((33))

Împăcarea omului cu Dumnezeu - Studiul II
Autorul Împăcării

Cel Atotputernic, Iehova — Mântuitorul păcătoşilor, prin Cristos — „Vrednic este Mielul” — „Cel ce există de la Sine” — Cel ce sunt — O tradiţie falsă — Întemeiată pe falsificare — Unitatea Tatălui şi a Fiului arătată în Scripturi — Folosirea scripturală a cuvântului Iehova şi a titlului Domn — Cuvântul Dumnezeu în Vechiul Testament — În Noul Testament — Mărturia armonioasă a Bibliei — „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” — El n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă [cu Dumnezeu] — „Pentru noi este un singur Dumnezeu Tatăl ... şi un singur Domn Isus Hristos”

IEHOVA Dumnezeu Îşi pretinde calitatea de autor al marelui plan de Împăcare, care tocmai am văzut că este în curs de desfăşurare, care a început la Calvar şi nu va fi complet până la sfârşitul Veacului Milenar, când Domnul Isus Cristos, mijlocitorul Împăcării, va preda stăpânirea pământului restaurat şi în deplină subordonare Tatălui. În armonie cu aceasta sunt numeroase declaraţii din Scripturi, de exemplu: „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău”; „Eu sunt Iehova şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor”; „Eu sunt Iehova, Mântuitorul tău, Răscumpărătorul tău, Puternicul lui Iacov”; „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, din ţara Egiptului încoace. Tu cunoşti că nu este alt Dumnezeu afară de Mine şi nu este alt Mântuitor afară de Mine”. Iarăşi: „Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii şi acum şi în veci! Amin”. Precum şi: „Nădăjduim în Dumnezeul Cel viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor şi mai ales al celor credincioşi”. Isa. 43:3, 11; 60:16; Osea 13:4; Iuda 25; 1 Tim. 4:10; Tit 1:3; 2:10.

Dacă această idee ar fi pe deplin acceptată — că Atotputernicul Iehova Însuşi este Mântuitorul, Autorul marelui plan de ((34)) mântuire şi executorul lui, prin agenţii şi reprezentanţii Săi binevoitori — pe mulţi i-ar elibera de concepţiile false despre relaţia între Tatăl ceresc şi Fiul Său ceresc, în ceea ce priveşte mântuirea omenirii. Aceasta n-ar mai lăsa loc pentru vederea aproape blasfematoare asupra acestui subiect, susţinută de un număr considerabil de creştini declaraţi, şi anume, că Tatăl ceresc S-a ridicat cu mânie, căutând să ucidă sau să tortureze pe omul păcătos, şi că Fiul ceresc, Domnul nostru Isus, plin de dragoste şi milă (care I-a lipsit Tatălui, conform acestei teorii) a intervenit şi a mulţumit răutatea şi mânia Tatălui ceresc, primind lovitura de mânie în locul omului, iar acum Iehova este împăcat numai pentru că, fiind drept, nu poate cere iarăşi de la păcătos ceea ce deja fusese plătit prin sângele preţios al lui Cristos. Cu cât cei care susţin această părere groaznic de eronată despre Împăcare se debarasează mai repede de ea, cu atât perspectiva lor de progres în lucrurile spirituale — în cunoştinţa, îndurarea şi dragostea faţă de adevăratul Dumnezeu — va fi mai bună.

