((487))

Împăcarea omului cu Dumnezeu - Studiul XVI
Slujba reconcilierii sau Împăcării

Această slujbă este încredinţată preoţimii Împărăteşti — Unşi pentru a propovădui despre Împăcare — De ce nu este apreciată vestea de bucurie — Rezultatele acestei slujiri — Persecuţie şi slavă — Cum încearcă ea fidelitatea — Numai cei credincioşi pot avea parte în lucrarea Împăcării în viitor

„Nimeni nu îşi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, aşa cum a fost Aaron. Tot aşa şi Hristos nu Şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot.” Evr. 5:4, 5.

ÎNTREAGA „Preoţime Împărătească”, al cărei Preot Principal sau Mare Preot este Domnul nostru Isus, participă la slujba reconcilierii sau împăcării. Toţi Preoţii iau parte la „jertfele mai bune”, care au progresat de-a lungul întregului Veac Evanghelic şi care se vor termina odată cu sfârşitul lui (Rom. 12:1): şi toţi care iau parte astfel la suferinţele lui Cristos vor lua parte şi la gloria Sa viitoare ca participanţi împreună cu El la marea şi glorioasa slujbă a reconcilierii din Împărăţia Milenară.

În ceea ce-i priveşte pe aceşti preoţi subordonaţi, ei „erau din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” şi a fost nevoie să fie reconciliaţi sau împăcaţi cu Dumnezeu, înainte de a putea fi chemaţi de El la această preoţie — căci „nimeni nu îşi ia cinstea aceasta singur, ci o ia [numai] dacă este chemat de Dumnezeu”. Numai după ce am primit împăcarea, prin Răscumpărătorul nostru, Marele Preot, avem privilegiul să fim socotiţi părtaşi cu El la jertfă, părtaşi cu El la mijlocire, părtaşi cu El la reconciliere, părtaşi cu El la împăcare.

Oricine primeşte „duhul înfierii” care-l face pe acesta fiu al lui Dumnezeu şi preot, este imediat îndemnat de acest spirit să ((488)) înceapă slujba reconcilierii sau împăcării, fiecare după capacităţile şi ocaziile sale. Fiecare îşi dă seama, întocmai ca Marele Preot, de conducerea acestui Spirit sfânt, zicând: „Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi [acum nu celor mândri şi aroganţi, şi celor cu inima împietrită şi lumească]; El M-a trimis să pansez pe cei cu inima zdrobită ... să vestesc anul de îndurare al Domnului” — perioada în care Dumnezeu are bunăvoinţa să accepte o mică turmă ca jertfe vii, prin meritul Răscumpărătorului.

Apostolul Pavel, fiind unul dintre aceşti preoţi subordonaţi, a simţit influenţa acestui Spirit care l-a îndemnat să se angajeze în lucrarea de vestire, tuturor celor cu care venea în contact şi care aveau „urechi de auzit”, despre „răscumpărarea pentru toţi” realizată prin sacrificiul Răscumpărătorului nostru drag, şi să îndemne pe toţi să fie reconciliaţi, împăcaţi cu Dumnezeu, şi să înceapă imediat să umble în cărările dreptăţii.

Să remarcăm cuvintele apostolului cu privire la aceste lucruri, în 2 Corinteni 5:17-20.

„Căci dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi [păcate trecute, ambiţii, speranţe etc.] s-au dus; iată, toate s-au făcut noi. Şi toate acestea [noi] sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba [misiunea] împăcării [katallage — acelaşi cuvânt tradus „împăcare” în Rom. 5:11]: că adică Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele [pentru că pedeapsa lor a fost purtată de Cristos] şi [Dumnezeu] punând în noi [preoţimea împărătească] cuvântul [mesajul, vestea bună] acestei împăcări.

Noi deci [fiindcă Dumnezeu ne-a chemat şi ne-a dat nouă ca preoţime această misiune sau slujbă în numele Său, şi acest mesaj de favoare, să-l spunem], suntem trimişi împuterniciţi pentru Hristos [capul nostru oficial sau Marele Preot şi reprezentantul Tatălui]; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!”

((489))

Acest mesaj îmbucurător care, dacă ar fi apreciat cum se cuvine, ar trebui să aducă răspunsuri prompte în fiecare loc şi de la fiecare clasă, este în general respins; iar profetul vorbind în locul Preoţimii Împărăteşti strigă: „Cine a crezut vestirea noastră? Şi cui i s-a descoperit braţul Domnului? [Cristos, puterea lui Dumnezeu spre mântuire]” (Isa. 53:1; Ioan 12:38). El este eficient acum numai faţă de relativ puţini — faţă de cei pe care Domnul Dumnezeul nostru îi cheamă să fie din Preoţimea Împărătească; căci nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu.

