((383))

Împăcarea omului cu Dumnezeu - Studiul XIII
Speranţe de viaţă veşnică şi nemurire asigurate prin împăcare

Aşteptările sau speranţele arzătoare ale creaţiei gemânde — Nu sunt dovezi — Făgăduinţele şi rezultatele împăcării, ca dovezi — O distincţie şi o diferenţă — Este sufletul uman nemuritor, sau are el o speranţă de a deveni nemuritor? — Sunt îngerii nemuritori? — Este Satan nemuritor? — Viaţa şi nemurirea aduse la lumină prin evanghelie — Cuvintele greceşti traduse nemuritor şi nemurire în Scripturi — Prin ce se deosebeşte speranţa Bisericii de speranţa pentru lumea mântuită

„Dacă omul odată mort ar putea să mai trăiască, încă aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc.” Iov 14:14.

„Mântuitorul nostru Isus Hristos ... a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa [veşnică] şi neputrezirea prin Evanghelie.” 2 Tim. 1:10.

EXISTĂ în oameni o speranţă arzătoare că moartea nu pune capăt întregii existenţe. Există o speranţă nedefinită că, undeva şi cumva, viaţa începută acum va continua. Pentru unii această speranţă se schimbă în frică. Dându-şi seama că sunt nevrednici de un viitor de plăceri, mulţi se tem de un viitor de suferinţă; şi cu cât se tem mai mult de acest viitor pentru ei şi pentru alţii, cu atât cred mai mult în el.

Această speranţă nedefinită într-o viaţă viitoare şi partea ei contrară, frica, îşi au fără îndoială originea în condamnarea rostită de Domnul împotriva şarpelui după căderea lui Adam în păcat şi moarte, că în cele din urmă sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. S-a înţeles fără îndoială că aceasta însemna că măcar o parte din familia umană va triumfa în final asupra lui Satan şi asupra păcatului şi a morţii în care au fost târâţi de el. Fără îndoială Dumnezeu a încurajat o astfel de speranţă, chiar dacă numai în mod vag, vorbindu-i lui Noe şi prin Noe, şi prin Enoh care a prorocit: „Iată, Domnul ((384)) a venit în mijlocul zecilor de mii de sfinţi ai Săi”. Însă evanghelia (vestea bună) unei salvări din moarte, care va fi oferită întregii omeniri la vremea cuvenită a lui Dumnezeu, pare să fi fost clar exprimată întâi lui Avraam. Apostolul spune: „Dumnezeu ... a spus mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine»”. Aceasta a fost cel puţin baza speranţei evreilor întro înviere; pentru că, deoarece mulţi din familiile pământului erau morţi şi mureau, făgăduita binecuvântare a tuturor implica o viaţă viitoare. Iar când, cu secole mai târziu, Israel a fost risipit printre neamuri pe vremea robiei babiloniene, fără îndoială că ei au dus cu ei peste tot unde au mers părţi din făgăduinţele lui Dumnezeu şi din speranţele lor.

Sigur este că, fie că a venit ca rezultat al unui amestec al gândirii evreieşti, fie fiindcă speranţa este un element al naturii omului, sau prin ambele, toată lumea crede într-o viaţă viitoare şi aproape toţi cred că va fi veşnică. Apostolul numeşte aceasta, „dorinţa înfocată a creaţiei” — a creaţiei gemânde. Însă astfel de speranţe nu sunt dovezi pentru doctrină; iar făgăduinţele Vechiului Testament, făcute evreilor, sunt prea vagi pentru a constitui o bază pentru o credinţă clară, cu atât mai puţin pentru o „teologie dogmatică” asupra acestui subiect.

Numai după ce găsim în Noul Testament declaraţiile clare, hotărâte ale Domnului nostru, şi apoi declaraţiile la fel de clare ale apostolilor asupra acestui subiect deosebit de important al Vieţii Veşnice, numai atunci începem să schimbăm speranţele vagi cu convingerile hotărâte. În cuvintele lor nu numai că avem declaraţii clare în sensul că pentru toţi au fost prevăzute posibilităţile unei vieţi viitoare, ci acolo este prezentată, cum nu este prezentată în nici o altă parte, şi filosofia acestui fapt şi cum se poate obţine şi menţine această viaţă.

Mulţi n-au observat aceste puncte şi ca atare sunt „slabi în credinţă”. Să vedem acum ce este această filosofie şi să fim mai asiguraţi ca oricând că viaţa viitoare, viaţa veşnică, este ((385)) o posibilitate pentru fiecare membru al familiei umane, prin prevederea înţeleaptă a marelui nostru Creator.

Începând de la temelia acestei asigurări de Viaţă Veşnică în Noul Testament, găsim spre uimirea noastră că ea mai întâi de toate ne atrage atenţia că în noi şi de la noi n-avem ceva ce să ne dea vreo speranţă de viaţă veşnică — că viaţa neamului omenesc a fost pierdută prin neascultarea tatălui nostru Adam; că el deşi a fost creat perfect şi a fost adaptat să trăiască veşnic, păcatul lui nu numai că i-a adus plata păcatului — moartea — dar şi copiii lui s-au născut într-o stare pe calea morţii, moştenitori ai influenţelor morţii. Legea lui Dumnezeu, ca şi El Însuşi, este perfectă, şi aşa a fost şi creaţia Sa (Adam) înainte de a păcătui; pentru că despre Dumnezeu este scris: „Lucrarea Lui este perfectă”. Iar Dumnezeu prin legea Sa aprobă numai ceea ce este perfect şi condamnă la nimicire orice este imperfect. Prin urmare, rasa lui Adam, „născută în nelegiuire şi concepută în păcat”, nu are nici o speranţă de viaţă veşnică decât pe baza condiţiilor oferite în Noul Testament şi numite Evanghelie — veste bună, că prin Cristos a fost deschisă o cale de întoarcere din cădere înapoi la perfecţiune, la favoare divină şi la viaţă veşnică pentru toată familia lui Adam, cei care se vor folosi de ea.

Cheia acestei speranţe a reconcilierii cu Dumnezeu şi astfel a unei noi speranţe de viaţă veşnică se găseşte în declaraţiile: (1) „Hristos a murit pentru păcatele noastre” şi (2) că „a înviat pentru îndreptăţirea noastră”; căci „Omul Hristos Isus ... S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare [preţ corespunzător] pentru toţi”. Adam şi rasa lui, care, atunci când a păcătuit era în el şi i-a împărtăşit în mod natural condamnarea, au fost „răscumpăraţi [cumpăraţi] ... cu sângele scump [moartea] al lui Hristos”. 1 Pet. 1:18, 19.

