((163))

Noua Creație - Studiul IV
Noua creație - Predestinată

Opinia generală despre alegere -- Ideea corectă -- Nici o daună pentru cei nealeși -- Deosebirea dintre „aleși” și „chiar cei aleși” -- „Este un păcat care duce la moarte” -- „Înfricoșător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu” -- Mulțimea cea mare -- Hainele lor albite în sângele Mielului -- Vița aleasă și mlădițele ei -- Diferite alegeri din trecut -- Nici una dintre acestea n-a fost veșnică -- Iacov și Esau, tipuri -- „Pe Iacov l-am iubit” -- „Pe Esau l-am urât” -- Faraon -- „Te-am ridicat înadins” -- Dumnezeu nu constrânge niciodată voința -- Faraon nu este o excepție de la regulă -- „Dumnezeu a împietrit inima lui faraon” -- Națiunea lui Israel aleasă -- „Care este atunci avantajul iudeului? . . . Oricum este mare” -- „Noua Creație” aleasă -- Semnificația „harului” -- Ilustrația „gărzii regale” -- Predestinați „să fie asemenea chipului Fiului Său” -- „Chemați după planul Său” -- Calitățile și caracteristicile „celor chemați” -- „Dacă Dumnezeu este pentru noi” -- O parafrazare a argumentării apostolului -- Să ne întărim chemarea și alegerea -- Alergarea -- „Alerg spre țintă ” -- „știm, frați iubiți de Dumnezeu, alegerea voastră ”

Doctrina alegerii așa cum se înțelege în general este foarte respingătoare, plină de parțialitate și inechitate, dar acesta este rezultatul lipsei de înțelegere a Cuvântului divin asupra acestui subiect. Toți trebuie să admită că alegerea care se învață în Scripturi, pe care noi ne vom strădui s-o prezentăm, este una din cele mai mari doctrine din Biblie -- fondată nu numai pe har, ci și pe dreptate, echitate -- și este cu totul imparțială. Opinia eronată despre alegere, declarată pe scurt, este că Dumnezeu, după ce a condamnat toată omenirea la chin veșnic, a ales numai o „turmă mică” pentru a o salva -- permițând ca rămășița vastă să meargă în orori de negrăit la care preștiința divină i-a predestinat înainte de crearea lor. Mărturisirea de credință de la Westminster, care este cea mai ((164)) izbutită declarație existentă a acestei doctrine false, în mod specific spune că această „turmă mică aleasă” nu trebuie să fie considerată ca mântuită datorită vreunui merit sau vrednicie din partea ei, ci numai și numai prin voința suverană a lui Dumnezeu.

Ideea corectă cu privire la alegere, idee care, după cum vom arăta, este sprijinită peste tot în Biblie, este tocmai contrariul acesteia: și anume, că moartea (și nu viața veșnică în chin) a fost pedeapsa asupra rasei noastre și aceasta a cuprins pe fiecare membru al ei prin neascultarea unui om; că harul lui Dumnezeu manifestat în răscumpărarea care este în Cristos Isus a răscumpărat întreaga lume prin sacrificiul Lui, care a fost „ispășirea (satisfacția) pentru păcatele noastre (ale Bisericii); și nu numai pentru ale noastre, ci și pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2). Dumnezeu a ales ca singurul Său Fiu conceput să aibă privilegiul de a răscumpăra rasa cu prețul vieții Sale; și ca răsplată El să fie mult înălțat, la natură divină*, și în final să „binecuvânteze toate familiile pământului”, trezindu-i din somnul morții, aducându-i la o cunoștință a adevărului și ajutându-i pe cei doritori și ascultători să urce spre perfecțiunea deplină a vieții umane și spre binecuvântări și condiții mai mult decât edenice.

*Vol. V, cap. 5

Dumnezeu de asemenea a ales să aibă un număr de „sfinți” sub Singurul Conceput ca moștenitori împreună cu El în gloria, onoarea și nemurirea Noii Creații și în lucrarea de binecuvântare a omenirii cu restabilire umană. Veacul Evanghelic n-a fost pentru scopul binecuvântării și restabilirii lumii, ci numai pentru scopul chemării din lume a unei turme mici care să constituie pe „chiar cei aleși” (Biblia engleză King James -- n. e.) ai lui Dumnezeu -- să suporte probe și încercări în privința credinței, iubirii și ascultării, și astfel să-și „întărească chemarea și alegerea” (2 Pet. 1:10). Dar chemarea și alegerea acestei „turme mici” în această manieră nu produce nici o greutate, nici o daună celor nealeși, care nu sunt în nici un sens condamnați în plus din cauză că nu sunt chemați -- din cauză că se trece pe lângă ei. Chiar așa, masa poporului ((165)) din această țară nu sunt prejudiciați sau condamnați când are loc o alegere de funcționari guvernamentali și ei nu sunt printre cei aleși. După cum obiectivul alegerilor pământești este să se asigure în funcție persoane potrivite pentru binecuvântarea generală a oamenilor cu legi și administrație înțeleaptă, tot așa binecuvântarea pe care Dumnezeu a pregătit-o nu produce nici o pagubă celor nealeși, ci este intenționată să producă o binecuvântare tuturor -- prin aceea că aleșii vor fi judecătorii împărătești, preoții și regii Veacului Milenar, sub a căror administrare vor fi binecuvântate toate familiile pământului.

Scripturile abundă în referiri la „aleși” și la „chiar cei aleși”: expresia din urmă implicând că „aleși” poate fi înțeles ca aplicându-se la toți câți ajung într-o anumită stare de legătură cu Dumnezeu, stare în care au speranța sau perspectiva nemuririi, fiind membri ai Bisericii glorificate, deși pentru ei există posibilitatea de a cădea și astfel de a înceta să fie din clasa aleasă. Cu alte cuvinte, toată clasa consacrată, acceptând chemarea de sus a lui Dumnezeu pentru Noua Creație, sunt socotiți ca fiind dintre aleși când numele lor sunt scrise în cartea vieții Mielului și când le este pusă deoparte o coroană; dar, fiindcă necredincioșia poate duce la ștergerea numelui lor și trecerea coroanei lor la alții (Apoc. 3:5, 11), ei vor înceta astfel să fie din Biserica aleasă. „Chiar cei aleși”, dimpotrivă, vor fi cei care în cele din urmă vor ajunge la binecuvântările la care i-a chemat Dumnezeu pe credincioși în acest Veac Evanghelic -- cei care-și „întăresc chemarea și alegerea” prin credincioșie față de termenii și condițiile ei, chiar până la moarte.

În Scripturi ne sunt aduse în atenție două clase care nu reușesc să-și întărească chemarea și alegerea. Una din aceste clase -- totuși nu o clasă numeroasă, avem motive să credem -- va pierde nu numai răsplățile aleșilor, ci, în plus, va pierde chiar viața -- în Moartea a Doua. Aceștia sunt descriși de apostolul Ioan, care, vorbind despre clasa Bisericii zice: „Dacă vede cineva pe fratele său făcând un păcat care nu duce la moarte, să se roage . . . Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru acela” (1 Ioan 5:16). Ar fi nefolositor să ne rugăm sau să avem speranțe pentru cei care comit păcat spre moarte. Păcatul acela este descris în ((166)) Scripturi ca păcat împotriva Spiritului sfânt al lui Dumnezeu -- nu fără a fi plănuit, nu din ignoranță, ci ca rezultat al persistenței în ceea ce la început, cel puțin, a fost clar recunoscut ca greșit, dar care, voind a persista în el, a devenit ulterior o mare înșelare -- Domnul predându-i erorii pe care ei au preferat-o în locul adevărului, pe acei care sunt astfel înclinați. 2 Tes. 2:10-12.

Apostolii Petru și Iuda menționează această clasă aproape în același limbaj. (Vezi Iuda 11-16; 2 Pet. 2:10-22.) Toți aceștia au avut odată locuri printre cei aleși în Biserică. (Nici unul dintre ei nu este din lume, care nu este în prezent sub încercare sau judecată, dar a cărei încercare va veni curând sub Împărăția Milenară.) Aceștia, în loc să umble după Spirit în urmele Domnului, pe calea sacrificiului, „umblă după poftele (dorințele) lor; gura le este plină de cuvinte arogante și admiră pe oameni pentru câștig” -- ei umblă să placă oamenilor deoarece caută propriile interese, sunt departe de legământul lor de consacrare chiar până la moarte (Iuda 16). Descrierea pe care o face Petru acestei clase este încă și mai explicită. El spune că aceștia, după ce „au scăpat de stricăciunea lumii, prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăși și sunt biruiți de ele”, asemenea „câinelui care s-a întors la ce vărsase și scroafei spălate care s-a întors să se tăvălească iarăși în mocirlă”. El îi aseamănă cu Balaam, care a părăsit căile dreptății pentru un câștig pământesc. Cuvintele lui sugerează că această clasă se va găsi în principal printre învățătorii Bisericii și mai cu seamă la sfârșitul acestui veac, și că parte din calea lor rea va fi să „batjocorească domniile” -- pe aceia pe care Dumnezeu i-a onorat și i-a „pus” în corp. 2 Pet. 2:1, 10.