Motivul respingerii generale a mesajului este evident: reconcilierea, împăcarea cu Dumnezeu, înseamnă împotrivire la păcat: pacea cu Dumnezeu înseamnă luptă împotriva tuturor slăbiciunilor înrădăcinate şi a dorinţelor depravate ale naturii noastre umane decăzute; înseamnă o completă schimbare sau convertire de la slujirea păcatului la slujirea dreptăţii. Mulţi care dispreţuiesc păcatul (cel puţin în forma lui mai grosolană, mai josnică) şi doresc o reconciliere cu Dumnezeu şi un profit din binecuvântările pe care El le acordă numai „fiilor lui Dumnezeu”, pornesc pe calea dreptăţii prin reformare personală, numai să afle după aceea că slăbiciunile lor sunt prea mari pentru a le putea birui, şi pe lângă aceasta întreaga lume este înregimentată de partea păcatului. Singurii care se pot elibera de această robie, în care toţi s-au născut, sunt cei care, căutând eliberare, dau atenţie mărturiei Domnului: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” — singurul Mijlocitor — „calea, adevărul şi viaţa”. Mai mult, apostolul ne informează că marele Adversar, „dumnezeul veacului acestuia, a orbit gândurile” marii majorităţi cu falsităţi, aşa încât ei nu pot aprecia avantajul conţinut în oferta împăcării prin Răscumpărătorul.

În aceste împrejurări, urmările păcatului fiind abundente, este oare de mirare că pentru a fi ambasadori adevăraţi, credincioşi pentru Dumnezeu şi în numele şi în locul lui Cristos (ca membri ai corpului Său), înseamnă că preoţii subordonaţi trebuie să urmeze în urmele Marelui Preot — trebuie să sufere cu El pentru dreptate? Marele Preot care a ((490)) vestit foarte clar „cuvântul acestei împăcări” a fost dispreţuit şi respins şi răstignit de către cei care au declarat că iubesc şi urmează dreptatea. Apostolii de asemenea au fost rău trataţi din cauza credincioşiei lor — a refuzului lor de a compromite mesajul, „cuvântul acestei împăcări”.

„Veţi fi urâţi de toţi din cauza Numelui Meu”; „din cauza Mea ... vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!” Nu vă miraţi, dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Aceste cuvinte ale marelui Învăţător trebuiau să se adeverească „până la sfîrşitul veacului”; şi ele sunt tot aşa de adevărate astăzi ca în trecut. Cine îşi va exercita cu credincioşie misiunea de ambasador şi nu se va feri să declare tot sfatul lui Dumnezeu, va cunoaşte fără întârziere ceva din suferinţele lui Cristos şi va putea spune cu adevărat: „Batjocurile celor ce Te insultă pe Tine au căzut asupra Mea”. Mat. 5:10-12; 10:22; Ps. 69:9; Rom. 15:3.

Aici vedem iarăşi minunata înţelepciune a planului divin; deoarece în timp ce-şi îndeplineşte slujba preoţească a „cuvântului acestei împăcări” la care-l îndeamnă spiritul ungerii, fiecare preot vede necesitatea de a se jertfi, o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, şi slujirea sa înţeleaptă. Rom. 12:1.

Deci, măsura jertfirii de sine şi a suferinţelor pentru Cristos, îndurate de fiecare consacrat, devine o măsură (din punctul de vedere al lui Dumnezeu — căci omul n-o poate discerne întotdeauna) a credincioşiei fiecăruia ca ambasador. Fiecare preot care nu suferă pentru Cristos, pentru Adevăr, trebuie prin urmare să fie un ambasador şi slujitor necredincios al Noului Legământ. Şi numai celor care sunt acum credincioşi ca buni soldaţi ai crucii li se va acorda inestimabilul privilegiu de a fi participanţi cu Marele Preot în glorioasa lucrare a împăcării sub condiţiile favorabile ale Veacului Milenar. Dacă suferim cu El vom şi domni cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda [atunci] de noi. Rom. 8:17; 2 Tim. 2:12, 13; Tit 1:16.

Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Apoc. 3:11.

„Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.” Apoc. 2:10.