Dar deşi prevederea Domnului este îmbelşugată pentru toţi, ea nu poate fi aplicată la nimeni decât pe baza anumitor condiţii: (1) ca ei să-L accepte pe Cristos ca Răscumpărătorul lor şi (2) să se străduiască să evite păcatul şi de atunci încolo să trăiască în armonie cu Dumnezeu şi cu dreptatea. De aceea ni se spune că „darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică în ((386)) Hristos Isus, Domnul nostru” (Rom. 6:23). Declaraţiile scripturale care urmează sunt foarte clare asupra acestui subiect:

„Cine are pe Fiul are viaţa [un drept sau un privilegiu sau un bun al vieţii ca dar al lui Dumnezeu]; cine n-are pe Fiul” „nu va vedea viaţa [perfectă].” Ioan 3:36; 1 Ioan 5:12.

Nimeni nu poate primi viaţă veşnică decât de la Cristos Răscumpărătorul şi Dătătorul de viaţă stabilit; iar adevărul care ne aduce la privilegiul de a manifesta credinţă şi ascultare, şi astfel de a „apuca viaţa veşnică”, este numit „apa vieţii” şi „pâinea vieţii”. Ioan 4:14; 6:40, 54.

Această viaţă veşnică va fi acordată numai celor care, atunci când află despre ea şi despre condiţiile prin care va fi acordată ca un dar, o caută, trăind potrivit spiritului sfinţeniei. Ei o vor secera ca răsplată-dar. Rom. 6:23; Gal. 6:8.

Pentru a câştiga această viaţă veşnică trebuie să devenim „oile” Domnului şi să urmăm glasul, instrucţiunile Păstorului. Ioan 10:26-28; 17:2, 3.

Darul vieţii veşnice nu va fi dat cu forţa nimănui. Dimpotrivă, el trebuie dorit, căutat şi luat în stăpânire de către toţi care vreau să-l câştige. 1 Tim. 6:12, 19.

Viaţa veşnică este astfel o speranţă, mai degrabă decât viaţa reală pe care Dumnezeu ne-o dă acum: speranţa pe care o putem atinge în final, pentru că Dumnezeu a dat o cale prin care El poate fi drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul tuturor celor care cred cu adevărat în Cristos şi-L acceptă.

Prin harul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus nu numai că ne-a cumpărat prin sacrificarea vieţii Sale pentru a noastră, dar şi a devenit Marele nostru Preot şi ca atare El este acum „pentru toţi cei care Îl ascultă Urzitorul [sursa] mântuirii veşnice” (Evr. 5:9). „Şi făgăduinţa pe care El ne-a făcut-o este aceasta: viaţa veşnică.” 1 Ioan 2:25.

„Şi mărturia este aceasta: că Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică [acum prin credinţă şi speranţă, iar în curând în realitate, «când Se va arăta Hristos, viaţa noastră»], şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.” 1 Ioan 5:11, 12.

((387))

Această viaţă veşnică, făcută posibilă pentru Adam şi pentru toată rasa lui de către Creatorul nostru prin Răscumpărătorul nostru, dar intenţionată şi promisă numai celor credincioşi şi ascultători, şi care în prezent le este dată acestora numai ca o speranţă, va fi dată celor credincioşi în realitate la „înviere”.

Se va observa că făgăduinţele explicite ale Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la acest subiect se deosebesc mult de filosofiile lumeşti. Ele pretind că omul trebuie să aibă o viaţă veşnică viitoare fiindcă speră în ea, sau în cele mai multe cazuri se teme de ea. Dar speranţele şi temerile nu sunt motive raţionale pentru credinţă în nici un subiect. Nu există bază nici pentru pretenţia că în om este ceva care trebuie să continue să trăiască pentru totdeauna — o astfel de parte în organismul uman nu se cunoaşte, nu poate fi dovedită sau găsită.

Dar vederea scripturală asupra acestui subiect nu se confruntă cu nici o astfel de obiecţie: este cu totul raţional să considerăm existenţa, sufletul, fiinţa noastră, aşa cum sunt prezentate acolo — ca un „dar de la Dumnezeu”, şi nu ca o posesiune proprie inalienabilă. Mai mult, ea evită o dificultate mare şi serioasă cu care se confruntă ideea filosofiilor păgâne; fiindcă atunci când filosoful păgân declară că omul nu poate pieri, că el trebuie să trăiască veşnic, că viaţa veşnică nu este un dar de la Dumnezeu, cum spune Biblia, ci o însuşire naturală posedată de fiecare om, acest filosof pretinde prea mult. O astfel de filosofie dă existenţă veşnică nu numai celor care ar folosi-o bine şi pentru care ar fi o binecuvântare, ci şi altora care n-ar folosi-o bine şi pentru care ar fi un blestem. Învăţătura scripturală, dimpotrivă, după cum am arătat deja, declară că acest dar preţios, mare şi inestimabil (Viaţa Veşnică), va fi acordat numai celor care cred în Răscumpărătorul şi Dătătorul de viaţă şi I se supun. Alţii, pentru care ar fi o daună, nu numai că n-o posedă acum, dar n-o pot primi niciodată. „Plata păcatului este moartea, dar darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus, Domnul nostru” (Rom. 6:23). Cei răi (toţi cei care, după ce au ajuns la o cunoştinţă clară a adevărului, totuşi cu încăpăţânare nu se suspun) vor fi nimiciţi din poporul lui Dumnezeu, în ((388)) Moartea a Doua. Ei „vor fi ca şi cum n-ar fi fost”. „Vor pieri”. „Pierzarea veşnică” va fi soarta lor — o nimicire care va dura veşnic, din care nu va fi nici o revenire, nici o înviere. Ei vor suferi pierderea vieţii veşnice şi a tuturor privilegiilor, bucuriilor şi binecuvântărilor ei — pierderea a tot ce vor câştiga cei credincioşi. Fapt. 3:23; Ps. 37:9, 20; Iov. 10:19; 2 Tes. 1:9.

Darul lui Dumnezeu, al vieţii veşnice, este preţios pentru tot poporul Său, şi apucarea lui fermă cu mâna credinţei este esenţială pentru o viaţă bine echilibrată şi consecventă. Numai cei care astfel au „apucat viaţa veşnică” prin acceptarea lui Cristos şi prin consacrare pentru serviciul Său sunt capabili să combată în mod potrivit şi profitabil furtunile vieţii care vuiesc acum.