În Epistola către Evrei avem două descrieri ale acestei clase care cade -- încetează a fi dintre cei aleși. În prima (6:4-9) apostolul pare să arate pe unii care, după ce au gustat din darul ceresc și din puterile veacului viitor, după ce au fost făcuți părtași Spiritului sfânt și au fost acceptați ca membri ai clasei alese, cad în păcat -- nu prin slăbiciunile inevitabile ale cărnii și prin ademenirile Adversarului, ci ((167)) de bună voie, cu bună știință abandonând dreptatea. După cum ne asigură apostolul, va fi imposibil ca aceștia să fie înnoiți spre pocăință. După ce și-au avut partea din beneficiile care rezultă din marea jertfă de răscumpărare și după ce au ales să disprețuiască favoarea lui Dumnezeu, aceștia și-au epuizat și și-au folosit în mod greșit partea lor în ispășire, și, prin urmare, nu mai rămâne nimic pentru ei; și după ce și-au ales poziția cu voia, apelurile dreptății nu vor mai avea de atunci încolo nici un efect asupra lor.

În alt capitol (10:26, 27, 31) apostolul se pare că descrie o altă clasă, care în loc să cadă într-un fel de viață păcătos, rușinos, cad de la credința care i-a îndreptățit și care este esențială pentru menținerea unei relații îndreptățite cu Dumnezeu. În ambele cazuri se va observa că încăpățânarea este cea care constituie gravitatea răului: „Dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoștința deplină a adevărului (după ce am fost favorizați de Dumnezeu în Cristos până la măsura înțelepciunii, îndreptățirii și sfințirii), nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate”. Jertfa pe care Cristos a dat-o pentru toți a fost pentru păcatul originar, păcatul adamic și slăbiciunile ereditare din noi, copiii lui Adam. Domnul nostru n-a dat nici un preț de răscumpărare pentru nici un păcat voit din partea noastră, și, deci, dacă păcătuim cu voia nu mai rămâne nici o parte din meritul inițial pentru a fi aplicat pe seama încălcărilor noastre voite. Noi trebuie să fim obligați să plătim pedeapsa pentru păcatele noastre voite. Și dacă păcatele au fost cu intenție sau voință deplină, fără nici o măsură de compensare pe seama slăbiciunii sau ispitei, și dacă au fost comise după ce am avut o cunoștință clară a poziției noastre și a relației noastre cu Domnul, ar fi păcat de moarte -- Moartea a Doua -- și n-ar mai fi nimic de așteptat cu speranță -- numai o așteptare plină de groază a judecății, a sentinței și a mâniei aprinse care va nimici pe toți adversarii lui Dumnezeu -- toți care se opun cu bună știință Lui și dreptății Lui, precum și planurilor Lui de asigurare a dreptății prin răscumpărarea care este în Cristos Isus, Domnul nostru.

((168))

În versetul 29, apostolul pare să sugereze că aici se referă la cei care, după ce au înțeles despre lucrarea de ispășire a lui Cristos ca Răscumpărătorul nostru, desconsideră această lucrare, socotind comun (sau obișnuit) sângele Său scump care asigură Noul Legământ, și acționează astfel în ciuda Spiritului harului -- a harului lui Dumnezeu care a pregătit această ispășire și părtășie cu Domnul nostru în sacrificiul Său și în răsplata Sa. Cei care au disprețuit pe Moise și Legea pe care el a mijlocit-o au murit fără milă, deși sentința morții asupra lor n-a fost intenționată să fie veșnică; dar cei care disprețuiesc pe antitipicul Moise și care disprețuiesc astfel privilegiul comuniunii în sângele lui Cristos, disprețuiesc astfel pe Dumnezeu care a făcut acest aranjament în favoarea lor, vor fi socotiți vrednici de o pedeapsă mai aspră decât cea care a venit asupra călcătorilor Legământului Legii. Va fi mai aspră prin aceea că va fi o pedeapsă cu moartea -- din care nu va mai fi nici o răscumpărare, nici o înviere, nici o recuperare -- Moartea a Doua. Nu este de mirare că apostolul ne previne în această privință, ca noi să fim atenți să nu respingem prevederile harului divin: ne asigură că a cădea de sub grija protectoare a Avocatului nostru pe care L-a numit Dumnezeu -- Isus -- ar însemna a cădea direct în mâinile Tatălui -- marele Judecător care nu poate face nici o îngăduință pentru păcat, nu poate accepta nici o scuză -- a cărui unică, dar abundentă pregătire de milă față de păcătoși este prin răscumpărare -- prin Cristos Isus Domnul nostru.

Mulțimea cea mare

Așa cum a fost sugerat, pe lângă cei care cad din poziția aleșilor și merg în Moartea a Doua, ni se mai aduce în atenție încă o clasă care nu reușesc să-și întărească chemarea și alegerea, dar care nu vor merge în Moartea a Doua, fiindcă ei n-au păcătuit cu voia prin imoralitate mare, și nici prin negarea meritului sângelui prețios. La această clasă ne-am referit deja ca la „Marea Mulțime”, care vor ieși din marele necaz și își vor spăla hainele și le vor albi în sângele Mielului; ((169)) dar, deși ei vor câștiga natura spirituală și o mare binecuvântare și participare la Ospățul Nunții Mielului ca oaspeți, totuși vor pierde marele premiu care va fi numai pentru chiar cei aleși -- pentru credincioșii învingători, cei care vor urma în urmele lui Isus cu bucurie și zel (Apoc. 7). Această Mare Mulțime nu-și mențin locul între cei aleși -- nu sunt dintre „chiar cei aleși” -- din cauza zelului insuficient pentru Domnul, pentru Adevăr și pentru frați -- din cauză că sunt în parte „îngreuiați cu . . . îngrijorările vieții”. Cu toate acestea, fiindcă inimile lor Îi sunt loiale Răscumpărătorului și deoarece ei își mențin credința în sângele prețios, se țin strâns și nu se leapădă de El, de aceea Domnul Isus, Avocatul nostru, Căpetenia Mântuirii noastre, care conduce pe chiar cei aleși spre glorie prin pașii sacrificiului voit, îi va conduce pe aceștia spre o binecuvântare spirituală -- spre perfecțiune pe un plan mai jos, de ființe spirituale -- fiindcă ei s-au încrezut în El și nu s-au lepădat de numele Lui ori de lucrarea Lui.

Domnul nostru Se referă la Biserica aleasă, Noua Creație, în pilda Sa despre Viță, spunându-ne că El este Vița și că urmașii Săi credincioși consacrați care merg în urmele Sale sunt mlădițele. El ne asigură că a fi mlădițe nu va însemna imunitate la încercări și dificultăți, dar că, dimpotrivă, Tatăl, marele Vier, Se va îngriji ca noi să avem încercări ale credinței, răbdării și devotării, ca acestea să ne curețe așa încât afecțiunile noastre să se prindă mai puțin de lucrurile, speranțele și ambițiile pământești -- cu scopul ca ele să aducă roadă a Spiritului mai bogată -- smerenie, răbdare, blândețe, îndelungă răbdare, amabilitate frățească, iubire -- și ca aceste lucruri să poată fi în noi și să prisosească tot mai mult -- așa încât să ni se dea o intrare atât de îmbelșugată în Împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos, ca membri ai Creației Noi. 2 Pet. 1:11.

Totuși, El ne previne că nu este suficient să se obțină un loc printre mlădițele adevărate ale Viței adevărate: că Spiritul Viței trebuie să fie în noi -- dispoziția de a produce ((170)) roada Viței trebuie să fie în inima noastră -- că Vierul ne va permite să rămânem ca mlădițe un timp rezonabil, pentru a ști dacă dăm sau nu dăm dovezi de producerea roadei cuvenite înainte de a ne condamna ca nepotriviți -- că El nu va căuta ciorchini copți pe mlădițele noi și nu va căuta nici chiar struguri verzi. La început El va căuta mai degrabă micile semne de muguri, apoi dezvoltarea acestora în floarea de struguri; mai târziu rodul verde, apoi și mai târziu, cel delicios, copt. Vierul are multă răbdare în dezvoltarea acestui rod al Viței, al „răsadului pe care l-a sădit dreapta Tatălui” (Ps. 80:15); dar, dacă după un timp rezonabil nu găsește fructe, El taie mlădița ca „neproductivă”, care doar absoarbe puterea și hrana Viței pentru creșterea sa și nu pentru dezvoltarea fructului dorit. Astfel Domnul nostru arată clar că noi trebuie să ne întărim chemarea și alegerea prin producerea roadelor spre sfințenie, al cărei sfârșit sau răsplată este viața veșnică.

Diferite alegeri din trecut

Să remarcăm și alte alegeri asupra cărora ne atrag atenția Scripturile, pentru ca astfel mințile să ni se deschidă și să ni se extindă asupra acestui subiect, înainte de a analiza faza lui specifică asupra căreia ni se concentrează mai cu seamă interesul -- aceea a Noii Creații. Trebuie să facem distincție clară între alegerile care au fost înaintea primei veniri a Domnului nostru și alegerea Noii Creații sub El ca și Cap, Căpătenie, Îndrumător etc. Despre clasa din urmă se spune: „Voi ați fost chemați la o singură nădejde a chemării voastre”, dar alegerile din trecut au fost pentru scopuri diferite și pentru realizarea unor intenții diferite ale lui Dumnezeu. Avraam a fost ales ca tip al lui Iehova, iar soția lui, Sara, ca tip al Legământului Avraamic, prin care urma să vină Mesia. Roaba Agar a fost aleasă ca tip al Legământului Legii, iar fiul ei, Ismael, ca tip al israeliților naturali, care, deși născut întâi, nu trebuia să fie moștenitor împreună cu Isaac, fiul făgăduinței. Isaac a fost ales ca tip al lui Cristos, iar soția lui, Rebeca, tip al Bisericii, Mireasa, ((171)) soția Mielului; în timp ce robul lui Avraam, Eliezer, a fost ales ca tip al Spiritului sfânt, a cărui misiune va fi să invite Biserica și s-o ajute, și în cele din urmă s-o aducă pe ea și pe fecioare, însoțitoarele ei, la Isaac.