Vederea corectă asupra subiectului ni-L arată pe Tatăl ceresc ca fiind perfect în toate atributele nobleţei de caracter: perfect în dreptatea Sa, aşa încât sentinţa dreaptă a legii Sale drepte nu poate fi călcată nici chiar de El Însuşi; perfect în înţelepciune, aşa încât planul şi aranjamentul Său, nu numai în privinţa creării omului, ci şi în privinţa mântuirii omului, a Împăcării etc., au fost toate aşa de complete încât nici un eveniment neprevăzut sau eşec nu putea să apară, şi nici vreo necesitate de schimbare a planului divin; după cum este scris: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” şi „Zice Domnul, care face aceste lucruri, cunoscute din veşnicie”; perfect de asemenea în dragostea Sa, mai mare dragoste decât aceasta n-ar putea exista, şi totuşi acea dragoste în deplin echilibru şi acord cu celelalte atribute divine, aşa încât a putut cruţa pe păcătos numai în armonie cu programul just stabilit de înţelepciunea divină; perfect de asemenea în putere, aşa încât toate scopurile Sale bune, intenţiile bune, programul Său drept şi intenţiile Sale iubitoare, deplin coordonate, vor fi executate şi vor aduce rezultatul intenţionat de la început, aşa cum este scris: „Cuvântul Meu, care ((35)) iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face ce Îmi este plăcut şi va împlini lucrul pentru care l-am trimis”. Isa. 55:11; Mal. 3:6; Fapt. 15:18.

Când privim astfel, din punctul de vedere scriptural, că marele Iehova Însuşi este Autorul mântuirii aduse nouă prin Domnul nostru Isus, aceasta ne face să-L onorăm şi să-L iubim mai mult şi mai cuvenit pe Dumnezeul nostru Atotputernic, în timp ce nu scade din onoarea, iubirea şi stima în care-L păstrăm şi-L respectăm în mod cuvenit pe Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos. Căci noi vedem în Fiul ceresc chipul Tatălui ceresc, şi-L recunoaştem ca „Solul Legământului” prin care îi vor fi aduse omenirii toate binecuvântările legământului lui Iehova, şi fără de care nu se poate obţine nici una din binecuvântările divine. În armonie cu acest gând, că Domnul Isus acţionează în lucrarea mântuirii, ca şi în toate lucrurile, ca reprezentantul Tatălui, Iehova, notaţi următoarele declaraţii ale Scripturilor:

„Când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui faţă de oameni, El ne-a mântuit ... prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru.” Tit 3:4-6.

„Pe El, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.” Fapt. 5:31.

„Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii.” 1 Ioan 4:14.

„Pavel, apostol al lui Isus Hristos, potrivit poruncii lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi a lui Hristos Isus, nădejdea noastră.” 1 Tim. 1:1.

„Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru ... Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus.” 1 Tim. 2:3, 5.

Să remarcăm de asemenea cuvintele Domnului nostru Isus asupra acestui subiect:

((36))

„Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi; judec după cum aud.” Ioan 5:30.

„Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” [pe ucenici]. Ioan 20:21.

„Cât despre ziua aceea sau ceasul acela [când va fi stabilită Împărăţia cerească], nu ştie nimeni: nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.” Marcu 13:32.

„Timpurile sau perioadele ... Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa.” Fapt. 1:7.

„Lucrările pe care le fac Eu în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc.” Ioan 10:25.

„Voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu.” Luca 24:49.

„Eu am venit în Numele Tatălui Meu.” Ioan 5:43.

„Lucrurile pe care le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl.” Ioan 12:50.

„Tatăl este mai mare decât Mine.” Ioan 14:28.

„Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Ioan 20:17.

„Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat”

Însuşi Domnul nostru Isus ne-a dat, în ultima carte a Bibliei, „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu ca să arate robilor Săi” (Apoc. 1:1 ), o imagine foarte frumoasă a acestui subiect al Împăcării, ilustrând planul general de răscumpărare a omului din păcat şi din blestemul lui. Această imagine se găseşte în Apocalipsa 5. Acolo Tatăl ceresc, Cel Îmbătrânit de Zile, este prezentat stând pe tronul ceresc, iar în mâna Sa un sul scris pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluit cu şapte peceţi. Acest sul, reprezentând planul divin cunoscut numai de Tatăl, Iehova Însuşi, a fost ţinut în propria Sa putere — în propria Sa mână — până când cineva se va dovedi vrednic să-l cunoască şi să devină executorul lui, ca agent şi ((37)) reprezentant onorat al lui Iehova. Imaginea simbolică continuă, arătând că până la timpul când Domnul nostru Isus a suferit pentru noi la Calvar, „Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu”, nimeni n-a fost găsit (dovedit) vreodată vrednic să preia planul divin şi nici chiar să-i înţeleagă conţinutul.