O distincţie şi o diferenţă

Dar acum, după ce am examinat speranţa nemuririi din semnificaţia obişnuită a acestui cuvânt (viaţă veşnică), şi după ce am găsit că viaţa veşnică este prevederea lui Dumnezeu pentru toţi cei din rasa lui Adam care o vor accepta la „timpul potrivit”, sub condiţiile Noului Legământ, suntem pregătiţi să mergem un pas mai departe şi să observăm că viaţa veşnică şi nemurirea nu sunt termeni sinonimi, cum presupun oamenii în general. Cuvântul „nemuritor” înseamnă mai mult decât puterea de a trăi veşnic; şi potrivit scripturilor, milioane se vor bucura în cele din urmă de viaţă veşnică, dar numai o „turmă mică” foarte limitată vor fi făcuţi nemuritori.

Nemurirea este un element sau o calitate a naturii divine, dar nu a naturii umane sau îngereşti, sau a altei naturi decât cea divină. Şi fiindcă Cristos şi „turma mică” a Sa, „mireasa” Sa, vor fi „părtaşi firii dumnezeieşti”, de aceea ei vor fi excepţii faţă de toate celelalte creaturi, fie din cer, fie de pe pământ. 2 Pet. 1:4.

Este sufletul omului nemuritor, sau are speranţa să devină nemuritor?

Am văzut că sufletul uman (fiinţa simţitoare) a rezultat din unirea suflării de viaţă (ruah — pneuma) cu organismul ((389)) sau trupul uman; exact ca şi în cazul sufletelor animalelor (a fiinţelor simţitoare) inferioare, cu excepţia că omul este înzestrat cu un organism superior, un corp superior care posedă puteri şi calităţi superioare. Acum întrebarea noastră este: Toate animalele sunt nemuritoare? Şi dacă răspunsul este negativ, trebuie să întrebăm: Ce are omul mai presus decât animalele, care să-i dea speranţa nemuririi?

Declaraţia lui Solomon, ca şi propriile noastre observaţii, atestă că omul este supus morţii ca şi animalele inferioare — „Cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi [acelaşi fel de] suflare [spirit de viaţă — ruah]” (Ecl. 3:19). Toate faptele din jurul nostru: doliul, sicriul, dricul, cimitirul, toate sunt mărturie că omul moare şi că prin urmare el nu este nemuritor, deoarece cuvântul „nemuritor” înseamnă inatacabil de moarte, care nu poate muri. Oricare ar fi speranţa de nemurire a omului, ea nu este o posesie actuală şi poate fi în cel mai bun caz o speranţă într-o prevedere divină, pentru viitor.

Înainte de a intra mai adânc în această chestiune, ar fi folositor pentru noi să analizăm semnificaţia cuvintelor „muritor” şi „nemuritor”, fiindcă o mare neînţelegere predomină în privinţa acestor cuvinte şi ea duce adesea la confuzie de gândire.

Cuvântul nemuritor înseamnă care nu moare — inatacabil de moarte, nestricăcios, indestructibil, care nu poate pieri. Orice fiinţă a cărei existenţă este dependentă în vreun mod de altă fiinţă, sau de condiţii ca: hrană, lumină, aer etc., nu este nemuritoare. Această însuşire la început Îi era proprie numai lui Iehova Dumnezeu, după cum este scris — „Tatăl are viaţa în Sine” (Ioan 5:26); adică, existenţa Sa nu este nici primită, nici susţinută. El este Împăratul etern, nemuritor, invizibil (1 Tim. 1:17). Aceste scripturi fiind o autoritate decisivă în privinţa acestui subiect, putem şti în afara oricărei îndoieli că oamenii, îngerii, arhanghelii, sau chiar Fiul lui Dumnezeu, înainte şi în timpul când „a devenit trup şi a locuit printre noi” — n-au fost nemuritori — toţi au fost muritori.

((390))

Însă cuvântul „muritor” nu înseamnă a fi în proces de moarte, ci numai că poate muri — că are viaţă a cărei continuare depinde de Dumnezeu. De exemplu, îngerii nefiind nemuritori, sunt muritori şi ar putea muri, ar putea fi nimiciţi de Dumnezeu dacă s-ar răzvrăti împotriva conducerii Sale înţelepte, drepte şi iubitoare. În El (în providenţa Lui) ei trăiesc, se mişcă şi îşi au fiinţa. De fapt, despre Satan, care a fost un astfel de înger de lumină şi care a devenit un răzvrătit, se spune clar că va fi nimicit la timpul potrivit (Evr. 2:14). Aceasta dovedeşte nu numai că Satan este muritor, ci şi că natura îngerească este o natură muritoare, o natură care ar putea fi nimicită de Creatorul ei. În ceea ce priveşte omul, el este „cu puţin mai prejos decât îngerii” (Ps. 8:5), şi deci muritor şi el, după cum este cu prisosinţă atestat prin faptul că rasa noastră moare de şase mii de ani şi chiar sfinţii în Cristos sunt îndemnaţi să caute nemurirea. Rom. 2:7.

Definiţiile obişnuite, a fi în proces de moarte pentru muritor şi a trăi veşnic pentru nemurire — ambele sunt greşite. Pentru a demonstra caracterul greşit al acestor definiţii generale, să punem o întrebare simplă —

Adam a fost creat muritor sau nemuritor?

Dacă răspunsul este: „Adam a fost creat nemuritor”, noi întrebăm: Atunci cum a fost el ameninţat cu moartea şi apoi condamnat la moarte; şi cum a putut el muri dacă a fost inatacabil de moarte? Şi de ce Dumnezeu când l-a pedepsit, l-a scos afară din grădina Edenului, departe de pomii care susţineau viaţa sau de pomii vieţii, ca nu cumva mâncând să trăiască veşnic? Gen. 3:22.

Dacă răspunsul este că omul a fost creat muritor (potrivit definiţiei obişnuite greşite, a fi în proces de moarte), noi întrebăm: Cum a putut Dumnezeu condamna pe om la moarte după neascultarea lui dacă el era deja o creatură în proces de moarte şi niciodată nu fusese altfel? Şi dacă Adam a fost creat în proces de moarte, cum a putut declara Dumnezeu că moartea lui a venit prin păcatul lui?

((391))

Confuzia este inevitabilă dacă nu recunoaştem clar definiţiile cuvintelor muritor şi nemuritor, după cum urmează:

Nemuritor — starea sau condiţia în care moartea este imposibilă — o condiţie inatacabilă de moarte.

Muritor — o stare sau o condiţie în care moartea este posibilă — condiţia de a fi expus morţii, dar nu în mod necesar condiţia procesului morţii, decât dacă s-a dat o sentinţă de moarte.

