sau poate însemna o ridicare a popoarelor din China, India şi Africa împotriva creştinătăţii — o sugestie făcută deja de presa publică în privinţa reînsufleţirii Turciei şi a ridicării milioanelor de mahomedani. Opinia noastră este însă că „popoarele cele mai rele” sunt cei din creştinătate care sunt „fără Dumnezeu” şi fără sentimente sau speranţe creştine; care până acum au fost restrânşi şi ţinuţi în frâu de ignoranţă, superstiţie şi frică, dar care în zorile secolului al douăzecilea pierd rapid influenţele restrictive.

Domnul, prin providenţa Sa conducătoare, va prelua comanda generală a acestei armate mari de nemulţumiţi — patrioţi, reformatori, socialişti, moralişti, anarhişti, ignoranţi şi disperaţi — şi va folosi speranţele, frica, nebuniile şi egoismul lor conform înţelepciunii Sale divine, ca să realizeze marile Sale scopuri în răsturnarea instituţiilor actuale şi în pregătirea omului pentru Împărăţia Dreptăţii. Numai pentru acest motiv este numită „Marea armată a Domnului”. Nici unul dintre sfinţii Săi — nici unul dintre cei care sunt conduşi de Spiritul lui Dumnezeu ca fii ai lui Dumnezeu nu trebuie să aibă ceva de-a face cu acea parte a „bătăliei”.

((551))

Condiţiile acestei bătălii sunt fără precedent

Potrivit prezicerilor profeţilor, condiţiile acestei bătălii vor fi fără precedent în istorie. După cum a fost deja sugerat, această luptă finală este grăitor înfăţişată în simboluri în Psalmul 46. (Compară şi Ps. 97:2-6; Isa. 24:19-21; 2 Pet. 3:10.) Dealurile (guvernele mai puţin înalte, mai puţin autocrate) se topesc deja ca ceara; ele îşi menţin încă forma, dar pe măsură ce pământul (societatea) se încălzeşte, ele cedează la cerinţele lui, coborând puţin câte puţin la nivelul cerinţei populare. Marea Britanie este o bună ilustraţie a acestei clase. Munţii înalţi (reprezentând guvernele autocrate) vor fi „zguduiţi” de revoluţii şi în cele din urmă vor fi duşi „în inima mărilor” — pierduţi complet în anarhie. Deja „valurile mării urlă” împotriva întăriturilor sistemului social actual: curând pământul (structura socială actuală) se va clătina şi se va împletici ca un om beat, străduindu-se în zadar să se îndrepte, să-şi menţină temelia şi să se restabilească: curând va fi cu totul „răsturnat”, ca să dea locul „pământului nou” (noii ordini sociale) în care va predomina dreptatea, justiţia.

Va fi imposibil să se restabilească ordinea actuală: (1) fiindcă evident ea a durat mai mult decât a fost utilă şi este inechitabilă sub condiţiile de acum; (2) datorită răspândirii generale a cunoştinţei laice; (3) fiindcă descoperirea că preoţimea de mult a orbit şi a încătuşat masele cu eroare şi cu frică va duce la o lipsă generală a respectului pentru toate pretenţiile şi învăţăturile religioase, ca ale unor escroci descoperiţi; 4) fiindcă oamenii religioşi în general, nediscernând că a venit timpul lui Dumnezeu pentru o schimbare de dispensaţie, vor ignora raţiunea, logica, justiţia şi Scriptura în apărarea ordinii actuale de lucruri.

Puţină importanţă va avea atunci faptul că cerurile eclesiastice (puterile religioase, papală şi protestantă) se vor ((552)) fi apropiat ca un sul (Isa. 34:4; Apoc. 6:14). Puterea religioasă combinată a creştinătăţii va fi complet inutilă împotriva valului crescând al anarhiei când va fi atinsă criza îngrozitoare. În faţa marii armate „toată oştirea cerurilor [biserica nominală] piere, cerurile sunt făcute sul ca o carte [cele două corpuri mari care constituie cerurile eclesiastice, adică papalitatea şi protestantismul, deoarece cele două capete distincte ale sulului se apropie rapid unul de altul, unindu-se, după cum am văzut] şi toată oştirea lor cade [cade, nu toată deodată, ci treptat, dar rapid], cum cade frunza de viţă, cum cade frunza de smochin” (Isa. 34:4); şi în final aceste „ceruri aprinse vor fi distruse şi elementele [din care sunt compuse] arzând cu căldură se vor topi”. 2 Pet. 3:12.