Dar când Domnul nostru Isus Şi-a dovedit loialitatea faţă de Tatăl ceresc prin supunerea Sa, nu numai în aceea că S-a umilit ca să ia starea omului pentru suferinţa morţii, dar şi în aceea că a ascultat chiar „până la moarte”, ba mai mult, chiar „până la [infama] moarte de cruce”, atunci şi prin aceasta, El S-a dovedit vrednic de toată încrederea. După cum declară apostolul: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ” (Filip. 2:9-11). La acest punct imaginea pe care o analizăm (Apoc. 5:9-13) Îl arată pe Domnul nostru Isus ca Mielul care a fost înjunghiat, căruia I S-a adus închinare şi despre care a fost anunţat: Vrednic este Mielul! „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi din orice neam.” Astfel ne este ilustrată marea înălţare a reprezentantului Tatălui ceresc, „Solul [slujitorul] legământului”. Datorită umilinţei, supunerii şi ascultării Sale complete faţă de voinţa Tatălui, din acel moment El este declarat părtaş la tronul Tatălui, şi, prin propriul aranjament al Tatălui, vestirea a fost făcută printre toate oştile cereşti: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare”; şi în cele din urmă „toate făpturile” vor înţelege că Iehova L-a înălţat foarte mult pe Unicul Său Fiu Conceput, chiar la asociere cu El în Împărăţie, şi vor rosti cu voce tare aprobarea spunând: „A Celui care stă pe scaunul de domnie [al Universului — Iehova] şi a Mielului ((38)) să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!” Nu este de mirare că suntem învăţaţi că din acel moment toţi oamenii vor onora pe Fiul Cel înălţat aşa cum Îl onorează pe Tatăl care L-a înălţat pe El atât de mult. Ioan 5:23.

Apostolul declară că această glorificare a lui Isus dă o ilustraţie a legii divine, că „cine se smereşte va fi înălţat”. Dar să remarcăm de asemenea în această imagine simbolică (vers. 13) că înălţarea Domnului nostru Isus Cristos la slavă, onoare, putere şi stăpânire nu implică faptul că Tatăl ceresc cedează tronul din cer în favoarea Lui, nici că Tatăl şi Fiul sunt una în persoană, pentru că ambele persoane sunt recunoscute; Tatălui, ca întotdeauna, fiindu-I dat primul loc în laudă şi onoare. Şi aceasta iarăşi ne aminteşte cuvintele Domnului nostru: „Vă pregătesc [vouă, ucenicilor Mei] o împărăţie, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie” (Luca 22:29). Şi iarăşi zice către urmaşii Săi credincioşi: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie”. Apoc. 3:21.

Ca o mărturie suplimentară a faptului că întreaga lucrare a răscumpărării este de la Tatăl dar prin Fiul, să remarcăm declaraţia apostolului, că Dumnezeu „la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit în persoana Fiului, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor [promise] şi prin care a făcut şi veacurile. El ... a făcut prin Sine curăţirea păcatelor şi S-a aşezat la dreapta Măririi [a lui Iehova] în locurile preaînalte, luând un loc cu atât mai presus de îngeri”. Şi iarăşi declară despre El: „Avem un astfel de Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi [al lui Iehova], în ceruri, ca slujitor al Locului preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat de Domnul [Iehova], nu de om”. Acelaşi apostol declară iarăşi: „El [Domnul nostru Isus], după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (Evr. 1:2-4; 8:1; 10:12). El iarăşi ne ((39)) îndeamnă să continuăm „privind ţintă la Isus, Căpetenia [începătorul] şi Desăvârşirea credinţei noastre, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu”. Apoi ne îndeamnă să ne gândim la „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei” şi „care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, potrivit lucrării puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi şi L-a pus să stea la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare” (Evr. 12:2; Efes. 1:17-22). Apostolul Petru iarăşi declară despre Domnul nostru Isus că El „stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălţat la cer şi Şi-a supus [prin Tatăl] îngerii, stăpânirile şi puterile”. 1 Pet. 3:22.