Din acest punct de vedere putem vedea dintr-o privire că Adam a fost creat muritor — într-o stare în care moartea era o posibilitate, sau viaţa veşnică era o posibilitate; depinzând dacă el Îi era plăcut sau nu-I era plăcut Creatorului său înţelept, drept şi iubitor. Dacă ar fi rămas ascultător, el ar fi continuat să trăiască până acum — şi pentru totdeauna — şi totuşi ar fi fost tot timpul muritor, expus morţii dacă era neascultător. O astfel de stare nu era una de nesiguranţă; fiindcă Dumnezeu cu care el avea de-a face este neschimbător: astfel Adam ar fi avut deplina asigurare a vieţii veşnice atâta vreme cât ar fi continuat să fie loial şi supus Creatorului său. Şi mai mult de atât nu se putea cere în mod raţional.

Starea vieţii lui Adam înainte de neascultarea sa a fost asemănătoare cu aceea de care se bucură sfinţii îngeri acum: el a avut viaţă în măsură deplină — viaţă durabilă — pe care şi-ar fi putut-o păstra pentru totdeauna dacă rămânea ascultător de Dumnezeu. Dar fiindcă el n-a fost inatacabil de moarte, fiindcă n-a avut „viaţa în sine”, ci continuarea vieţii depindea de condiţii supuse bunăvoinţei Creatorului său, de aceea ameninţarea lui Dumnezeu că dacă nu va asculta va muri, a însemnat ceva. A însemnat pierderea scânteii de viaţă, a „suflării de viaţă”, în lipsa căreia trupul se va preface în pulbere, iar sufletul viu sau fiinţa simţitoare va înceta. Dacă Adam ar fi fost nemuritor, nesupus morţii, inatacabil de moarte, sentinţa lui Dumnezeu ar fi fost o ameninţare goală. Dar fiindcă Adam a fost creat muritor, o stare în care moartea era posibilă, expus morţii dacă nu era susţinut prin îngrijirea Creatorului său, de aceea, după cum se declară, el a murit „în ziua” neascultării sale. Vezi 2 Pet. 3:8.

((392))

Celor care cred că Biblia conţine din belşug expresii cum sunt, suflet nemuritor, suflet care nu moare, suflet care nu moare niciodată etc., nu le putem oferi un sfat mai bun decât acela de a lua o concordanţă biblică şi a căuta aceste cuvinte şi altele de importanţă asemănătoare. Nu vor găsi nici unul; şi astfel căutătorii sinceri ai adevărului se vor convinge foarte repede că creştinii în general, timp de secole, au tot adăugat, cel puţin în gândire, la Cuvântul lui Dumnezeu, spre marea lor confuzie.

Conform Scripturilor, îngerii se bucură de viaţă veşnică dar sunt muritori; adică, veşnicia existenţei lor îngereşti nu este datorită faptului că ei sunt nemuritori sau inatacabili de moarte şi astfel nu pot fi nimiciţi de Creatorul lor, ci fiindcă El doreşte ca ei să trăiască atâta timp cât îşi vor folosi viaţa în armonie cu aranjamentul Său drept şi iubitor. Acest lucru este uşor de demonstrat; fiindcă, n-a fost Satan unul dintre sfinţii îngeri înainte de a păcătui prin mândrie şi ambiţie? Şi n-a devenit el astfel unul dintre cei răi (cu voia, intenţionat opunându-se lui Dumnezeu) despre care este scris: „Domnul ... nimiceşte pe toţi cei răi” — „vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică”? (Ps. 145:20; 2 Tes. 1:9). Să observăm declaraţia explicită în privinţa nimicirii lui Satan, care se aplică în principiu la toţi care urmează calea lui nelegiuită şi resping cu bună ştiinţă, intenţionat, aranjamentele divine. Evr. 2:14.

În timp ce Scripturile vorbesc despre starea muritoare a omului, şi într-adevăr, aproape în toate amănuntele se limitează la relaţia omului cu Dumnezeu, totuşi ele învaţă tot atât de hotărât în alt mod despre starea muritoare a îngerilor, spunând că Cristos este „singurul care are nemurirea” (1 Tim. 6:16) — Tatăl fiind exceptat ca întotdeauna (1 Cor. 15:27). Şi după cum am văzut deja, Domnul nostru Isus a primit nemurirea (care este un element sau o însuşire numai a „firii dumnezeieşti”), la învierea Sa şi ca răsplată a ascultării Sale credincioase de voinţa Tatălui, până la măsura sacrificiului de Sine — „până la moarte, şi încă moarte de cruce — şi de aceea Dumnezeu L-a înălţat foarte sus”. Deşi El a fost întotdeauna mai presus de toţi ((393)) ceilalţi, ca „Singurul Conceput”, această înălţare L-a ridicat, după cum spune apostolul, mult deasupra îngerilor, stăpânirilor şi puterilor, şi a oricărui nume care este numit în ceruri şi pe pământ. Efes. 1:21.

Astfel se vede clar, din revelaţia lui Dumnezeu asupra acestui subiect, că numai El Însuşi şi singurul Său Fiu Conceput au avut această însuşire a nemuririi la vremea când apostolii şi-au scris epistolele. Într-adevăr, dacă Singurul Conceput ar fi fost nemuritor înainte de vremea înălţării Sale, El nu putea fi Mântuitorul lumii — pentru că n-ar fi putut muri; şi potrivit aranjamentului divin, ca să fie Răscumpărătorul nostru El trebuia să moară; mărturia este: „Hristos a murit pentru păcatele noastre” şi apoi a fost înălţat la nemurire.

Speranţele unei vieţi veşnice viitoare sunt în mod vag oferite în Vechiul Testament; dar nemurirea nu este nici măcar amintită. Într-adevăr, apostolul inspirat spune despre Domnul nostru Isus că „a nimicit moartea [a rupt puterea ei asupra omului] şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie” (2 Tim. 1:10). Aceasta arată două lucruri: (1) Că viaţa în perfecţiune, viaţa veşnică, este separată şi deosebită de nemurire, de indestructibilitate. (2) Că nici una din aceste mari binecuvântări nu fusese descoperită sau făcută accesibilă înainte de evanghelie — „Mântuirea aşa de mare, care a început să fie vestită de Domnul”. Evr. 2:3.

Şi ce a adus evanghelia Domnului nostru „la lumină” în privinţa acestor două mari binecuvântări — viaţa şi nemurirea?