„Căci vor fi ca nişte mănunchiuri de spini încâlciţi [protestantismul şi papalitatea nu se vor putea asimila niciodată, fiecare va fi un spin în coasta celuilalt] şi tocmai când vor fi beţi de vinul lor [îmbătaţi de spiritul lumii], vor fi mistuiţi de foc [vor fi copleşiţi în marea strâmtorare, şi, ca sisteme religioase, vor fi complet nimiciţi], ca o mirişte uscată”; pentru că Domnul „le va pune capăt: nenorocirea nu va veni de două ori”. Binecuvântată promisiune! „«Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei mândri şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde», zice Domnul oştirilor, «şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură» [pentru dezvoltare ulterioară].” Naum 1:9, 10; Mal. 4:1.

„Timpul de necaz pentru Iacov”

În timp ce strâmtorarea şi necazul din această zi a Domnului vor fi întâi şi în mod special peste creştinătate, şi în cele din urmă peste toate popoarele, explozia finală, suntem informaţi de profetul Ezechiel (38:8-12), va fi peste poporul Israel readunat în Palestina. Profetul pare să ((553)) indice o readunare a lui Israel în Palestina în această perioadă de seceriş, mult mai mare decât a avut loc până acum. El îi prezintă ca fiind adunaţi acolo dintre popoare în număr mare şi având bogăţie considerabilă, locuind locurile înainte pustii şi toţi trăind în siguranţă în timp ce restul lumii va fi în cea mai violentă agitaţie. Ezec. 38:11, 12.

Toţi oamenii sunt martorii faptului că o astfel de adunare a Israelului în Palestina a început, dar este foarte evident că exodul lor din alte ţări va trebui să primească un impuls mare şi neaşteptat pentru a împlini această profeţie în cadrul timpului stabilit. Exact ce anume va fi acest impuls, rămâne încă de văzut; dar că în mod sigur va veni este indicat mai departe prin cuvintele profetului Ieremia — 16:14-17, 21.

„«Iată, vin zile», zice Domnul, «când nu se va mai zice: Viu este Domnul, care a scos din ţara Egiptului pe fiii lui Israel! Ci se va zice: Viu este Domnul, care a scos pe fiii lui Israel din ţara de la miazănoapte [Rusia?] şi din toate ţările unde-i izgonise!» Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor. «Iată, trimit o mulţime de pescari», zice Domnul, «şi-i vor pescui; şi după aceea, voi trimite o mulţime de vânători şi-i vor vâna pe toţi munţii şi pe toate dealurile şi în crăpăturile stâncilor. Căci ochii Mei sunt cu luare aminte la toate căile lor; ele nu sunt ascunse înaintea feţei Mele şi nelegiuirea lor nu este ascunsă de privirile Mele. ... De aceea, iată, le arăt de data aceasta şi-i fac să cunoască mâna Mea şi tăria Mea; şi vor cunoaşte că Numele Meu este Domnul.”

Că Domnul este cu prisosinţă capabil să realizeze acest lucru, noi n-avem nici o îndoială. În fiecare ţară întrebarea, „ce să facem cu evreul?” este o întrebare complicată, care, în vreun fel de criză din viitorul apropiat, produsă brusc prin providenţa conducătoare a Domnului, va conduce fără ((554)) îndoială, aşa cum este indicat de profet, la ceva acţiune conjugată din partea naţiunilor pentru a-i trimite prompt în ţara făgăduinţei. Şi, aşa cum au plecat în grabă din Egipt, cu vitele şi cu bunurile lor şi ajutaţi de egipteni care au zis, „Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu ... . Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă”, şi cum Domnul a dat poporului favoare în ochii egiptenilor, aşa încât ei le-au dat tot ce au cerut, lucruri de argint, de aur şi haine (Exod. 12:31-36), tot aşa, în exodul următor, prezis de profeţi, ei nu vor fi trimişi fără nimic, ci se pare că asupra neamurilor se va face ceva presiune care va avea un rezultat favorabil pentru Israel, împlinind astfel profeţia de mai sus a lui Ezechiel.

Acest neam întreprinzător, odată stabilit în ţara făgăduinţei şi astfel separat, pentru un timp cel puţin, de strâmtorarea popoarelor atât de larg răspândită în toate celelalte părţi, se va adapta repede la noua situaţie şi locurile până atunci pustii vor fi iarăşi locuite.