Toate aceste diferite scripturi arată cât se poate de clar înălţarea foarte sus a Domnului nostru Isus Cristos, ca răsplata Tatălui pentru ascultarea Lui minunată şi pentru manifestarea spiritului de iubire al Tatălui, în sacrificiul de Sine pentru păcătoşi; ele însă nu arată nici că Domnul Isus a fost Tatăl, nici că El a fost înălţat să ia locul Tatălui pe tronul ceresc, sau în afecţiunea şi adorarea creaturilor Sale inteligente. Dimpotrivă, ele Îl arată clar pe Tatăl ceresc ca fiind superior în onoare şi putere, ca fiind Binefăcătorul care astfel L-a glorificat şi înălţat pe Fiul şi L-a pus la dreapta Sa, sau în locul de favoare principală, şi L-a făcut părtaş la tronul sau la stăpânirea Împărăţiei cereşti, îngerii şi toate oştirile cerului fiindu-I supuse. Într-adevăr, aşa de tare este uneori limbajul folosit în privinţa marii înălţări a Domnului nostru Isus şi a deplinătăţii puterii acordate Lui de către Tatăl, încât într-o împrejurare scriitorul inspirat a considerat foarte potrivit să atragă atenţia asupra faptului că nici una din aceste declaraţii despre marea Sa înălţare nu implică ((40)) nici că El a fost egal cu Tatăl, nici că I-a fost superior: prin urmare El zice, vorbind despre domnia Milenară a lui Cristos: „Trebuie ca El [Cristos] să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea. Căci El [Tatăl] «a supus totul sub picioarele Lui [ale Fiului]». Dar când [Tatăl] zice că totul I-a fost supus [Fiului], se înţelege că afară de Cel [Tatăl] care I-a supus totul [Fiului]. Şi când toate [lucrurile pământeşti] Îi vor fi supuse [Fiului], atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui [Tatălui] care I-a supus toate [Fiului], pentru ca Dumnezeu [Tatăl] să fie totul în toţi”. 1 Cor. 15:25-28.

„Cel ce există prin Sine”

Atotputernicul Dumnezeu Şi-a însuşit şi a declarat că numele Său este Iehova, care înseamnă „Cel ce există prin Sine” sau „Nemuritorul”. Astfel citim cuvintele Sale către Moise, care spun: „Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca Dumnezeul Cel Atotputernic [cel mai înalt sau cel mai puternic Dumnezeu]; dar n-am fost cunoscut de ei sub Numele Meu ca «Iehova»” (Exod. 6:3). Dumnezeu a fost recunoscut de atunci printre poporul Său după acest nume, Iehova. Numele este folosit de sute de ori în tot Vechiul Testament, dar este ascuns într-o mare măsură cititorilor de limbă engleză [şi română — n. e.] printr-o eroare a traducătorilor, care l-au tradus prin „Domn”. Poate fi însă recunoscut uşor, fiind întotdeauna scris cu majuscule mici când este folosit pentru numele sacru, Iehova.

Astfel în prima poruncă dată lui Israel Domnul a zis: „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău ... Să nu ai alţi dumnezei [puternici] afară de Mine [egali Mie] ... căci Eu, Iehova, Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu gelos”. Exod. 20:2-5.

Moise mai spune: „Ascultă, Israele: «Iehova Dumnezeul nostru este singurul Domn” — Iehova. „Să iubeşti pe Iehova ((41)) Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta»” (Deut. 6:4, 5). Şi acesta este chiar pasajul de scriptură pe care Domnul nostru Isus îl recomandă ca însăşi esenţa adevărului. Când L-au întrebat care este cea mai mare poruncă, El a spus, citând această scriptură: „Să iubeşti pe Domnul [Iehova] Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă” (Mat. 22:37, 38). Citim iarăşi: „Eu sunt Iehova, acesta este Numele Meu; şi slava [onoarea] Mea n-o voi da altuia” (Isa. 42:8). Contextul să nu treacă neobservat, deoarece această declaraţie clară, că numele Iehova este exclusiv al „Tatălui luminilor în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare”, urmează imediat anunţării profetice a lui Mesia ca Fiul-slujitor onorat şi ales al lui Iehova, zicând:

„Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu! Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti popoarelor judecata ... El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ; şi insulele vor aştepta legea Lui. Aşa vorbeşte Dumnezeu, Iehova ... «Eu, Iehova, Te-am chemat în dreptate şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina popoarelor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă [moarte] pe cei legaţi şi din închisoare pe cei care locuiesc în întuneric. Eu sunt Iehova, acesta este Numele Meu»”. Isa. 42:1-8.

Numele Iehova aplicat numai Tatălui gloriei

Se ridică uneori pretenţia că în Scripturi numele Iehova I se aplică Domnului nostru Isus şi ca atare acesta nu este numele distinctiv şi special al Tatălui ceresc. Aceasta este o greşeală; dar spre folosul tuturor vom examina aici textele despre care unii presupun că sprijină această pretenţie. Vom arăta că ele nu contrazic textele anterioare ((42)) care spun că acesta este numele cuvenit şi special al marelui „Eu sunt”.

(1) Textul pe care aceştia se sprijină mai cu seamă pentru a dovedi că numele Iehova poate fi considerat pe bună dreptate numele lui Isus Cristos este: „Voi ridica lui David un Vlăstar drept. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară ... şi iată Numele pe care i-L vor da: «Domnul, dreptatea noastră”. Ier. 23:5, 6.

Evident că acest text se referă la Domnul nostru Isus şi la domnia Sa Milenară; iar numele în ebraică este Iehova Ţidkenu. Care este explicaţia? Simplă: traducătorii, în zelul lor de a găsi un loc unde numele Iehova să fie asociat cu Isus ca un nume, ne-au dat o traducere slabă. N-ar fi apărut nici o dificultate dacă ar fi fost tradus: „Acesta este numele pe care i-L vor da: Dreptatea noastră de la Iehova”. Şi ce potrivit este acest nume cu lucrarea şi funcţia Domnului nostru Isus. N-a fost El oare reprezentantul dreptăţii lui Dumnezeu şi n-a suferit El oare pedeapsa Dreptăţii ca răscumpărarea omului — pentru ca Dumnezeu să poată fi drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul celui care crede în Isus? Desigur că nici un nume n-ar putea fi mai potrivit.

Să nu se treacă cu vederea că exact acest nume Iehova Ţidkenu mai apare în scrierile aceluiaşi profet. Dar prietenii noştri niciodată nu atrag atenţia asupra lui, iar traducătorii, deşi îl traduc prin aceleaşi cuvinte englezeşti, nu redau acele cuvinte cu majuscule ca în celălalt caz. De ce? Pentru că relaţiile contextuale arată că Iehova Ţidkenu va fi numele Bisericii întregi, Noul Ierusalim; „Şi iată cum Îl vor numi: [Iehova Ţidkenu], Dreptatea noastră de la Iehova”. Ier. 33:16.

Şi toţi pot vedea uşor că acest nume va fi potrivit pentru Biserica glorificată; ea nu numai că împărtăşeşte suferinţele Domnului ei pentru dreptate, „împlinind ce lipseşte necazurilor lui Hristos” (Col. 1:24; 1 Pet. 5:9), dar şi îi este promisă o parte în toate gloriile Domnului ei, după cum o soţie împărtăşeşte onorurile şi numele soţului ((43)) ei: întocmai cum Biserica poartă numele lui Cristos, ca membri ai corpului lui Cristos. Apoc. 3:12; 19:7; 21:9.