(a) Ea arată că prin harul divin Domnul nostru a cumpărat întreaga lume a urmaşilor lui Adam şi astfel a asigurat pentru fiecare membru al rasei un prilej de întoarcere din moarte la viaţă — cu alte cuvinte, ea vesteşte „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Restabilirea în sensul ei cel mai înalt şi cel final va însemna aducerea celor restabiliţi nu numai din mormânt, ci şi din diferitele grade de moarte (reprezentate prin boală şi ((394)) imperfecţiune) sus la viaţă — viaţă durabilă, de care s-a bucurat Adam înainte de neascultarea sa. Evanghelia lui Cristos ne asigură că tuturor li se va acorda o ocazie deplină de a ajunge la această binecuvântare a vieţii sub condiţiile raţionale ale Noului Legământ — „la timpul ei”. 1 Tim. 2:6.

(b) „Lumina” evangheliei lui Cristos arată o prevedere specială în planul divin pentru o chemare specială, o încercare şi o pregătire a unui număr mic dintre creaturile Sale la mai mult decât o asemănare morală şi raţională cu Sine — o invitaţie ca astfel să se conformeze voinţei Tatălui şi astfel să-şi dovedească supunerea loială faţă de El, încât El să poată face din ei „creaţii noi”, „reprezentarea exactă a Fiinţei Lui” şi „părtaşi firii dumnezeieşti” — care are ca element constitutiv proeminent nemurirea. Aceasta a deschis-o, a adus-o la lumină Domnul nostru Isus în evanghelia Sa, a harului lui Dumnezeu.

Cu mirare întrebăm: Cărora dintre sfinţii lui Dumnezeu — îngeri, heruvimi şi serafimi — le este oferită o chemare atât de înaltă? Răspunsul evangheliei lui Cristos este că ea nu le este oferită deloc îngerilor, ci Fiului Omului şi „miresei” Sale care va fi aleasă dintre cei pe care El i-a răscumpărat cu sângele Său preţios.

Să ne uităm la Cel care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi acum, ca urmare, stă la dreapta (locul de favoare) tronului lui Dumnezeu. El a fost bogat, dar pentru noi S-a făcut sărac. Întrucât omul şi rasa care trebuia răscumpărată erau oameni, a fost necesar ca El să devină om, aşa încât să dea răscumpărarea sau preţul corespunzător. De aceea El S-a smerit şi a luat chip de rob; şi după ce la înfăţişare a fost găsit ca om, S-a smerit până la moarte — şi încă până la cea mai înjositoare formă de moarte — moartea pe cruce. „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus [la natura divină făgăduită, la înviere] şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume [cu excepţia numelui lui Iehova — 1 Cor. 15:27].” Evr. 12:3,2; 2 Cor. 8:9; Fil. 2:8,9.

((395))

„Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare!” Apoc. 5:9-12.

Bogăţia favorii divine ar fi putut foarte bine înceta după înălţarea Acestuia mare şi vrednic; dar nu, Dumnezeu, Tatăl, a aranjat ca Isus Cristos, în calitate de Căpetenie, să conducă o companie de Fii ai lui Dumnezeu, la „slavă, cinste şi neputrezire” (Evr. 2:10; Rom. 2:7), însă fiecare dintre ei trebuie să fie o „copie” spirituală sau o asemănare a „Întâiului- Conceput”. Ca o lecţie mare a suveranităţii divine şi ca o strălucită contrazicere a tuturor teoriilor evoluţioniste, Dumnezeu a hotărât să cheme pentru acest loc de cinste (ca „mireasa, soţia Mielului şi împreună moştenitorii cu Hristos” — Apoc. 21:2, 9; Rom. 8:17), nu pe îngeri şi pe heruvimi, ci pe unii dintre păcătoşii răscumpăraţi cu sângele preţios al Mielului. Dumnezeu a hotărât numărul celor care trebuie să fie astfel înălţaţi (Apoc. 7:4) şi a predestinat care trebuie să fie însuşirile lor dacă doresc să-şi întărească chemarea şi alegerea pentru un loc în acea companie care va fi atât de mult onorată; şi restul oamenilor sunt lăsaţi toţi lui Cristos, care lucrează acum după cum Tatăl a lucrat până acum. Ioan 5:17.

Veacul Evanghelic, de la Cincizecime până la stabilirea Împărăţiei la a doua venire, este timpul selectării acestei clase alese a Miresei lui Cristos, altfel numită „Biserica”, „trupul lui Hristos”, „preoţia împărătească”, „sămânţa lui Avraam” (Gal. 3:29) etc.; şi continuarea permisiunii răului este cu scopul ca aceste „mădulare ale trupului lui Hristos” să se dezvolte şi să aibă ocazia de a sacrifica puţinul lor tot răscumpărat, în slujba Celui care i-a cumpărat cu sângele Său preţios; şi astfel să dezvolte în inima lor asemănarea Lui spirituală, pentru ca atunci când, la sfârşitul veacului, sunt prezentaţi de către Domnul şi Răscumpărătorul lor înaintea Tatălui, Dumnezeu să poată vedea în ei „chipul Fiului Său.” Col. 1:22; Rom. 8:29.

După cum răsplata de „slavă, cinste şi neputrezire” şi toate caracteristicile naturii divine n-au fost conferite ((396)) „Întâiului-Conceput” până când Şi-a sfârşit cursul prin completarea sacrificiului şi ascultării în moarte, tot aşa este şi cu Biserica, „Mireasa” Lui — ei sunt socotiţi ca unul şi trataţi împreună. Domnul nostru, Întâiul-Născut şi Căpetenia, „a intrat în slava Sa” la învierea Sa; atunci El a devenit părtaş naturii divine pe deplin, fiind „născut din morţi”, „născut din Duh”; atunci El a fost înălţat foarte sus la tronul şi la favoarea cea mai înaltă („la dreapta” lui Dumnezeu); şi astfel El a promis că Biserica Sa, „mireasa” Sa, va fi schimbată la înviere, prin putere divină, de la natura umană la gloria, cinstea şi nemurirea naturii divine. Evr. 13:20; 2 Pet. 1:4.

Astfel este scris despre învierea Bisericii: „Trupul este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire [nemurire]; este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural [animal] şi înviază trup duhovnicesc”. 1 Cor. 15:42-44, 49.

Condiţiile impuse tuturor celor care vreau să-şi întărească chemarea şi alegerea pentru această poziţie favorizată sunt stricte, dar cu toate acestea este o „slujire înţeleaptă”; şi ca o compensare, celor credincioşi li se promite „slava, cinstea şi neputrezirea” „firii dumnezeieşti” — pentru ca astfel ei să aibă parte de marea înălţare a Răscumpărătorului lor, „mai presus de îngeri”, dacă ei se împărtăşesc de înjosirea Lui umblând pe calea îngustă, urmând exemplul Lui în prezent când răul este permis să triumfe.