Aceste alegeri n-au implicat și nici nu s-au aplicat în vreun sens la viitorul etern al vreuneia dintre aceste persoane; dar, în măsura în care aceste tipuri alese au fost folosite de Domnul, au primit probabil unele binecuvântări compensatoare în viața prezentă; și în măsura în care au intrat în spiritul planului divin, li s-a permis să aibă mângâiere și bucurie, compensându-i pe deplin pentru unele sacrificii și încercări prilejuite de alegerea și serviciul lor ca tipuri. Raționamentul apostolului asupra acestui subiect al alegerii și încercarea lui de a arăta că Israelului după trup nu i s-a făcut nici o nedreptate prin întoarcerea lui Dumnezeu către neamuri ca să completeze dintre ele Noua Creație aleasă, indică spre faptul că Atotputernicul are de împărțit favoruri și este o chestiune pur personală cui i le va da. El arată că Dumnezeu i-a dat Israelului trupesc sau natural anumite favoruri și privilegii ca națiune, iar unora dintre părinții lor privilegii și favoruri ca indivizi, folosindu-i ca tipuri, și că ei au avut în mod corespunzător o binecuvântare, dar că Domnul în nici un sens al cuvântului n-ar fi obligat să-Și continue binecuvântările preferențiale față de ei și să ignore pe alții tot atât de vrednici. Dimpotrivă, ar fi cu totul potrivit ca Domnul să-Și întrerupă favorurile față de cei care nu le-ar folosi și să le dea altora. Romani, capitolele 9, 10, 11.

Mai mult, apostolul vrea ca noi să vedem că Domnul a știut mai dinainte care va fi rezultatul favorurilor Sale față de Israel; că, după ce ei s-au bucurat de binecuvântările Lui, nu vor fi (cu excepția unei „rămășițe” mici -- Rom. 9:27-32) în starea potrivită pentru a primi cea mai mare dintre toate binecuvântările pe care le avea El de dat -- „premiul chemării de sus” ca să formeze Noua Creație. Ilustrând aceasta, el atrage atenția asupra celor doi fii ai lui Isaac și ne arată că Dumnezeu, pentru a ilustra condițiile care vor ((172)) fi cu sute de ani mai târziu, pe care El le cunoștea dinainte, a făcut o alegere arbitrară între cei doi fii ai Rebecăi, Iacov și Esau. Domnul a făcut tipuri din acești gemeni, unul ca să reprezinte pe credincioșii Săi, Noua Creație, iar celălalt să reprezinte Israelul natural, care vor prefera lucrurile vieții prezente și vor vinde privilegiile lor cerești pentru o ciorbă de linte -- pentru lucrurile bune pământești. În cazul lui Iacov și Esau, alegerea lui Iacov ca tip al biruitorilor a fost desigur o binecuvântare pentru el, chiar dacă l-a costat considerabil; dar alegerea lui Esau ca tip al clasei cu o minte naturală, care va prefera lucrurile pământești celor cerești, n-a fost cu nimic spre dezavantajul lui. Ea n-a însemnat nici că el va merge în chin veșnic, nici că în viața prezentă va suferi ceva ca urmare. Dimpotrivă, el a fost binecuvântat -- întocmai cum oamenii lumești, naturali, au astăzi binecuvântări de vreun fel, pe care Domnul plin de grație le reține de la Noua Creație aleasă, fiind mai puțin favorabile pentru interesele lor spirituale -- întocmai cum a reținut unele dintre binecuvântările pământești de la Iacov, pentru ca în dezamăgirile lui etc., el să poată fi un tip al acestei clase; Iacov totuși a avut bucurii și binecuvântări pe care Esau nu le-a avut și pe care nu le-ar fi apreciat -- întocmai cum Noua Creație acum, în mijlocul încercărilor și dezamăgirilor timpului prezent, are pace, bucurie și binecuvântare pe care omul natural nu le cunoaște.

Declarația: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât” (Rom. 9:13), este pentru mulți o „expresie tare”, deoarece cuvântul urât pare să dea ideea de antagonism nejustificat -- cât poate discerne mintea umană -- pentru ceva ce Esau a făcut mai rău decât alți oameni și pentru că i-a fost atașat de la naștere, „înainte de a fi făcut bine sau rău”. Cuvântul „urât”, evident a însemnat iubit mai puțin, ca în Deuteronom 21:15-17. Ideea este că Iacov a fost favorizat de Domnul, iar Esau a fost favorizat mai puțin; și că aceștia doi, după cum arată apostolul, au fost tipuri ale Israelului, natural și spiritual. Favoarea lui Dumnezeu față de Israelul natural, reprezentat prin Esau, a fost mai mică decât favoarea Sa ((173)) față de Israelul spiritual, născut mai târziu, reprezentat prin Iacov. Cu această idee, totul este armonie și consecvență.

„Te-am ridicat înadins”

Ca dovadă pentru susținerea sa, că Domnul a exercitat tot timpul autoritate, suzeranitate în afacerile omenirii, și recunoscând pe deplin dreptul Lui de a face astfel, apostolul citează cazul lui faraon, regele Egiptului pe vremea eliberării lui Israel. El citează cuvintele Domnului prin Moise (Exod. 9:16): „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea și pentru ca Numele Meu să fie vestit pe tot pământul”. „Astfel El are milă de cine vrea și împietrește pe cine vrea.” Rom. 9:17, 18.

Cu câtva timp în urmă guvernul francez a pus deoparte câțiva prizonieri care fuseseră condamnați legal la moarte, dându-i pe mâna oamenilor de știință ca să experimenteze pe ei influența exercitată de frică asupra omenirii. Unul a fost plasat într-o celulă și i s-a spus că în noaptea anterioară acolo murise de vărsat negru un prizonier și că probabil se va molipsi de acea boală și până dimineața va muri. Prezicerea s-a adeverit, deși nici un bolnav cu vărsat negru nu ocupase vreodată celula. Altul a fost legat la ochi și i s-a trecut brațul printr-un paravan de tablă. I s-a spus că urma să fie ucis prin sângerare, în interesul științei, pentru a se constata în cât timp ar surveni moartea prin sângerare dintr-o rană mică a unei artere de la braț. Omul a fost doar zgâriat și a pierdut doar câteva picături de sânge, dar se făcuseră aranjamente ca pe brațul lui să curgă apă caldă ca sângele și el s-o simtă curgând în jos pe braț și să audă picăturile căzând de pe degete într-un vas. A murit în câteva ore. Asemenea tratament al cetățenilor care se supun legii n-ar fi încuviințat de nimeni; dar nimeni n-ar putea în mod rezonabil găsi că este greșită asemenea procedură față de oameni a căror viață a fost deja pierdută prin lege. Și tocmai așa sunt procedurile Domnului cu familia umană; dacă omul ar fi continuat să fie ascultător de Dumnezeu, el ar fi rămas fără condamnarea morții, și rămânând astfel el ar fi avut ((174)) anumite drepturi sub legea divină, pe care acum nu le are. Ca rasă noi am fost cu toții vinovați de păcat și cu toții condamnați la moarte (Rom. 5:12); și Domnului I-a plăcut să-Și arate puterea și înțelepciunea în legătură cu unii dintre acești vinovați într-un mod, iar în legătură cu alții în alt mod -- cum a ales El. Am observat acest lucru în legătură cu amaleciții, hetiții și canaaniții, pe care Israelului i s-a poruncit să-i nimicească -- Israelul simbolizându-i pe credincioșii Domnului din viitor, iar vrăjmașii lor simbolizându-i pe păcătoșii cu voia și pe vrăjmașii dreptății din veacul viitor. Vedem același principiu ilustrat în distrugerea Sodomei și a Ierihonului, în măturarea prin molime a mii de israeliți, prin lovirea lui Uza, care doar și-a întins mâna pentru a sprijini chivotul, încălcând sfințenia lui și porunca Domnului.

Folosirea de către Domnul a lui faraon și a diferitelor plăgi asupra egiptenilor, inclusiv uciderea întâilor-născuți dintre oameni și animale, și nimicirea finală a oștilor egiptene în Marea Roșie, sunt în armonie cu aceste ilustrații; deoarece egiptenii, ca parte a omenirii, erau condamnați sub sentința morții și, fără nici cea mai mică nedreptate, puteau fi tratați în consecință -- pentru a face cunoscut peste tot demnitatea lui Dumnezeu și pentru a-I arăta puterea în legătură cu eliberarea poporului Său tipic, Israel. Similar, pe de altă parte, Dumnezeu a arătat favoare îmbelșugată față de unii dintre acești condamnați -- Avraam, Moise și alții -- făcând din ei tipuri ale lucrurilor bune pe care El intenționează să le îndeplinească în viitorul apropiat în întregime și în mod real -- și acest lucru fără a elibera, în vreun sens al cuvântului, pe Avraam, pe Moise, pe faraon sau pe alții de partea lor în sentința morții, ci lăsând acea lucrare să fie realizată prin răscumpărarea care este în Isus Cristos Domnul nostru.