Aceste exemple nu sunt singurele în care numele Iehova este folosit pentru a compune alt nume. Să remarcăm că muntele unde Avraam l-a oferit ca jertfă pe Isaac şi unde Dumnezeu ia dat un berbec de jertfă ca înlocuitor pentru Isaac a fost numit de către el Muntele Providenţei lui Iehova — Iehova Iire (Gen. 22:14). Moise a numit altarul pe care l-a construit: Iehova Nisi sau Stindardul lui Iehova (Exod. 17:15). Ghedeon a construit un altar şi l-a numit Iehova-Şalom — Pacea lui Iehova (Jud. 6:23, 24). Ezechiel a profeţit despre o cetate viitoare al cărei nume va fi Iehova Şama — Minunea lui Iehova. Ezec. 48:35.

(2) S-a sugerat că acolo unde este relatat că Iehova S-a arătat lui Avraam (Gen. 18:1) şi lui Moise (Exod. 3:3-15) trebuie să fie vorba despre Isus Cristos în starea Sa preumană şi ca atare numele trebuie să fie al Lui. Noi răspundem că un astfel de raţionament este nejustificat: că, dacă numele s-ar aplica la altul, acest lucru ar indica doar că un astfel de servitor a fost foarte apreciat de Iehova şi într-adevăr a fost tratat cu acea ocazie ca un administrator sau un reprezentant — împuternicit şi să exercite puterea divină. În Exodul 3:2 suntem clar informaţi că unul care reprezintă pe Iehova şi-I foloseşte numele Lui cel mai distins, „Eu sunt”, a fost „îngerul [mesagerul] lui Iehova”. Noi nu ne îndoim nici măcar o clipă că acest mesager onorat a fost „Cuvântul” din Ioan 1:1, Domnul nostru Isus în starea Sa preumană. Dar cel mai înalt şi mai onorat mesager nu trebuie să fie confundat cu cel pe care-l reprezintă, în numele căruia vorbeşte şi a cărui putere a exercitat-o şi i-a acordat-o lui Moise.

(3) Isaia 40:3 se referă la misiunea lui Ioan Botezătorul, „Pregătiţi în pustie calea lui Iehova”; şi ni se cere să considerăm aceasta ca o dovadă că Isus nu este decât un alt nume al lui Iehova. Dar iarăşi răspundem: nu este aşa! Isus a fost într-adevăr servitorul onorat al lui Iehova şi reprezentantul Său printre oameni în sensul cel mai deplin; dar El Însuşi ((44)) declară: „Tatăl M-a trimis”, „Judec după cum aud”, „Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi”, „Tatăl este mai mare decât Mine”. Şi noi trebuie să-L credem pe mesager. Faptul este, aşa cum s-a arătat deja*, că Ioan Botezătorul a preumbrit doar un Mesager mai mare, chiar întreaga Biserică creştină în trup; care la rândul ei va introduce pe Cristosul Cap şi corp în gloria spirituală, iar lucrarea acelui Cristos glorificat va fi încă un pas mai departe în aceeaşi mare lucrare de pregătire a căii lui Iehova şi de aducere a locului picioarelor Sale la starea glorioasă. Şi această lucrare, când va fi încheiată la sfârşitul Mileniului, va fi împlinirea completă a acestei profeţii. Vezi 1 Cor. 15:24-28; Ioan 6:57; 5:30; 10:28.

*Vol. II, cap. 8

(4) Apostolul vorbeşte despre Domnul nostru Isus ca despre „Domnul slavei” (1 Cor. 2:8), şi ni se cere să considerăm aceasta ca dovadă că El este Tatăl, Iehova, pentru că în Psalmul 24:7-10 Tatăl este numit „Împăratul slavei”. Noi răspundem că astfel de argumente slabe cum este acesta dovedesc numai slăbiciunea teoriei în sprijinul căreia sunt prezentate aceste argumente. Domnul nostru Isus va fi într-adevăr maiestuos, un Împărat al slavei, în timpul Veacului Milenar, când va mânui sceptrul pământului în numele şi puterea lui Iehova: dar acelaşi apostol inspirat arată clar, în aceeaşi epistolă în care-L numeşte pe Isus „Domnul slavei”, că atunci când Împărăţia Sa va ajunge la gradul ei cel mai înalt de glorie, aceasta va fi predată Tatălui „care I-a supus toate [Fiului] pentru ca Dumnezeu [Tatăl] să fie totul în toţi”.