Să observăm bine faptul că fiecare făgăduinţă sau sugestie din Cuvântul lui Dumnezeu la o speranţă de nemurire este pentru această Biserică specială, aleasă. Aceasta este viaţa inerentă la care Se referă Domnul nostru zicând: „După cum Tatăl are viaţa în Sine [o viaţă care nu cere întreţinere — nemurirea], tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine [nemurirea]” şi că El o dă cui vrea — miresei Sale, Bisericii Sale — „mădularele trupului Său”. Ioan 5:26; Efes. 3:6.

Două cuvinte greceşti sunt traduse nemurire:

(1) Athanasia, pe care Strong îl defineşte „lipsa morţii”. Acest cuvânt se găseşte numai în următoarele scripturi:

((397))

„Ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire [athanasia — lipsa morţii]” — referindu-se la întâia înviere de care are parte numai Biserica. 1 Cor. 15:53.

„Când ... trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire [athanasia — lipsa morţii]” — referindu-se la aceeaşi înviere dintâi a Bisericii. 1 Cor. 15:54.

„Singurul care are nemurirea [athanasia — lipsa morţii]” — referindu-se la Domnul nostru Isus şi exceptându-L pe Tatăl din comparaţie, ca întotdeauna. 1 Tim. 6:16.

(2) Aftharsia şi afthartos (din aceeaşi rădăcină) sunt traduse nemurire de două ori şi nemuritor o dată, dar ar fi mai potrivit traduse neputrezire şi neputrezitor, şi aşa sunt traduse de lexicografi. Urmează toate locurile unde apar aceste cuvinte în Biblie:

„Celor care, prin stăruinţa în bine, caută slavă, cinste şi neputrezire [aftharsia].” Rom. 2:7.

„Este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire [aftharsia].” 1 Cor. 15:42.

„Nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici putrezirea să moştenească neputrezirea [aftharsia].” 1 Cor. 15:50.

„Căci trebuie ca ceea ce este supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire [aftharsia].” 1 Cor. 15:53.

„Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire [aftharsia].” 1 Cor. 15:54.

„Harul să fie cu toţi cei care iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos în curăţie [aftharsia — în nestricăciune].” Efes. 6:24.

„Isus Hristos ... a adus la lumină viaţa şi neputrezirea [aftharsia] prin Evanghelie.” 2 Tim. 1:10.

„În învăţătură dă dovadă de curăţie, de seriozitate [aftharsia — nestricăciune].” Tit 2:7.

„Au schimbat slava Dumnezeului nepieritor [afthartos — nesupus putrezirii].” Rom. 1:23.

„Şi ei fac lucrul acesta ca să obţină o cunună care se poate veşteji; dar noi, una care nu se poate veşteji [afthartos].” 1 Cor. 9:25.

((398))

„Morţii [Biserica] vor învia nesupuşi putrezirii [afthartos].” 1 Cor. 15:52.

„A Împăratului veacurilor, nemuritorului [afthartos — neputrezitorului] ... singurului Dumnezeu să fie cinstea.” 1 Tim. 1:17.

„O moştenire nestricăcioasă [afthartos] şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi.” 1 Pet. 1:4.

„Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi [afthartos].” 1 Pet. 1:23.

„În frumuseţea nepieritoare [afthartos] a unui duh blând şi liniştit.” 1 Pet. 3:4.

Ideea din acest cuvânt este — ceea ce nu poate putrezi, nu se poate descompune, nu-şi poate pierde valoarea: aftharsia este astfel în multe privinţe echivalent cu athanasia sau lipsa morţii când este aplicată la fiinţe simţitoare; fiindcă ceea ce, având viaţă, este inatacabil de moarte, poate fi numit pe bună dreptate neputrezitor.

Speranţa omenirii într-o viaţă veşnică

Cei mai îndrăzneţi şi mai capabili oameni de ştiinţă şi evoluţionişti au încercat să arate că viaţa omului nu este un dar de la Creator. Teoretic ei l-au înălţat pe om şi toate animalele inferioare, prin procesul evoluţiei, de la un germen microscopic; da, de la protoplasmă, pe care Prof. Huxley a numit-o „baza materială a vieţii”; şi ei ar fi bucuroşi dacă ar putea cumva să-L ignore în întregime pe Creatorul şi Dătătorul de viaţă: dar de fapt ei n-au fost în stare să sugereze cum protoplasma însăşi a putut primi viaţa din materia inertă. În această măsură, prin urmare, ei sunt obligaţi să recunoască o mare cauză iniţială a vieţii. Dar cel care studiază Biblia reverenţios nu trebuie să aibă nici cea mai vagă dificultate în a accepta declaraţia Scripturilor, că Însuşi Dumnezeu este Marea Cauză Iniţială, izvorul vieţii, de la care a pornit toată viaţa de pe toate planurile; după cum spune apostolul, toate lucrurile sunt de la Tatăl şi toate lucrurile sunt prin Fiul, şi prin El şi noi (1 Cor. 8:6). Creştinul găseşte dovezi despre ((399)) Creator nu numai în Cartea Naturii, ci şi în Biblie, revelaţia expresă şi specială despre acest Creator şi despre acea creaţie. El acceptă ca un fapt declaraţia că Dumnezeu i-a creat pe primii noştri părinţi şi le-a dat viaţă, şi a prevăzut ca ei să dezvolte o rasă de fiinţe simţitoare, suflete, după specia lor, întocmai cum El a prevăzut un proces similar şi în creaţia inferioară.

Privind înapoi în Eden, îi vedem pe Adam şi pe Eva în perfecţiunea lor, înzestraţi cu puteri morale şi intelectuale în asemănarea Creatorului lor, şi ca atare cu mult superioare supuşilor lor, creaţia inferioară — suflete de un ordin mai înalt, rezultatul unui organism de ordin mai înalt şi mai fin; şi noi întrebăm: Care a fost scopul lui Dumnezeu în privinţa omului când l-a creat? Vedem că în ceea ce priveşte creaţia inferioară scopul evident al Domnului a fost ca ele să trăiască câţiva ani apoi să moară, dând loc altora din specie, şi astfel acestea să fie slujitori pentru plăcerea şi convenienţa omului, stăpânul lor, care în perfecţiunea lui era un stăpân binevoitor. Dar ce se poate spune în legătură cu omul? Omul a fost născut ca să moară ca animalele? Tocmai am văzut că lui nu i se dăduse însuşirea nemuririi, dar găsim mărturii din abundenţă în legătură cu prevederea lui Dumnezeu de viaţă veşnică pentru toţi care ajung la condiţiile aprobate: acea prevedere nu constă în acordarea de puteri şi însuşiri nemuritoare, ci în bunăvoinţa şi scopul Creatorului său, singurele sub care el are „viaţa, mişcarea şi fiinţa”.