După ce am văzut clar faptul că Dumnezeu a exercitat autoritate suzerană printre creaturile Sale condamnate și că El a ales ca unii să aibă o experiență și alții altă experiență, iar toate aceste lucruri n-au fost decât lecții ((175)) ilustrative ale acestui subiect, lecții pregătitoare, după cum arată apostolul, pentru marea alegere a Noii Creații în timpul acestui Veac Evanghelic, trebuie să vedem că Dumnezeu în nici un caz n-a forțat sau n-a încălcat voința umană în nici una din aceste alegeri. Vom fi satisfăcuți să vedem că a constrânge vreodată voința umană ar fi contrar programului divin. Alegând pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov, pe Moise și pe toți ceilalți ca tipuri și ilustrații, Dumnezeu a ales oameni a căror minte era în acord general cu planurile și revelațiile Sale, dar nici o forță n-a fost exercitată pentru a-i reține dacă ei ar fi vrut altfel. Astfel, în mod asemănător, pentru a ilustra latura opusă și principiile opuse, alegând oameni cum sunt: Ismael, Esau, canaaniții, sodomiții, egiptenii, Domnul a folosit iarăși oameni potrivit tendințelor lor naturale. Ceea ce dorim să fixăm este că Dumnezeu n-a constrâns voința lui Avraam, Isaac, Iacov, Moise etc., și n-a constrâns nici voința celor care au făcut rău și au ilustrat anumite principii rele. Domnul a procedat cu anumite clase doar potrivit înclinațiilor acestora.

Declarând despre faraon că El l-a ridicat tocmai pentru acel scop, nu trebuie prin urmare să înțelegem că Dumnezeu vrea să spună că El a format în faraon un caracter rău -- că El „l-a ridicat înadins” în sensul de a-l obliga să fie un caracter rău. Trebuie să înțelegem că printre diferiții moștenitori ai tronului Egiptului, conform obiceiurilor acelui popor, Dumnezeu așa a orânduit, prin moartea unora dintre membrii familiei regale care au intervenit, încât acest anume faraon să vină la tron fiindcă el avea un caracter atât de încăpățânat încât lupta sa împotriva lui Dumnezeu și a lui Israel să ceară pe drept pedepse -- ceea ce Dumnezeu preorânduise nu numai ca un semn al favorii Sale față de Israel și al credincioșiei Sale față de făgăduințele făcute lui Avraam, Isaac și Iacov, ci, pe lângă acestea, și pentru că aceste pedepse asupra Egiptului au fost intenționate într-o măsură să preumbrească, să ilustreze pedepsele cu care se va sfârși acest Veac Evanghelic -- primele trei și „ultimele șapte urgii”. Apoc. 15:1.

((176))

Dar trăsătura specifică a acestei ilustrații prin faraon, care le produce multora confuzie, se găsește în declarația că „Domnul a împietrit inima lui faraon” și „n-a lăsat pe popor să plece”. La început aceasta ar părea să fie contradictorie cu ceea ce tocmai am spus, și anume, că Dumnezeu nu intervine în voința umană. Noi credem totuși că nepotrivirea poate fi rezolvată dacă ne amintim cum a împietrit Domnul inima lui faraon -- ce procedură din partea Domnului a avut ca efect creșterea îndărătniciei faraonului. Bunătatea lui Dumnezeu a fost cea care l-a împietrit pe faraon -- bunăvoința lui Dumnezeu de a-i asculta rugăciunea pentru ușurare și de a-i accepta făgăduința de a lăsa pe Israel să plece -- mila lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi continuat cu prima urgie sau pedeapsă până când Israel ar fi fost lăsat să plece, acea singură pedeapsă ar fi fost suficientă ca să împlinească eliberarea; dar când Domnul ușura poporul și țara de o pedeapsă, faraon trăgea concluzia că trecuse și că poate nu vor mai veni; și astfel, pas cu pas, mila lui Dumnezeu l-a dus tot mai departe în ostilitatea lui. Astfel privind lucrurile, libertatea de voință a faraonului se evidențiază cu totul, iar Domnul este în afara oricărei cooperări cu răul. „Lucrarea Lui este perfectă”; chiar dacă bunătatea lui Dumnezeu, care ar trebui să ducă pe oameni spre pocăință, poate exercita uneori o influență opusă asupra lor, din cauza condițiilor prezente imperfecte.

Națiunea israelită aleasă

Toți creștinii care sunt familiari cu Biblia vor admite repede că Dumnezeu a făcut o alegere a națiunii Israel dintre toate națiunile lumii, pentru a fi poporul Său și pentru a simboliza Israelul spiritual. Declarația prin profetul Amos (3:2) este exact la subiect: „Eu v-am ales numai pe voi, dintre toate familiile pământului”. Prin gura lui Isaia (45:4) Domnul îi spune lui Cirus, regele mezilor care urma să permită întoarcerea lui Israel din captivitate: „Din dragoste pentru slujitorul Meu Iacov și pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume”. Faptul că în această declarație ((177)) putem vedea o anumită aplicare tipică la Cristos și la eliberarea Israelului spiritual nominal din Babilonul mistic, nu vine în contradicție cu faptul că Israelul tipic este numit aici „ales”. În argumentările sale clare și convingătoare cu privire la trecerea favorii divine de la Israelul natural la cel spiritual (Rom. 9-11), apostolul arată clar că favoarea divină a fost acordată pentru un timp Israelului natural ca poporul tipic ales a lui Dumnezeu -- cu toate acestea Domnul a știut mai dinainte și a prezis respingerea lor din locul de favoare specială și aducerea altui Israel, cel spiritual, în locul acela reprezentat prin Iacov.

Apostolul arată cum Israelul, ca națiune favorizată sau aleasă de Dumnezeu pentru un timp, prin acest fapt a avut „avantaj mare, oricum”, mai presus de toate națiunile înconjurătoare din lume; că lor le-au aparținut făgăduințele, că ei au fost ramurile de măslin și că Dumnezeu a rupt din favoarea Sa numai pe acelea dintre ramurile naturale care nu erau în armonie cu rădăcina făgăduinței și cu tulpina reprezentată tipic prin Avraam, Isaac și Iacov. El arată că „Israel n-a căpătat ce căuta, iar cei aleși (cei vrednici -- Ioan 1:12, 13) au căpătat, pe când ceilalți au fost împietriți”. Deși inițial toată națiunea a fost aleasă ca să primească favorurile cele mai alese ale lui Dumnezeu, totuși când a venit timpul pentru această favoare, numai cei credincioși au fost în starea cuvenită a inimii pentru a deveni israeliți spirituali. Aceștia au fost chiar cei aleși din acea națiune, cărora la încheierea acelui veac li s-a permis să intre în dispensația mai înaltă -- trecând din casa servitorilor în casa fiilor (Evr. 3:5, 6; Ioan 1:12). Apostolul arată că noi, care am fost neamuri din fire, „fără drept de cetățenie . . . străini” față de legămintele și făgăduințele făcute Israelului tipic, am dezvoltat acum sub harul lui Dumnezeu credință și ascultare asemănătoare celei a lui Avraam și vom fi socotiți ca mireasa lui Cristos, sămânța adevărată a lui Avraam, luând locul ramurilor tăiate, în planul originar al lui Dumnezeu și în făgăduințele legate de el; dar, deși aceste ramuri tăiate au fost tratate ca vrăjmași în cursul Veacului ((178)) Evanghelic, totuși, „în ce privește alegerea, sunt iubiți din cauza părinților lor. Căci darurile de har și chemarea lui Dumnezeu sunt fără schimbare”. Rom. 11:28, 29.

Suntem astfel informați că unele aspecte ale alegerii originare rămân la Israelul natural, în ciuda respingerii lor ca popor de la favoarea principală din planul divin -- respingerea lor de a fi din Israelul spiritual ales. Deoarece făgăduințele făcute lui Avraam, Isaac, Iacov și profeților trebuie să fie împlinite față de ei, și ei vor deveni „prinți” sau reprezentanți ai Împărăției spirituale peste tot pământul în decursul Veacului Milenar, fără îndoială că aceasta va lucra în mare măsură spre avantajul multor israeliți naturali care în prezent sunt într-o stare de înstrăinare și întuneric. Ei vor putea veni și vor veni mai repede decât restul lumii în armonie cu conducătorii lor din trecut; și astfel Israelul ca popor va avea iarăși locul cel mai proeminent printre națiuni la începutul Mileniului. „Dumnezeu a închis pe toți în neascultare, ca să aibă milă de toți.” Rom. 11:32.

Noua Creație aleasă

Ajungem acum la cea mai importantă trăsătură a subiectului nostru, echipați însă cu o anumită cunoștință în privința alegerilor din trecut și cu înțelegerea că multe dintre acestea au fost tipuri sau umbre ale acestei mari lucrări a lui Dumnezeu -- alegerea Noii Creații. Am văzut deja că această alegere nu presupune că nealeșii vor fi prejudiciați, ci, dimpotrivă, presupune binecuvântarea celor nealeși la timpul cuvenit. În legătură cu aceasta am putea adăuga că nici Dreptatea, nici Iubirea nu puteau obiecta la acordarea unei favori speciale unora, care nu le-a fost acordată altora, chiar dacă n-ar fi fost intenționat ca favorizații să fie canale de binecuvântare a celor mai puțin favorizați sau a celor nefavorizați. Acesta este sensul cuvântului har sau favoare: el implică a face ceva ce nu este cerut sau pretins în mod special de către Dreptate, și aceste cuvinte, „har” și „favoare”, sunt în mod repetat folosite peste tot în Scripturi în legătură cu această clasă aleasă în Veacul Evanghelic. „Prin har sunteți mântuiți” și alte scripturi ((179)) similare ne învață că n-a existat nici o obligație din partea Atotputernicului să recupereze de sub sentința morții pe cineva din rasa lui Adam și nici să dea cuiva posibilitatea vieții veșnice printr-o răscumpărare; cu atât mai mult Dumnezeu n-a avut nici o obligație față de vreuna din creaturile Sale cu privire la chemarea de sus -- pentru a fi membru în Noua Creație. Totul este prin favoare divină -- „har după har” sau favoare după favoare -- și oricine nu înțelege clar această idee nu va aprecia niciodată cum se cuvine ceea ce are loc acum.