(5) În două descrieri profetice ale Împărăţiei Milenare a lui Cristos se spune: „Se va întâmpla în zilele din urmă că muntele [Împărăţia] casei lui Iehova va fi întemeiat ca cel mai înalt munte [stăpânind peste alte împărăţii] ... şi multe popoare se vor duce şi vor zice: «Veniţi să ne suim la muntele [Împărăţia] lui Iehova ... ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui ... El va fi Judecătorul neamurilor”. Isa. 2:2-4; Mica 4:1-3.

((45))

Se pretinde că deoarece Cristos trebuie să domnească, să judece şi să deţină Împărăţia în timpul Mileniului, numele Iehova de aici trebuie să fie considerat ca numele lui Cristos. Noi răspundem: nu este aşa! Nu trebuie să fie uitat că toate binecuvântările sunt de la Tatăl, chiar dacă toate sunt prin Fiul (1 Cor. 8:6). Şi astfel ne-a învăţat Domnul nostru Isus să spunem în rugăciunea Sa model: „Tatăl nostru care eşti în ceruri ... Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ” (Mat. 6:9, 10). Acest lucru este arătat şi în scripturile conexe (Mica 4:8) unde Cristosul [„cap” şi „corp” — noul Ierusalim] este numit „turn al turmei” la care va veni mai întâi stăpânirea — pierdută de Adam în Eden, răscumpărată de Isus la Calvar.

(6) „Betleeme Efrata ... din tine Îmi va ieşi Cel care va stăpâni în Israel şi a cărui origine este din timpuri străvechi, din zilele veşniciei” (Mica 5:2). Ni se cere să acceptăm aceste cuvinte ca dovezi că Isus a fost Iehova — din veşnicie în veşnicie — pentru că Moise a declarat: „Iehova ... din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu”. Ps. 90:1, 2.

Noi răspundem că aici se cere să se tragă o concluzie neraţională — contrară nu numai sutelor de exemple de folosire a numelui Iehova în alte scripturi, dar contrară de asemenea şi relaţiilor contextuale în care se găsesc aceste cuvinte. Citind mai departe până la Mica 5:4, găsim că se spune despre Mesia: „El Se va scula şi îi va paşte turma [lui Iehova — Ps. 23:1] cu puterea lui Iehova, în măreţia Numelui lui Iehova, Dumnezeului Său”.

Nimic n-ar putea fi mai explicit în legătură cu acest subiect. Ce înseamnă deci cuvintele din Mica 5:2? Răspundem că ele pot fi înţelese corect astfel: „A cărui origine este [prezisă] din timpuri străvechi, din zilele veşniciei [venirea Sa şi rolul Său mesianic au fost intenţionate şi prevăzute în planul divin]”.

(7) Se face referire la profeţia din Isaia 25:6-8 despre Împărăţia Milenară şi ni se cere să o considerăm ca dovadă că numele Iehova este aplicabil la Domnul nostru Isus, deoarece acolo se spune că „Iehova oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor pe muntele [Împărăţia] acesta un ospăţ de ((46)) mâncăruri gustoase ... nimiceşte moartea pe vecie. Stăpânul Iehova va şterge lacrimile de pe toate feţele”.

Noi răspundem: nu. Aceasta este departe de a fi o astfel de dovadă. Trebuie să observăm într-adevăr că Domnul nostru, Cristos cel glorificat, este reprezentat ca vorbitor, iar lucrarea Sa din Veacul Milenar este rezumată pe scurt în primul verset al acestui capitol: „Iehova, Tu eşti Dumnezeul meu; pe Tine Te voi înălţa [onora]! Laud Numele Tău”. Acesta va fi rezultatul domniei Milenare, iar la încheierea ei toate lucrurile vor fi supuse iarăşi lui Iehova, a cărui putere, lucrând prin Cristosul, va fi să-I supună Lui toate lucrurile. Mesia vine pe pământ ca slujitorul puternic şi reprezentantul lui Iehova, Emanuel, „Dumnezeu este cu noi”. Această vedere este confirmată perfect de către apostolul Pavel, care, după ce citează din această profeţie şi arată împlinirea ei prin distrugerea morţii adamice în timpul Mileniului, spune: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa [eliberarea — triumful] prin Domnul nostru Isus Hristos”. 1 Cor. 15:57.