Uneori un gânditor superficial va susţine că omul este nemuritor, indestructibil, fiindcă ştiinţa a constatat că „materia este indestructibilă”. Dar, după cum am arătat deja, materia nu este om şi nici sufletul sau fiinţa nu este materie. Corpul este materie, dar pentru ca materia să fie corpul unui om, ea trebuie să aibă o organizare specială, apoi trebuie să i se adauge spiritul vieţii pentru a deveni om sau suflet. Nimeni nu va susţine că un organism este indestructibil, şi prin urmare, oricine are putere de judecată poate vedea că fiinţa sau sufletul care îşi are baza în organism şi depinde de el poate fi nimicit. Mai mult, acest fel absurd de a raţiona, sau mai degrabă lipsă de a raţiona, ar fi forţat de analogie să ((400)) pretindă că toate insectele şi târâtoarele au nemurirea, sunt indestructibile. Există o deosebire imensă între a distruge materia inertă şi a distruge fiinţa.

Conform relatării, Dumnezeu i-a spus tatălui nostru Adam că viaţa lui va fi sigură şi va continua atâta vreme cât el va rămâne fiu ascultător al lui Dumnezeu; că numai neascultarea îl va expune (sufletul, fiinţa) la moarte. Aceleaşi scripturi ne spun despre neascultarea primilor noştri părinţi şi despre pronunţarea sentinţei divine la moarte, ca fiind pedeapsa păcatului. Şi să observăm cu atenţie cuvintele Domnului nostru în privinţa acestei sentinţe. Dumnezeu n-a adresat această sentinţă trupului nesimţitor, înainte de a fi însufleţit, şi n-a adresat-o nici suflării sau spiritului vieţii, care nu este decât o putere neinteligentă, însufleţitoare. El S-a adresat lui Adam, sufletul, fiinţa inteligentă sau simţitoare, după ce a fost pe deplin creat. Şi cu toţii suntem de acord că aceasta a fost calea raţională şi singura cale potrivită — că numai sufletului sau fiinţei trebuia să i se adreseze. Acum să observăm cuvintele Domnului: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”.

Când Adam a încălcat legea divină şi a venit sub sentinţa ei, că sufletul lui va muri, Domnul putea să-i aplice pedeapsa printr-o moarte instantanee; dar în loc de aceasta El doar i-a retras prevederea specială făcută pentru continuarea vieţii şi astfel l-a lăsat pe Adam să moară treptat. Ni se spune că condiţiile vieţii au fost nişte pomi speciali dătători de viaţă, din care, dacă mânca, viaţa omului ar fi continuat, înlocuindu-i zilnic pierderile şi nesuferind nici o degradare. Imediat ce omul a devenit încălcător, accesul lui la aceşti pomi ai vieţii, sau la livada vieţii, a fost oprit, şi astfel el, ca şi animalele inferioare pe care le stăpânea, a devenit supus morţii. Totuşi, în cazul omului se spune că moartea este un „blestem”, fiindcă a venit ca rezultat al încălcării reglementărilor divine; şi în acelaşi timp, prin blestemul asupra regelui pământului, un blestem zace şi asupra domeniului lui şi asupra tuturor supuşilor lui, animalele inferioare; fiindcă, regele pierzându-şi perfecţiunea, întregul domeniu a căzut în dezordine.

((401))

Mai mult, copiii lui Adam n-au putut obţine de la el, ca părinte al lor, drepturi sau privilegii sau perfecţiuni fizice, pe care el le pierduse legal şi le pierdea în realitate; prin urmare, după cum arată Scripturile, întreaga rasă a lui Adam a căzut împreună cu el sub blestem — în moarte; şi ca atare, în calitate de creaturi în chipul lui Dumnezeu, posedând puteri de inteligenţă care pot aprecia viaţa veşnică, privim spre Dumnezeu să vedem dacă înţelepciunea infinită, iubirea infinită, dreptatea infinită şi puterea infinită pot alcătui împreună un plan de mântuire pentru om, în care Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul celui care crede în Isus. Rom. 3:26.

Speranţa aceasta nu este deşartă. Prevederea lui Dumnezeu prin Cristos, aşa cum este revelată în Scripturi, este o înviere a morţilor, o restabilire a omului la starea anterioară. Este adevărat, există limitări şi condiţii, şi nu toţi se vor întoarce la favoarea divină, dar ocazia de a se întoarce va fi dată tuturor, cu marea probabilitate, credem noi, că majoritatea urmaşilor lui Adam, când vor cunoaşte adevărul, vor accepta cu recunoştinţă harul lui Dumnezeu prin Cristos şi îşi vor conforma viaţa după legea Noului Legământ, prin credinţă în Răscumpărătorul.

Nu este însă pentru noi sau pentru altcineva să răspundem la întrebarea la care Domnul nostru a refuzat să răspundă, şi anume: „Doamne, oare puţini să fie cei care sunt mântuiţi?” (Luca 13:23). În cel mai bun caz avem numai privilegiul să arătăm că „preţul de răscumpărare pentru toţi” a fost dat de către Domnul nostru şi făgăduinţa este că la „timpul potrivit” toţi vor veni la o cunoştinţă a acestui mare adevăr şi la ocazia de a ajunge la viaţă veşnică de la El, marea Lumină care va „lumina pe orice om” venit în lume (1 Tim. 2:4-6; Ioan 1:9). Noi trebuie să repetăm, şi repetăm, în acest veac către toţi care au „urechi de auzit” cuvintele Învăţătorului: „Luptaţivă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea. Îndată ce Stăpânul casei Se va scula şi va închide uşa ... ” (Luca 13:24, 25). Cu alte cuvinte, chemarea, singura chemare din acest veac al Evangheliei, ((402)) este la calea îngustă a jertfirii de sine: şi nici o abatere a interesului nostru n-ar trebui să ne slăbească alergarea pentru marele premiu al nemuririi oferit acum. Când numărul celor „aleşi” va fi complet şi marea strâmtorare de la sfârşitul acestui veac va da de veste că Biserica este completată şi glorificată, mulţi vor privi altfel nimicurile lumeşti care le împiedică acum împlinirea angajamentelor lor de consacrare.