Dar încă un val de suferinţă trebuie să treacă peste acest popor pedepsit; căci, potrivit profetului, conflictul final al bătăliei zilei celei mari va fi în Palestina. Relativa linişte şi prosperitate a Israelului readunat aproape de sfârşitul acestei zile de necaz, precum şi starea lor aparent fără apărare, curând vor stimula geloziile şi vor provoca la pradă alte popoare. Şi când legea şi ordinea vor dispărea, Israelul va fi în cele din urmă asediat de oştile jefuitorilor nemiloşi, numiţi de către profet oştile lui Gog şi Magog (Ezec. 38), şi mare va fi necazul Israelului lipsit de apărare. „Vai!”, zice profetul Ieremia, „căci ziua aceea este mare; nici una n-a fost ca ea! Este timpul de necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi salvat din el.” Ier. 30:7.

Oştile lui Gog şi Magog sunt reprezentate zicând ca un singur om: „Mă voi sui împotriva ţării acesteia cu sate fără ziduri, voi năvăli peste oamenii aceştia liniştiţi, care stau ((555)) fără grijă în locuinţele lor, toţi în locuinţe fără ziduri, şi neavând nici zăvoare, nici porţi! Mă voi duce să iau pradă şi să fac jaf, să pun mâna pe aceste dărâmături locuite din nou, pe poporul acesta strâns din mijlocul popoarelor, care are turme şi bunuri şi locuieşte în mijlocul pământului” (Ezec. 38:11-13). Profetul, prezicând aceste evenimente ca şi când s-ar adresa acestor oşti, zice: „Şi vei veni din adâncurile miazănoaptei [Europa şi Asia sunt la nordul Palestinei], tu şi multe popoare cu tine, toţi călare pe cai, o mulţime mare şi o armată puternică. Vei înainta împotriva poporului Meu Israel, ca un nor care acoperă ţara. În zilele din urmă [evident scena de încheiere a timpului de necaz] te voi aduce împotriva ţării Mele, ca să Mă cunoască popoarele, când voi fi sfinţit în tine [pus deoparte, distins ca învingătorul tău] sub ochii lor, Gog!” Ezec. 38:15, 16.

În mijlocul necazului Dumnezeu Se va descoperi ca apărătorul lui Israel, ca în timpurile vechi, când favoarea Lui era cu ei ca naţiune. Situaţia lor extremă va fi ocazia Lui, şi atunci le va fi îndepărtată orbirea. Citim: „Voi strânge toate popoarele [reprezentate prin oştile lui Gog şi Magog] să lupte împotriva Ierusalimului. Cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite şi femeile batjocorite; jumătate din cetate va merge în captivitate, dar rămăşiţa poporului nu va fi luată din cetate. Şi Domnul Se va arăta şi va lupta împotriva acestor popoare, cum S-a luptat în ziua bătăliei” (Zah. 14:2, 3). Isaia (28:21), referindu-se la acelaşi lucru, dă ca exemplu eliberarea lui Israel de filisteni de către Domnul la Peraţim şi de amoriţi la Gabaon, zicând: „Căci Domnul Se va scula ca la Muntele Peraţim şi Se va mânia ca în Valea Gabaonului”. Vezi 2 Sam. 5:19-25; 1 Cron. 14:10-17; Ios. 10:10-15 — cum Dumnezeu n-a depins de abilitatea sau de calităţile militare umane, ci Şi-a luptat bătălia în felul Său. La fel şi în această luptă mare, Dumnezeu va aduce eliberare la timpul şi în felul Său.

((556))

În profeţia lui Ezechiel (38:1-13) Domnul numeşte pe actorii principali ai luptei din Palestina, dar nu putem fi prea siguri de identificările pe care le facem noi. Magog, Meşec, Tubal, Gomer, Togarma, Iavan, Tarşiş au fost nume ale copiilor lui Iafet, fiul lui Noe — care se presupune că au fost coloniştii iniţiali ai Europei. Şeba şi Dedan au fost descendenţii lui Ham, fiul lui Noe — care se presupune că au fost coloniştii iniţiali ai Africii de Nord. Avraam şi urmaşii lui (Israel) au fost descendenţii lui Sem, fiul lui Noe, şi se presupune că s-au aşezat în Armenia — Asia de Vest. (Vezi Gen. 10:2-7.) Aceasta pare să indice într-un mod general că atacul va veni din Europa — „adâncurile miazănoaptei” — de la popoare amestecate, aliate.