Apostolul Petru ne asigură că noi, ca și clasă, am fost „aleși după cunoștința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl”. El nu se oprește însă la această declarație, ci continuă spunând: „prin sfințirea Duhului, prin ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos” (1 Pet. 1:2). Aceasta înseamnă că Dumnezeu a cunoscut mai dinainte Noua Creație ca și clasă -- El a știut mai dinainte intenția Sa de a-i îndreptăți prin credință, prin sângele lui Cristos -- El a știut mai dinainte că destui din cei care să completeze această clasă vor fi ascultători și vor ajunge la sfințire prin adevăr. Nimic din Scriptură nu implică o cunoaștere mai dinainte a indivizilor care vor compune clasa aleasă, cu excepția Capului Bisericii. Ni se spune că Dumnezeu L-a cunoscut mai dinainte pe Isus ca fiind Cel ales al Său. Să nu fim înțeleși că noi limităm capacitatea Domnului de a-i identifica pe indivizii care vor compune clasa aleasă, ci doar că, oricare I-ar fi puterea în această direcție, El n-a spus că intenționa să exercite asemenea putere. El a orânduit ca Cristos să fie Răscumpărătorul lumii și ca răsplata Lui să fie înălțarea ca cel dintâi dintre membri -- Cap, Domn, Căpetenia Noii Creații. De asemenea a orânduit să fie aleși dintre oameni un număr specific pentru a fi moștenitori împreună cu El în Împărăție -- participanți cu El în Noua Creație. Avem toate motivele să credem că numărul definit, fixat al celor aleși este cel declarat de câteva ori în Apocalipsa (7:4; 14:1); adică 144.000 „răscumpărați dintre oameni”.

Preorânduirea sau alegerea mai înainte de întemeierea lumii, ca să fie aleasă o astfel de companie, înțelegem că ((180)) este după aceeași manieră ca preorânduirea unei anumite trupe de soldați din armata britanică, cunoscută ca „Garda Regală”, compusă din oameni mari de statură, de o dezvoltare specială, diferitele particularități de înălțime, greutate etc., fiind determinate dinainte, iar numărul care să constituie trupa fiind clar fixat, înainte ca membrii actuali să se fi născut. După cum decretul regal a orânduit aceste cerințe fizice și numărul care să constituie acea trupă, tot așa decretul regal al Creatorului a fixat și a limitat numărul care să constituie Noua Creație a lui Dumnezeu, și a definit, nu măsurătorile fizice, ci calitățile lor morale și măsurătorile inimii. După cum n-a fost necesar să se orânduiască mai dinainte numele celor care să constituie „Garda Regală”, nu este necesar nici ca Creatorul nostru să orânduiască mai dinainte numele sau persoanele acceptabile pentru El ca Noi Creații în Cristos, sub măsurătorile și limitele prezentate de El.

Asupra acestui lucru ni se atrage în mod special atenția într-un pasaj din Scripturi care în general este menționat și este citat numai în parte -- „Pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte”. Poporul Domnului să nu se mulțumească să ia astfel o parte din Cuvântul divin și să-l separe de context. Când citim restul pasajului așa cum este scris, totul ne este clar în minte: „Pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său (adică, să fie în asemănarea Fiului Său), pentru ca El să fie Cel întâi-născut dintre mai mulți frați”. Rom. 8:29.

O asemenea predestinare este diferită într-adevăr de cea înțeleasă în general de către cei care în trecut au apărat doctrina alegerii. După concepția și învățătura lor, pasajul ar trebui să spună -- pe aceia pe care El i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să scape de chinul veșnic și să aibă binecuvântare veșnică în slavă. Cât de diferită este o asemenea vedere de cea rațională și cuvenită, prezentată în cuvintele Scripturii! Dumnezeu a predestinat ca Singurul Său Conceput să fie Capul acestei Noi Creații și El a hotărât cu mult înainte de a ne chema pe vreunul dintre noi, ca nici unul să nu fie membru al Noii Creații ((181)) decât dacă va deveni asemenea Fiului Său. Ce frumoasă, ce rațională este doctrina scripturală a alegerii! Cine ar putea pune la îndoială Înțelepciunea, Dreptatea sau Iubirea unei astfel de alegeri, având astfel de limitări în privința asemănării de caracter cu Isus și pentru o lucrare așa de mare cum a intenționat Dumnezeu? -- să fie moștenitori împreună cu Cristos în binecuvântarea tuturor familiilor pământului.

„Chemați după planul Său”
-- Rom. 8:28-30 --

În analizarea acestui subiect n-am putea face mai bine decât să urmărim cu atenție cuvintele și raționamentul logic al apostolului. Versetele precedente (22, 23) arată care este scopul lui Dumnezeu în chemarea Creației Noi -- că ei sunt chemați să primească o mare binecuvântare și de asemenea să dea altora o binecuvântare, adică creației care suspină și suferă durerile nașterii, așteptând descoperirea acestor fii aleși ai lui Dumnezeu din Noua Creație (Vers. 21, 22). Apostolul continuă apoi și arată că totul lucrează favorabil pentru această clasă pe care Dumnezeu o cheamă pentru Noua Creație; că acesta este sensul prezentelor dezamăgiri, încercări, supărări, opoziții din partea lumii, a cărnii și a Adversarului -- că aceste experiențe sunt menite să lucreze în noi roadele pașnice ale dreptății și astfel să producă pentru noi „mai presus de orice măsură o greutate veșnică de slavă”, la care noi am fost chemați și la care în mod cuvenit aspirăm. Apostolul urmărește împreună cu noi providențele Domnului legate de cei chemați, pentru care toate lucrurile lucrează favorabil. Noi nu trebuie să ne gândim la chemarea noastră decât în legătură cu Fratele nostru mai mare și subordonați Lui. Nimeni nu L-a putut preceda, căci numai observând și mergând în urmele Lui putem spera să devenim părtași ai gloriei Sale. Predestinarea lui Dumnezeu, că toți acești frați ai lui Cristos trebuie să fie asemenea Fratelui lor mai mare, dacă vreau să fie părtași în Noua Creație, ne-ar lăsa fără speranță în privința atingerii acelei glorii de către vreun membru al familiei umane, dacă Domnul nostru nu ((182)) ne-ar arăta foarte clar în altă parte pregătirea făcută de El pentru noi prin răscumpărarea care este în Cristos Isus Domnul nostru; că toate slăbiciunile cărnii, pe care noi le moștenim și nu le putem controla cu totul, sunt acoperite prin meritul sacrificiului Răscumpărătorului; așa încât Domnul ne poate scuza că în carne nu suntem în mod absolut asemenea Fiului Său și ne poate accepta după predestinarea Sa, dacă găsește că suntem asemenea Lui în inimă, în intenție, în voință -- confirmând voința noastră printr-un astfel de control al cărnii cum ne este posibil, Domnul nostru Isus, prin al Său „har care ne este de ajuns”, acoperindu-ne lipsurile neintenționate.

Continuând descrierea acestei clase de chemați astfel predestinată, apostolul zice: „Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și îndreptățit; iar pe aceia pe care i-a îndreptățit, i-a și slăvit”. Acest pasaj este de obicei greșit înțeles, pentru că cititorii primesc impresia că aici apostolul urmărește experiențele creștine în modul obișnuit -- așa cum tocmai le-am urmărit în capitolul anterior -- unde am analizat cum Cristos a fost făcut pentru noi înțelepciune, îndreptățire, sfințire și eliberare; însă aici apostolul ia un punct de observație opus și începe de la celălalt capăt. El vede aici Biserica în sfârșit completată, ca aleasa lui Dumnezeu sub Cristos Capul ei -- Biserica, „chiar cei aleși” în glorie. El urmărește înapoi dezvoltarea Bisericii, Noua Creație. El arată că nimeni nu va ajunge la marea poziție de aleși slăviți ai lui Dumnezeu în afară de cei chemați (acceptați) pentru aceasta prin harul lui Dumnezeu; iar aceștia trebuie să fi fost înainte îndreptățiți, pentru că Dumnezeu nu cheamă sau nu invită pe alții să alerge în alergarea pentru acest mare premiu, decât pe credincioși. Și acești îndreptățiți trebuie întâi, înaintea îndreptățirii lor, să fi fost onorați ( nu „slăviți”, cum redă versiunea comună) -- onorați de Dumnezeu prin aceea că le-a trimis o cunoștință despre El și despre Fiul Său iubit -- Calea, Adevărul și Viața.