Planul lui Dumnezeu de mântuire pentru rasa generală a lui Adam este să ofere fiecărui membru al ei, în timpul Mileniului, viaţa veşnică, în condiţiile Noului Legământ pecetluit pentru toţi cu sângele preţios al Mielului. Dar nu există nicăieri nici o sugestie că nemurirea, Natura Divină, va mai fi oferită sau acordată vreodată altora în afară de Biserica „aleasă” în Veacul Evanghelic — „turma mică”, „Mireasa, soţia Mielului”. Pentru ceilalţi din rasa lui Adam oferta va fi „restabilirea” (Fapt. 3:19-21) la viaţa, sănătatea şi perfecţiunea naturii umane — la fel cum a avut Adam când era chipul pământesc al lui Dumnezeu înainte de căderea lui din har, în păcat şi moarte. Iar la sfârşitul Veacului Milenar, când toţi cei ascultători din omenire vor fi obţinut tot ce a fost pierdut în Adam şi a fost răscumpărat prin Cristos — atunci toţi, fiind înarmaţi cu deplină cunoştinţă şi experienţă şi prin urmare deplin în stare să stea la încercare, vor fi aspru încercaţi (cum a fost Adam), dar individual (Apoc. 20:7-10), şi numai celor găsiţi în cea mai deplină armonie a inimii, precum şi în armonie exterioară cu Dumnezeu şi cu aranjamentele Sale drepte, li se va permite să treacă dincolo de Mileniu în viitorul veşnic, sau în „lumea [veacul] fără sfârşit”. Toţi ceilalţi vor fi nimiciţi în Moartea a Doua — „nimiciţi din mijlocul poporului”. Fapt. 3:23.

Dar, cu toate că nu va mai fi moarte, nici suspin, nici plânset, aceasta nu va fi fiindcă biruitorii din Veacul Milenar vor fi încununaţi cu nemurire, ci fiindcă, învăţând să judece între ce este corect şi greşit şi efectele lor, ei îşi vor fi format caracterul în deplin acord cu Dumnezeu şi cu dreptatea; şi fiindcă vor fi rezistat la probe care vor demonstra că n-ar vrea să păcătuiască dacă ar fi deschisă calea şi n-ar fi nici o pedeapsă pentru păcat. ((403)) Ei nu vor avea viaţa în ei înşişi, ci vor fi încă tot dependenţi de îngrijirea lui Dumnezeu în privinţa hranei etc. pentru menţinerea vieţii. Compară cu Apoc. 21:4, 6, 8; 7:16; Mat. 5:6.

După cum blestemul a adus moartea omenirii, tot aşa înlăturarea blestemului va însemna înlăturarea tuturor obiecţiilor legale în privinţa întoarcerii omului la toate binecuvântările originare acordate lui în Eden. Dar omul, acum degradat şi imperfect mintal, moral şi fizic, nu este potrivit, cum a fost Adam, să se bucure de perfecţiunile unei condiţii edenice sau paradisiace; ca atare, scopul divin este ca în „timpurile restabilirii”, în timpul Veacului Milenar, omenirea, ale cărei păcate au fost ispăşite prin moartea Domnului Isus, să poată fi adusă înapoi de către El, Dătătorul de viaţă şi Eliberatorul, din robia păcatului şi morţii, la toată plinătatea perfecţiunii asemănării iniţiale cu Dumnezeu. Şi nu numai atât, dar găsim că planul divin este ca experienţa omului cu păcatul să constituie o lecţie care va avea o influenţă veşnică asupra unora, făcându-i să cunoască, prin experienţă personală, ceva din răutatea „peste măsură a păcatului” şi din răsplata sau pedeapsa lui sigură, moartea: aşa încât atunci când în timpul Veacului Milenar aceştia vor fi aduşi la o cunoştinţă a dreptăţii, adevărului, bunătăţii, iubirii şi a tuturor harurilor şi calităţilor caracterului divin, cei doritori şi ascultători vor cunoaşte şi vor aprecia privilegiul vieţii veşnice într-un mod în care Tatăl Adam niciodată nu l-ar fi cunoscut şi niciodată nu l-ar fi putut aprecia.

În vederea acestui scop, moartea a fost un proces treptat în cazul rasei în general, şi în vederea aceluiaşi scop învierea va fi un proces treptat: centimetru cu centimetru, cum ar fi, omenirea va fi ridicată tot mai sus din mocirla păcatului, din groapa îngrozitoare a degradării şi morţii, la marea înălţime a perfecţiunii şi vieţii de la care a căzut în persoana tatălui Adam. Singurele excepţii de la acest program general pentru lume, cum este prezentat pentru noi în Scripturi, fiind cei puţini aduşi mai înainte în armonie cu Dumnezeu, sămânţa lui Avraam, naturală şi spirituală. Gal. 3:29; Evr. 11:39,40.

((404))

Văzut în această lumină, scripturală, subiectul nemuririi străluceşte minunat. El lasă calea deschisă pentru ca „darul” general al „lui Dumnezeu, viaţa veşnică”, să fie oferit tuturor celor pe care Răscumpărătorul îi va găsi dornici să-l accepte în baza singurelor condiţii în care el ar putea fi o binecuvântare; şi îi lasă pe cei nevrednici supuşi pedepsei juste enunţate întotdeauna de către marele judecător al tuturor, şi anume:

„Plata păcatului este moartea.” Rom. 6:23.

„Sufletul care păcătuieşte acela va muri.” Ezec. 18:4, 20.

„Cine n-ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu [blestemul, moartea] rămâne peste el.” Ioan 3:36.

În acest subiect, ca şi în altele, găsim că filosofia Cuvântului lui Dumnezeu este mai adâncă şi mai clară şi cu mult mai raţională decât sistemele şi teoriile păgâne. Lăudat fie Dumnezeu pentru Cuvântul Său al Adevărului şi pentru inimile dispuse să-l accepte ca revelaţia înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu!

Dar îndoiala strigă: Cum ar putea Dumnezeu reproduce la înviere atât de complet milioanele de pe pământ încât fiecare să se recunoască pe sine şi să profite de amintirile experienţelor din viaţa actuală? Răspundem că însuşi omul poate păstra şi reproduce propriile sale cuvinte, în cilindrul fonografului; cu cât mai mult poate reproduce Creatorul nostru pentru întreaga rasă asemenea organisme înzestrate cu creiere care să reproducă perfect fiecare sentiment, gând şi experienţă. David pare să se refere la puterea lui Dumnezeu într-un mod care ar putea fi aplicat fie profetic la înviere, fie reflexiv la prima naştere. El spune:

„Te voi lăuda că m-ai făcut într-un mod înfricoşător şi admirabil. ... Oasele mele [organismul] nu erau ascunse de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Ochii Tăi au văzut fiinţa mea neîntocmită şi în cartea Ta au fost scrise toate mădularele mele, care din zi în zi [treptat] luau chip, când nu era încă nici unul din ele.” Ps. 139:14-16.