Distrugerea copleşitoare a acestor vrăjmaşi ai Israelului (aducând sfârşitul timpului de strâmtorare şi timpul stabilirii Împărăţiei lui Dumnezeu) este grăitor descrisă de către profetul Ezechiel (38:18 la 39:20). Poate fi comparată numai cu teribila distrugere a lui faraon şi a oştilor sale, când au încercat să ia înapoi în stăpânire pe Israel, pe care Dumnezeu îl elibera. În acest aspect şi eliberarea lui Israel va fi „ca în ziua când ai ieşit din ţara Egiptului” — „lucruri minunate”. Mica 7:15.

După ce descrie că venirea acestei armate din părţile de miazănoapte împotriva Israelului (readunat în Palestina „în ziua aceea”, care „are bunuri”, „care stau fără grijă”) va fi neaşteptată şi „ca un nor care acoperă ţara” (Ezec. 38:1-17), mesajul este: „Aşa vorbeşte Stăpânul Domnul: «Nu eşti tu acela despre care am vorbit odinioară, prin slujitorii Mei, prorocii lui Israel, care au prorocit în acele zile, cu mulţi ani în urmă, că te voi aduce împotriva lor?»” Apoi Domnul declară nimicirea intenţionată a oştirii rele; şi descrierea pare să indice că aceasta va fi îndeplinită printr-o izbucnire de gelozie, revoluţie şi anarhie printre diferitele elemente care compun marea ((557)) armată amestecată: o revoluţie şi un conflict care vor cuprinde tot ce va mai rămâne din guvernele de acasă ale diferitelor popoare, şi vor completa insurecţia şi anarhia universală — marele cutremur din Apocalipsa 16:18-21.

Mărturia tuturor profeţilor este că puterea lui Dumnezeu va fi atât de minunat manifestată în eliberarea lui Israel, prin faptul că va lupta pentru israeliţi (şi în acelaşi timp pentru toţi), cu arme pe care nici o putere umană nu le va putea controla — inclusiv molime şi diferite calamităţi — vărsate peste cei răi (vrăjmaşii lui Israel şi împotrivitorii lui Dumnezeu) până când toată lumea va şti degrabă că Domnul a acceptat pe Israel iarăşi în favoarea Sa şi a devenit Împăratul lor, ca în timpurile vechi; şi curând atât ei cât şi Israelul vor învăţa să aprecieze Împărăţia lui Dumnezeu, care va deveni repede dorinţa tuturor neamurilor.

Profetul Ezechiel (39:21-29), ca purtător de cuvânt al Domnului, spune despre rezultatul glorios al acestei victorii şi despre rezultatele pentru Israel şi pentru toată lumea, zicând:

„Îmi voi arăta slava între popoare; şi toate popoarele vor vedea judecăţile pe care le voi face şi pedepsele cu care îi va lovi mâna Mea. Cei din casa lui Israel vor şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, din ziua aceea şi de atunci înainte. Şi popoarele vor cunoaşte că din cauza nelegiuirilor ei a fost dusă casa lui Israel în captivitate, din cauza necredincioşiei faţă de Mine [respingându-L pe Cristos — Rom. 9:29-33]; de aceea le-am ascuns faţa Mea şi i-am dat în mâinile vrăjmaşilor lor [de-a lungul secolelor dispensaţiei creştine], ca să cadă toţi ucişi de sabie. Le-am făcut după necurăţiile lor şi după fărădelegile lor şi le-am ascuns faţa Mea.

De aceea [acum că această pedeapsă este completă], aşa vorbeşte Stăpânul Domnul: «Acum voi aduce înapoi pe captivii lui Iacov, Mă voi îndura de toată casa lui Israel ((558)) [vie şi moartă, „timpurile restabilirii” fiind venite — Fapt. 3:19-21] şi voi fi gelos pentru Numele Meu cel sfânt. Atunci [astfel] îşi vor purta dispreţul şi toate necredincioşiile pe care le-au făcut împotriva Mea, când locuiau liniştiţi în ţara lor şi când nu-i tulbura nimeni. Când îi voi aduce înapoi dintre popoare şi îi voi strânge din ţara vrăjmaşilor lor, voi fi sfinţit de ei înaintea multor popoare. Şi vor şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, care-i lăsasem să fie duşi în captivitate printre popoare şi care-i strâng iarăşi în ţara lor; nu voi mai lăsa pe nici unul din ei acolo şi nu le voi mai ascunde faţa Mea, căci voi turna Duhul Meu peste casa lui Israel», zice Stăpânul Domnul”. „Atunci, de la apus se vor teme de Numele Domnului şi de la răsăritul soarelui, de slava Lui; când vrăjmaşul va năvăli ca un torent, Duhul Domnului [de-a lungul Veacului Evanghelic — prin Israelul spiritual] îi va pune pe fugă. «Da, un Răscumpărător va veni pentru Sion [Biserica, „trupul lui Hristos”], pentru cei ai lui Iacov, care se vor întoarce de la păcatele lor», zice Domnul”. Isa. 59:19, 20. Compară cu Rom. 11:25-32.

„Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi El îi cunoaşte pe cei care se încred în El.” Dar „cine poate sta înaintea indignării Lui? Şi cine poate îndura mânia Lui aprinsă? ... El le va pune capăt [nelegiuirii]: nenorocirea nu va veni de două ori.” Naum 1:7, 6, 9.

Astfel prin bătălia zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic întrega lume va fi pregătită pentru ziua cea nouă şi pentru marea ei lucrare de restabilire. Chiar dacă ora timpurie este cu nori şi cu întuneric dens, mulţumim lui Dumnezeu pentru asigurarea Sa binecuvântată că lucrarea de nimicire va fi o „lucrare scurtată” (Mat. 24:22), şi că imediat după ea va începe să strălucească gloriosul Soare al Dreptăţii. „Pământul [vechea structură socială de acum] ... tremură ca o colibă pentru noapte” (Isa. 24:19, 20), pentru a face loc noii clădiri a lui Dumnezeu, cerurile şi pământul nou în care locuieşte dreptatea. 2 Pet. 3:13; Isa. 65:17.

((559))

De când au fost tipărite cele anterioare, ne-a venit în atenţie un articol dintr-un număr vechi din Tribune, N. Y. (din 26 iunie 1897), chiar la subiect. Este atât de deplin în acord cu sugestia noastră în privinţa „marii oştiri a Domnului” acum în pregătire, încât facem loc pentru un extras, după cum urmează:

„Coroana sau poporul?
Ce li se poate cere să aleagă
unor armate din Europa în viitorul apropiat

Cu mai puţin de patruzeci de ani în urmă, în supunere faţă de poruncile suveranilor, trupele au întors armele împotriva poporului şi au împuşcat şi au străpuns cu baioneta bărbaţi, femei şi chiar copii, până ce sângele a curs ca apa pe străzile Berlinului, ale Vienei şi ale multor capitale ale Bătrânului Continent. Cei pentru care au fost chemaţi militarii n-a fost o simplă gloată de derbedei şi de răufăcători, ci cetăţeni înstăriţi şi bine educaţi — profesionişti, comercianţi, industriaşi, politicieni şi legiuitori — de fapt tot acel element din care se compun ceea ce pe Bătrânul Continent sunt cunoscute ca „burghezie” şi clasa mijlocie, care se străduiau să asigure drepturile politice promise solemn prin termenii constituţiilor decretate de respectivii lor conducători, dar pe care aceştia din urmă au refuzat să le pună în aplicare până au fost obligaţi de popor.

Aduşi pe front în Italia

Dacă trupele ar fi solicitate să tragă în concetăţenii lor, ar manifesta ele o supunere asemănătoare la porunca «Unsului Domnului»? Aceasta este o întrebare care în momentul actual ocupă, într-un grad mult mai mare decât ar fi înclinaţi să creadă oamenii din această ţară, atenţia capetelor încoronate din Europa şi a fost adusă în ultimele câteva zile în faţa publicului printr-o rezoluţie supusă Parlamentului italian, prevăzând înlocuirea cuvântului «naţională» cu «regală» în descrierea oficială a armatei. Argumentele prezentate de susţinătorii ((560)) moţiunii, care a fost respinsă de către partida ministerială, care deţine o majoritate în legislatură, au fost nu doar logice, ci şi puternice, şi nu pot să nu atragă puternic poporul Italiei şi toate celelalte popoare civilizate, şi trebuie desigur să-i fi oferit motive de gândire foarte serioase regelui Humbert şi fratelui şi surorii lui monarhi”.