Aceasta este o onoare mai mare decât au presupus mulți, chiar și a auzi despre harul lui Dumnezeu în prezent. După cum mântuirea este un dar de la Dumnezeu care se va deschide pentru lume în timpul Veacului Milenar, tot așa este o onoare ((183)) specială să ai o cunoștință despre harul Domnului și o posibilitate de reconciliere cu El în prezent, înaintea lumii; căci astfel fiind onorați și astfel având cunoștința necesară pentru îndreptățirea noastră prin credință, acesta devine al doilea pas, după cum am văzut, care duce la sfințire în armonie cu chemarea, și acesta iarăși ducând mai departe prin credincioșie la „slava viitoare care va fi descoperită față de noi”, constituindu-ne membri ai Noii Creații a „chiar celor aleși”.

„Dacă Dumnezeu este pentru noi”

Urmărind pe apostol mai departe în analizarea acestei alegeri, parafrazăm exprimarea lui astfel: Nu vedem noi oare, fraților, că Dumnezeu are un plan mare și minunat pe care-l duce la îndeplinire? Nu vedem noi oare că după ce a hotărât asupra alegerii unei anumite clase pentru a coopera la planul Său, El ne favorizează prin aceea că ne descoperă termenii și condițiile -- îndreptățindu-ne și chemându-ne cu această chemare cerească? Aceasta înseamnă că Dumnezeu este pentru noi -- că El dorește ca noi să fim din această clasă aleasă; că El a făcut toate aranjamentele necesare prin care să putem ajunge la o poziție în ea. Simțim noi uneori că deși Domnul este pentru noi, Satan, păcatul și slăbiciunile noastre ereditare sunt toate împotriva noastră, căutând să ne prindă în capcană și să ne pună piedică? Să reflectăm că, Atotputernicul Dumnezeu fiind de partea noastră, nici una dintre aceste opoziții nu trebuie să ne cauzeze frică sau agitație, deoarece El este cu prisosință capabil să ne scoată din toate acestea. Să privim în urmă și să remarcăm favoarea Lui față de noi pe când eram încă păcătoși, îngrijindu-Se de răscumpărarea care este în Isus Cristos. Să reflectăm că dacă El a făcut toate acestea pentru noi pe când eram păcătoși, El va face mult mai mult pentru noi acum că am devenit copiii Săi -- acum că I-am auzit glasul, că am acceptat pe Fiul Său, că ne încredem în El și am fost îndreptățiți prin meritul Său -- acum că am auzit chemarea la natura divină și am făcut consacrarea, punând puținul nostru pe care-l avem pe altar -- desigur, Dumnezeu ne va favoriza și va face pentru noi cu mult mai mult acum, deși nu ne putem gândi cum ar putea face mai mult decât ce ((184)) este reprezentat în darul Fiului Său. Putem fi siguri că Acela care nu Se schimbă ne iubește încă, este pentru noi încă și Își va folosi puterea ca să facă toate lucrurile să lucreze pentru binele nostru spiritual cel mai înalt și pentru obținerea în final a unui loc în Noua Creație, dacă noi rămânem în El, în credință, iubire și supunere de inimă -- oricât de slabe și imperfecte ar fi chiar cele mai bune eforturi ale noastre de a ne controla carnea. Să fim asigurați că dându-ne pe Fiul Său și astfel deschizându-ne calea să ajungem la chemarea pentru Noua Creație, Domnul a făcut pregătire în Cristos pentru fiecare necesitate a noastră care s-ar putea ivi. În El ne-a dat generos toate lucrurile.

Sugerează cineva că poate Legea ne-ar condamna, neținând seama de Dumnezeu? Să ne gândim că Dumnezeu este Cel care ne-a condamnat sub Legea Sa; și chiar același Dumnezeu care ne-a condamnat, fiind marele Judecător, este Cel care acum a pronunțat îndreptățirea noastră -- care a pronunțat că suntem „îndreptățiți prin El de toate lucrurile de care n-am putut fi îndreptățiți prin lege” -- prin harul Său, prin Cristos Isus Domnul nostru. În fața acestui fapt, „cine va ridica vreo acuzație împotriva aleșilor lui Dumnezeu” -- pe care Dumnezeu i-a favorizat? Cine ne-ar putea condamna pe seama defectelor sau slăbiciunilor neintenționate? Acestora noi le-am răspunde: Cristos este Cel care a murit; da, care a înviat și S-a înălțat la cer ca reprezentantul nostru și care a atribuit pentru noi îndestularea meritului Său, acoperindu-ne toate neajunsurile. Rom. 8:34.

Se mai susține că poate interveni ceva să ne separe de dragostea lui Dumnezeu sau de Cristos și de dragostea și îndurarea Sa, și că astfel putem fi lăsați singuri și ne putem ruina credința și viitorul în privința Noii Creații? Răspundem: Dimpotrivă, Cristos are mare iubire pentru noi, altfel nu ne-ar fi răscumpărat. Fiecare procedură a Sa este iubitoare și nu trebuie să permitem nimic să ne separe de acea dragoste. Dacă vin necazurile, noi trebuie să le permitem numai ca să ne ducă mai aproape de Domnul, singurul care ne poate sprijini. Dacă suferința sau persecuția sau foametea sau lipsa sau alt pericol ar veni peste noi -- să înceteze oare iubirea noastră ((185)) pentru Domnul din cauza fricii de acestea, să renunțăm la numele și la cauza Lui și să nu mai mergem în urmele Lui, alegând mai degrabă o cale mai ușoară în viață? Nu, tocmai prin aceste experiențe trebuie să fim dezvoltați ca biruitori. Cum am putea fi marcați ca învingători dacă n-ar fi nimic de învins -- dacă toată calea ar fi netedă și fără un urcuș nefavorabil? Noi am fost făcuți primitorii îndurărilor și binecuvântărilor lui Dumnezeu; și acum El ne încearcă, să vadă în ce măsură suntem vrednici să rămânem în iubirea Sa și în favorurile Sale. El vrea ca noi să rămânem în ele și a făcut toate pregătirile necesare, însă El nu ne va constrânge voința. Sunt convins, am încredere că noi suntem hotărâți să nu permitem nimic ce să ne separe de dragostea lui Dumnezeu manifestată în Cristos -- nici frica de moarte, nici dragostea de viață; și că nici una dintre celelalte creaturi ale lui Dumnezeu nu va lua sau nu va îndepărta de la noi favoarea lui Dumnezeu -- nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile create acum, nici cele care vor mai fi create vreodată. În toate aceste lucruri suntem mai mult decât doar biruitori -- suntem adoptați ca fii ai lui Dumnezeu pe planul divin, prin Cel care ne-a iubit.

„Să ne întărim chemarea și alegerea”
-- 2 Petru 1:10, 11 --

„Fraților, căutați cu atât mai mult să vă întăriți chemarea și alegerea voastră, căci, dacă faceți lucrul acesta, nu veți aluneca niciodată; (lucrurile specificate anterior, adică, să ne dăm silința, să unim cu credința virtutea și cunoștința, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de frați, iubirea, lucruri care dacă le avem din belșug nu ne vor lăsa nici leneși, nici neroditori) căci în felul acesta vi se va da din belșug intrare în împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos.”

În această alegere vedem că pașii importanți aparțin lui Dumnezeu; adică: (1) predeterminarea de a avea o astfel de Creație Nouă; (2) invitarea unora să dezvolte caracterul necesar; (3) aranjarea lucrurilor așa încât cei invitați să poată ajunge la o stare acceptabilă în conformitate cu chemarea.

Pe de altă parte, cei care ajung printre cei aleși trebuie să facă pași importanți: (1) Depinde de cei chemați, pentru care s-au făcut toate aceste pregătiri și aranjamente, să accepte ((186)) chemarea -- făcând o deplină consacrare. (2) Ei trebuie să devină atât de plini de spiritul chemării lor și atât de recunoscători pentru binecuvântările lor, încât se vor conforma cu zel condițiilor și limitărilor legate de ea.

Am văzut deja că aceste condiții și limitări sunt, pe scurt, asemănarea în inimă cu iubitul Fiu al lui Dumnezeu; dar, analizând această asemănare mai în amănunt, aflăm că înseamnă, așa cum arată aici apostolul Petru, că noi trebuie să avem roadele spiritului sfințeniei. Dumnezeu este sfânt, iar cei aleși trebuie să aibă spiritul Său, dispoziția Sa de iubire față de dreptate și de opoziție față de nelegiuire. În scriptura de mai sus apostolul arată diferitele elemente ale acestui Spirit sfânt al lui Dumnezeu și indică faptul că noi nu ajungem la această asemănare perfectă (perfecțiunea iubirii) la începutul căii noastre, ci mai degrabă ea este ținta sau standardul care indică sfârșitul căii. Iubirea ca expresie generală cuprinde toate aceste elemente ale caracterului, care de fapt sunt părți ale iubirii. Smerenia, blândețea, dragostea frățească, evlavia, toate sunt elemente ale iubirii.

Cineva a sugerat că aceste roade ale spiritului lui Dumnezeu ar putea fi definite după cum sunt arătate mai jos, și noi suntem cu totul de acord:


(1) Bucuria -- iubire exuberantă
(2) Pacea -- iubire în liniște
(3) Îndelunga răbdare -- iubire care îndură
(4) Blândețea -- iubire în societate
(5) Bunătatea -- iubire în acțiune
(6) Credința -- iubire pe câmpul de luptă al vieții
(7) Smerenia -- iubire în resemnare
(8) Înfrânarea poftelor (moderația) -- iubire în antrenament.

Când am început alergarea, hotărâți să facem acest lucru fiindcă Dumnezeu ne-a îndreptățit prin harul Său și ne-a invitat să alergăm în acest concurs pentru premiul chemării de sus a Noii Creații, noi am spus întâi de toate: vom lăsa deoparte greutățile și piedicile ambițiilor pământești prin consacrarea voinței noastre Domnului și prin hotărârea că vom face acest singur lucru; adică, vom căuta și prin harul Domnului ((187)) vom ajunge la binecuvântările la care El ne-a chemat. În același timp am hotărât că vom îndepărta, pe cât posibil, păcatele care atât de ușor ne asaltează -- oricare ar fi ele -- fie că sunt la fel cu ale altora din alergare fie că nu; și că vom alerga cu credincioșie în această alergare pentru marele premiu.

Intrarea noastră în alergare corespunde cu consacrarea. Acesta a fost începutul. Noi ne-am consacrat Domnului -- ca să fim stăpâniți de spiritul Său de iubire; totuși noi ne-am dat seama că datorită căderii eram grozav de deficitari în acele elemente de caracter pe care Tatăl le-ar aproba. Totuși, alergăm și perseverăm în dobândirea acestei asemănări de caracter cu Fiul Său -- care este voința Sa în privința noastră și a condiției de părtășie a noastră cu El. În privința aceasta noi ne deosebim de Domnul nostru, deoarece El fiind perfect nu putea ajunge făcând un pas după altul sau trecând de la un grad la altul în dezvoltarea iubirii. El a fost umplut de spirit de la început -- El a fost la țintă de la început; probarea Sa a fost ca să se constate dacă va sta sau nu va sta credincios la acea țintă a iubirii perfecte față de Dumnezeu, față de poporul Său și față de vrăjmașii Săi. Noi însă trebuie să alergăm, să ne străduim să ajungem la ținta aceea.

Am putea împărți alergarea în patru părți egale și să spunem că în prima pătrime recunoaștem iubirea ca o cerință divină și căutăm s-o avem, deși nu suntem în stare s-o înțelegem decât din punctul de vedere al datoriei. Noi simțim iubire-datorie față de Dumnezeu pentru că El, ca și Creator al nostru, are dreptul să ne ceară ascultarea, iubirea, devotamentul; de asemenea o iubire-datorie față de Domnul nostru Isus pentru că El ne-a iubit, și noi ar trebui, în dreptate, să-I răspundem cu iubire; și o iubire-datorie față de tovarășii noștri pentru că ne dăm seama că aceasta este voia lui Dumnezeu.

A doua pătrime a alergării ne duce puțin mai încolo, puțin mai aproape de „țintă”, așa încât acele lucruri pe care la început am căutat să le facem dintr-o iubire-datorie, le-am privit treptat într-o manieră apreciativă și nu doar ca o datorie. De atunci încolo am văzut că lucrurile pe care Dumnezeu le poruncește ca fiind drepte și datoare, sunt lucruri bune; că principiile cele mai nobile pe care le putem ((188)) concepe sunt indentificate cu Dreptatea, Iubirea și Înțelepciunea pe care Domnul le poruncește și le pune în fața noastră și pe care de atunci încolo începem să le apreciem. Noi am început să-L iubim pe Dumnezeu nu numai pentru că era datoria noastră față de Creator, ci, pe lângă aceasta și în mod special, pentru că am văzut că El posedă acele elemente mari de caracter pe care ni le cere nouă -- personificarea oricărui har și a oricărei bunătăți. Cei care ajung la această țintă de la a doua pătrime iubesc pe Domnul nu numai fiindcă El ne-a iubit întâi și fiindcă este datoria noastră să-L iubim la rândul nostru, ci fiindcă acum ochii înțelegerii noastre au fost deschiși destul de mult pentru a le permite să vadă ceva din maiestatea glorioasă a caracterului Său, ceva din lungimea și lățimea, înălțimea și adâncimea Dreptății, Înțelepciunii, Iubirii și Puterii Creatorului nostru.

Ținta de la a treia pătrime a acestei alergări o numim -- iubire de frați. De la început noi recunoaștem o iubire-datorie față de frați întocmai cum recunoaștem față de Tatăl, dar într-un grad mai mic, fiindcă frații au făcut mai puțin pentru noi; și noi îi recunoaștem mai cu seamă fiindcă așa este voința Tatălui. Dar ajungând să vedem principiile dreptății, să apreciem pe Tatăl și să vedem că Însuși Tatăl ne iubește în ciuda lipsurilor noastre neintenționate, inimile noastre au început să se lărgească și să se adâncească față de frați, și am fost în stare tot mai mult să le trecem cu vederea imperfecțiunile, lipsurile și greșelile neintenționate, când am putut vedea în ei dovezi ale dorinței inimii de a merge în urmele lui Isus și în armonie cu principiile caracterului divin. Iubirea de frați a devenit clar marcată în experiențele noastre. Vai! se pare că mulți din poporul iubit al Domnului n-au ajuns încă la această țintă de la a treia pătrime a alergării către premiul chemării noastre de sus. Există mare nevoie de a dezvolta iubirea frățească, îndelunga răbdare, răbdarea pe care Scripturile o învață -- și care sunt în mod necesar încercate și probate mai mult în legătura noastră cu frații decât în legătura noastră cu Tatăl și cu Domnul nostru. Noi putem vedea perfecțiunea Tatălui și a Fiului, și că Ei n-au nici o imperfecțiune; ne putem da seama de mărinimia Lor în ((189)) comparație cu noi și de neajunsurile noastre în comparație cu Ei; dar când privim către frați, vedem la unul o slăbiciune și la altul altă slăbiciune; iar ispita este, vai, prea obișnuit, să-i spunem unui frate: „Lasă-mă să-ți scot paiul din ochiul tău” -- în loc să ne dăm seama că o asemenea dispoziție de scotocire, zgândărire și găsire de greșeli la frați este o dovadă că noi avem totuși bârna noastră mare de nerăbdare și de lipsă de iubire cu care să ne luptăm. Apropiindu-ne de această țintă de la a treia pătrime, ne scoatem treptat bârna din propriii ochi -- ajungem să ne vedem propriile neajunsuri și să apreciem tot mai mult bogățiile harului Domnului nostru față de noi; și influența asupra inimii noastre este să producă în noi un grad mai mare din spiritul smereniei, răbdării și blândeții față de toți -- iar aceasta iarăși ne permite să trecem cu vederea sau să acoperim o mulțime de păcate, o mulțime de imperfecțiuni care se află la frați, atâta vreme cât ne dăm seama că ei sunt în mod sigur frați -- atâta vreme cât ei se încred în sângele prețios și caută să alerge aceeași alergare pentru același premiu.

A patra pătrime sau ținta finală a alergării noastre este Iubirea Perfectă -- față de Dumnezeu, față de frații noștri, față de toți oamenii -- și este cea pe care în mod serios trebuie să căutăm cu toții s-o atingem, și aceasta cât se poate de repede. Nu trebuie să zăbovim la fiecare țintă, ci să alergăm cu răbdare, cu perseverență, cu energie. Există un sens în care nu trebuie să „iubim lumea, nici lucrurile din lume”; dar există un sens în care trebuie să iubim pe toți oamenii și „cât avem ocazie, să facem bine la toți, dar mai ales celor din casa credinței” (Gal. 6:10) -- o iubire care include chiar și pe vrăjmașii noștri. Această iubire nu anulează sau nu diminuează iubirea noastră față de Tatăl, față de principiile caracterului Său și față de frați, ci o intensifică; și în acea intensificare ea face posibil ca noi să includem în iubirea bunăvoinței și simpatiei toată creația care geme în durerile nașterii și așteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. „Iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine celor ce vă urăsc”, este porunca Învățătorului; și până când n-am ajuns la acest grad de iubire -- iubirea chiar de vrăjmași -- să nu ne gândim nici măcar o clipă că am ajuns la ținta pe ((190)) care Domnul a fixat-o pentru noi ca urmași ai Săi. Până când n-am ajuns la acea poziție, nu suntem asemenea iubitului Fiu al lui Dumnezeu.

Trebuie să ajungem la această culme a iubirii înainte de a putea fi socotiți vrednici de un loc în Noua Creație și nu trebuie să așteptăm ca fiecare din urmașii Domnului să ajungă la această țintă doar la momentul stingerii în moarte. Chiar dimpotrivă. Trebuie să așteptăm să ajungem la ea cât se poate de devreme în experiența noastră creștină și apoi să ne amintim cuvintele apostolului: „să rămâneți în picioare, după ce veți fi biruit toate” (Efes. 6:13). Avem nevoie de încercări ale iubirii după ce am ajuns la țintă; și antrenarea noastră când suntem la țintă -- străduința noastră pentru a menține acea țintă sau standard în viața noastră -- va fi foarte întăritoare pentru caracterul nostru. În aceasta, în mod special, experiențele noastre vor corespunde cu cele ale Domnului nostru, căci El, deși n-a trebuit să alerge ca să ajungă la țintă, a trebuit să lupte o luptă bună a credinței fiind la țintă -- ca să nu fie mișcat de la ea, să nu fie biruit de diferitele atacuri ale lumii și ale Adversarului. „Alerg spre țintă”, spune apostolul; și tot astfel, fiecare dintre noi trebuie să stăm neclintiți la acea țintă după ce am ajuns la ea și să avem grijă ca în toate încercările pe care Domnul le permite să vină asupra noastră să fim socotiți de El ca biruitori -- nu prin putere proprie, ci prin puterea ajutorului Răscumpărătorului nostru.