[Articolul arată că, fără agitaţie specială, comanda armatei engleze fusese dată parlamentului în ultimii trei ani, reprezentat prin Ministerul de Război, în timp ce înainte armata fusese ataşată direct coroanei datorită faptului că comandantul ei era un prinţ de sânge regal, care deţinea funcţia ca reprezentant al reginei. Regina, în mod firesc, se pare că a căutat timp considerabil să reţină acest ultim reazem al suveranităţii, dar fără rezultat. În Franţa de asemenea, gelozia poporului în privinţa controlului armatei este arătată prin faptul că numirea unui general în calitate de comandant-şef a fost refuzată, şi controlul este ţinut în mâinile Secretarului de Război în funcţie, care reprezintă partidul pus la putere prin votul poporului. Articolul continuă:]

Un conflict iminent în Germania

Un conflict de acest fel nu mai este privit ca iminent în Italia. Dar nu se poate nega că există temeri de natura aceasta în Germania şi mai ales în Prusia, unde monarhul şi poporul se depărtează tot mai mult cu fiecare zi. Că Împăratul William anticipează o asemenea luptă este vizibil din toate cuvântările sale recente, ori de câte ori a avut ocazia să se adreseze trupelor sale, în mod remarcabil la Bielefeld săptămâna trecută, tema lui favorită fiind datoria soldaţilor de a fi gata să apere cu sângele lor pe suveranul lor şi tronul său, nu atât de mult împotriva vrăjmaşului străin, cât împotriva inamicilor dinăuntru graniţelor imperiului şi a inamicilor împărăţiei. Prezidând la ceremonia jurământului recruţilor, niciodată nu omite a le aminti că prima lor datorie este faţă de el, mai degrabă decât faţă de poporul care-i plăteşte, şi niciodată nu ((561)) se satură să vorbească pe larg despre ceea ce el numeşte „haina regelui”, adică uniforma, pe care el, ca mulţi alţi suverani, vrea s-o considere ca livrea, nu a Statului, nici a Naţiunii, ci a monarhului, faţă de care cel care o poartă este legat prin legături speciale de supunere, loialitate şi ascultare oarbă, necondiţionată. Şi nu trebuie să se uite nici faptul că în toate cazurile de dispută între civili şi militari, împăratul îi susţine întotdeauna pe cei din urmă, chiar dacă se dovedeşte că ei sunt agresorii, şi de fapt până la măsura fie a iertării, fie a comutării sentinţelor întotdeauna îngăduitoare aplicate ofiţerilor care, în timp ce erau beţi, răneau grav şi în unele cazuri ucideau civili neînarmaţi şi inofensivi.

Atitudinea armatei germane

Care va fi atitudinea armatei dacă va avea loc lupta anticipată între Coroană şi popor? În cercurile Curţii şi în cele oficiale din Berlin se crede că împăratul se va putea baza pe trupele sale. Dar această opinie nu este nicidecum împărtăşită de popor, nici chiar de politicienii germani de frunte ai zilei. Armata nu mai este compusă, ca mai înainte, din ţărani ignoranţi, incapabili să citească, să scrie sau chiar să gândească pentru ei înşişi, ci din bărbaţi serioşi, bine educaţi, care au fost învăţaţi la şcoală care sunt drepturile şi prerogativele constituţionale pentru care bunicii şi taţii lor au luptat în zadar. De asemenea, ei ştiu destulă istorie ca să aprecieze faptul că în fiecare luptă dintre Coroană şi popor întotdeauna acesta din urmă a sfârşit prin a fi victorios”.

((562))

Mânia lui Dumnezeu

Mânia lui Dumnezeu este severitatea Iubirii
Să vindece păcatul — este zelul neprihănirii
Să biruie răul — este remediul dreptăţii
Să aducă lumea pe calea vieţii.

Mânia lui Dumnezeu este pedeapsa pentru păcat,
Potrivită pentru toată măsura încălcării;
Bine şi drept deosebind
Între păcatele îndrăzneţe şi cele mai uşoare.

Mânia lui Dumnezeu nu îndurerează fără trebuinţă,
Nu-i doar răzbunătoare, numai ei să-şi placă;
Ci ţinta ei e scopul milei să atingă,
Să dezrădăcineze răul, binele să crească.

Mânia lui Dumnezeu este foc mistuitor,
Ce arde până când tot răul distruge,
Sau binele purifică; şi nu se poate stinge
Până ce toate-s eliberate de a păcatului atingere.

Mânia lui Dumnezeu este nuiaua părintească a Iubirii,
Să disciplineze pe neascultător, să-l potolească
Şi să-l aplece supus la voia lui Dumnezeu,
Pentru ca Iubirea să poată domni când toate lucrurile sunt făcute noi.

Mânia lui Dumnezeu nu va lovi vreodată-n zadar,
Şi nici nu va-nceta cât timp păcatul mai există;
Până ce scopul îndurător al Domnului va fi-mplinit,
Şi la dreptate şi pace pământul va fi restabilit.