Împotriva noastră vor fi atacuri ca să ne abată de la iubirea perfectă față de Tatăl, ca să ne facă să consimțim a da mai puțin decât omagiul și ascultarea deplină datorate Lui. Vor fi atacuri și în privința fraților, ca să ne sugereze să nu permitem ca iubirea de frați să acopere o mulțime de greșeli -- sugestii să ne supărăm pe aceia pe care am învățat să-i iubim și să-i apreciem și să-i compătimim pentru slăbiciunile lor. Vor fi atacuri împotriva noastră în privința vrăjmașilor noștri, după ce am învățat să-i iubim -- sugerându-ne că sunt cazuri excepționale și că mărinimia noastră față de ei trebuie să aibă limite. Binecuvântați suntem dacă în aceste ispite stăm neclintiți, aruncându-ne înainte spre țintă, străduindu-ne să păstrăm poziția la care deja am ajuns -- ((191)) luptând lupta bună a credinței -- ținându-ne cu tărie de viața eternă care ne este socotită prin Isus.

„Știm . . . alegerea voastră”

„Știm, frați iubiți de Dumnezeu, alegerea voastră, pentru că Evanghelia noastră v-a fost adusă nu numai prin cuvânt, ci și cu putere și cu Duhul sfânt și cu o mare siguranță.” 1 Tes. 1:4, 5.

În altă parte am arătat care sunt semnele, dovezile că suntem copii ai lui Dumnezeu, adică, conceperea noastră de Spiritul sfânt, sigilarea noastră, însuflețirea noastră*. Nu vom repeta aici, ci doar vom atrage atenția într-un mod general asupra faptului că oricine participă în această alegere are diferite dovezi prin care nu numai el o poate discerne, ci, nu după mult timp, și „frații” cu care vine în contact o pot discerne. În această alegere există atât o putere cât și un mesaj. Pentru clasa aleasă, acest mesaj pentru alegere, sau chemare, sau „cuvânt”, nu este numai Evanghelia sau vestea bună, ci pentru ei este mai mult decât atât: este puterea lui Dumnezeu care lucrează în ei ca să voiască și să facă buna Sa plăcere. Ea aduce pentru cei aleși Spiritul sfânt și mare siguranță, iar ei, la rândul lor, sunt gata să vestească în afară cu orice preț Cuvântul Domnului.

*Vol. V, cap. 9

Apostolul scrie către Coloseni (3:12-14) în privința acestei clase alese a Noii Creații, zicând că aceștia trebuie să se dezbrace de vechea apreciere a lucrurilor și să se îmbrace cu una nouă care va recunoaște pe membrii aleși, nu după naționalitate, nici după denominație, ci îi va recunoaște în Cristos pe toți, și numai pe ei, ca fiind Noua Creație aleasă. El spune: „Astfel, deci, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiți-vă unii pe alții și, dacă unul are să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi. Iar peste toate acestea (realizări), îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii”.

Domnul nostru, vorbind despre Biserica aleasă ca întreg, sugerează că ea trebuie să aibă diferite încercări și probe, și ((192)) pare să implice că acestea se vor intensifica spre sfârșitul acestui Veac Evanghelic și că ele vor fi permise în așa măsură încât vor înșela pe toți în afara „chiar celor aleși”. Mat. 24:24*.

*Vezi Vol. IV, cap. 12

În aceasta există o încurajare: nu sugerează că „chiar cei aleși” vor avea o capacitate mintală superioară prin care vor putea discerne diferitele subtilități ale Adversarului în această zi rea; nici nu sugerează că ei vor fi ajuns la perfecțiune în stăpânirea vasului lor pământesc așa încât nu vor putea greși, ci, mai degrabă, înseamnă că celor care rămân în Cristos le va fi acordat har îndeajuns, înțelepciune îndeajuns, ajutor îndeajuns pentru timp de lipsă. Ce mângâiere este în aceasta pentru toți cei care au fugit să găsească adăpost în speranța pusă în fața noastră în Evanghelie! Ce încredere ne dă, simțind că ancora noastră este înăuntru vălului -- în Cristos! Asemenea predestinare este întăritoare, mângâietoare, cum a spus apostolul: „Ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii, ca să fim (în cele din urmă) sfinți și fără pată înaintea Lui, în dragoste; El ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere prin Isus Hristos, pentru Sine, după buna plăcere a voii Sale . . . pentru administrarea plinătății timpurilor, spre a uni în Hristos toate lucrurile care sunt în ceruri și lucrurile care sunt pe pământ. În El am primit o moștenire, fiind rânduiți mai dinainte, după hotărârea Aceluia care lucrează toate după sfatul voii Sale, ca să fim spre lauda slavei Sale, noi (Noua Creație), care mai dinainte am nădăjduit în Hristos”. Efes. 1:4-12.

„În împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri”

Necesitatea eforturilor și a biruințelor în zidirea caracterului pe care Dumnezeu a atașat-o chemării Noii Creații a „chiar celor aleși” își are paralele în natură. Ca o ilustrare a acestui lucru să observăm următoarele:

„Se spune că un om care a dorit să adauge la colecția sa de insecte un fluture imperial, a avut norocul să obțină o gogoașă pe care a ținut-o ((193)) agățată toată iarna în biblioteca sa. Primăvara a găsit fluturele încercând să iasă. Orificiul era așa de mic și fluturele părea că se forțează cu atâta disperare împotriva fibrei tari, încât el a lărgit orificiul cu foarfecele. Ei bine, fluturele frumos, mare, a ieșit dar n-a zburat niciodată. Mai târziu cineva i-a spus că sforțările erau necesare pentru a împinge vigoarea trupului în aripile mari ale insectei. Scutirea de sforțare a fost o bunătate greșită. Efortul avea scopul salvării fluturelui. Morala este evidentă. Sforțările pe care oamenii trebuie să le facă pentru binele natural dezvoltă caracterul așa încât fără ele nu s-ar putea dezvolta. Este bine ca și pentru îmbogățirea spirituală să se facă sforțări”.

Am arătat deja* că Scripturile învață foarte explicit doctrina „harului liber” care va fi introdus grandios imediat ce aleșii vor fi fost completați -- glorificați. În timpul Mileniului ei („Sămânța lui Avraam”) vor binecuvânta toate familiile pământului cu posibilități depline pentru a ajunge la caractere perfecte, restabilire completă și viață veșnică.

*Vol. I, pag. 96

Fără pată
-- Iuda 24 --

Fără pată în prezența Sa slăvită!
Sufletul mi-a fost mișcat,
Inima a ajuns la ceruri
La cuvântu-I fermecat.

Să mă prezinți fără pată?
Doamne, iartă-mi îndoiala, am strigat.
Mâini, picioare, coastă, Tu ai arătat
Iubitoarei îndoieli odată.

Pentru mine, o, înalță o scară!
Strălucind de aur, tot mai sus,
Ca speranța gându-acesta să cuprindă
Și s-ajung la al credinței înalt punct!

Cerând astfel, iată-mi scara,
În zi perfectă ajungând,
Ieșită dintr-o poveste
Lăsată de cineva-n drum.

O regină, zice istoria,
Căutând noutăți mereu,
O găsise într-o moară
Unde numai zdrențe se vedeau.

((194))

Zdrențe, ca cele din șanțuri,
De orice forme și culori;
Iar copiii ce le-adunară
Erau și ei zdrențe, de la creștet până-n tălpi.

Ce poți face cu aste lucruri decăzute?
De la ea veni întrebarea atunci.
În alb desăvârșit, zise stăpânul, eu le voi topi;
Și un zâmbet fața îi înveseli.

Alb? zise atunci regina pe ton de îndoială;
Dar toate astea-s roșii precum e cârmâzul,
Nimic să le albească nu poate, și asta-i sigur,
Pentru ca-n ochii tăi ele să fie potrivite.

Răspunde el atuncea, chiar de-i greu
Culorile toate să scot,
Puterea aceea eu o am
Ca fulgul alb de nea să le transform.

Atunci cuvintele acelea simple
În ecou se-nvolburau în mintea mea:
Cârmiziu -- satacojiu, -- alb ca fulgul de nea;
Omul acela poate? Și Dumnezeu n-ar putea?

Ei, și mai târziu, odată,
(Așa zice povestea fermecată)
Regina un dar primi
De la stăpânul morii.

Straturi, straturi albe, pure;
Cea mai scumpă țesătură,
Cu numele-i lucind în lumină
Pe hârtia albă, fină.

Scumpă învățătură, așa scria stăpânul,
Mi-a dat prin aceasta moara mea,
Arătând cum Cristos poate aduna
Inimi cât de slabe, de pe uscat și de pe ape;

Și din stacojiu apoi să scoată
Acel alb ca neaua, într-o retortă cerească,
Și pe fiecare cu-al Său nume să pecetluiască,
Apoi să-i aducă-n casa împărătească.

* * * *

O, ce viziune fermecată m-a cuprins!
Porțile cerului păreau că s-au deschis,
Iar eu lângă El stam în lumina clară,
Lângă dragul Mântuitor, fără pată.

Fără pată în prezența Sa slăvită!
Fără pată în lumina aceea strălucită!
Dragostea-I maiestuoasă, tandră, pură,
Îmi făcuse stacojiul alb ca neaua și fără încrețitură.