(8) Ni se cere să considerăm ca dovadă că numele Iehova aparţine în mod cuvenit Domnului nostru Isus, faptul că El este numit — Minunat, Sfătuitor (îndrumător sau model miraculos), Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii — Isa. 9:6.

Vom examina mai târziu semnificaţia deplină a acestei scripturi, remarcând la acest punct doar faptul că nimic de aici nu ne îndreptăţeşte să aplicăm numele Iehova la Isus cel vrednic de adorare, Domnul şi Învăţătorul nostru. Să remarcăm însă că dacă aceasta ar fi fost ideea, nu putea fi găsit un loc mai bun decât acesta pentru a adăuga numele Iehova printre celelalte titluri. Dar, dimpotrivă, chiar versetul următor declară: „Iată ce va face râvna lui Iehova al oştirilor” (împlinirea profeţiei). Versetul 7.

(9) „Spune cetăţilor lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru! Iată, Stăpânul [Adonai] Iehova va veni cu putere şi braţul Lui va domni pentru El ... El Îşi va paşte turma ca un Păstor».” Isa. 40:9, 10, 11.

((47))

Ni se spune că desigur acesta este un pasaj în care Răscumpărătorul nostru este numit cu marele nume Iehova. Dar noi răspundem: nu — aici El este numit „braţul” lui Iehova, ca şi în alte locuri: Braţul puternic al lui Iehova „va domni pentru El” până va doborî toată autoritatea şi puterea contrară lui Iehova şi legii Sale drepte — până când va face să biruie judecata; până când locul picioarelor lui Iehova (pământul, aşternutul picioarelor Sale) va fi făcut glorios — şi va fi predat Împărăţia lui Dumnezeu, chiar Tatălui. 1 Cor. 15:24-28; Mat. 12:20.

Alte exemple în care Domnul nostru Isus este reprezentat profetic ca „braţul drept” sau puterea lui Iehova sunt:

„Cine a crezut vestirea [propovăduirea] noastră? Şi cui i s-a descoperit braţul lui Iehova? [Puţini recunosc Braţul Domnului în acest veac — „nu mulţi mari” etc.] ... El era dispreţuit şi părăsit de oameni.” Isa. 53; Ioan 12:38.

„Insulele vor aştepta cu nădejde în Mine şi se vor încrede în braţul Meu.” Isa. 51:5, 9.

„Iehova Şi-a dezgolit braţul Său cel sfânt înaintea tuturor popoarelor [la stabilirea Împărăţiei Sale]; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.” Isa. 52:10.

„Atunci braţul Lui [al lui Iehova] I-a adus mântuire ... «Un Răscumpărător va veni pentru Sion, pentru cei ai lui Iacov, care se vor întoarce de la păcatele lor», zice Iehova.” Isa. 59:16-20.

(10) În Ioan 12:41 citim: „Isaia a spus aceste lucruri, când a văzut slava Lui şi a vorbit despre El”. Ni se cere să recunoaştem că aceasta probabil se aplică la Isaia 6:1. Noi răspundem că credem aceasta: dar să remarcăm că acest cuvânt ebraic redat prin Domn în acel verset nu este Iehova, ci Adonai; problema noastră în discuţie acum este că numele Iehova nu se aplică în mod cuvenit la nimeni în afară de Tatăl ceresc — chiar dacă poate fi aplicat la mesagerii Săi speciali în timp ce aceştia vorbesc sau acţionează pentru El ca reprezentanţi în numele Său.

Noi nu contestăm că Adonai este uneori folosit ca unul din multele titluri ale Tatălui ceresc. Noi pretindem că în acest ((48)) text nu se aplică la Tatăl, ci la Fiul. La fel, acelaşi cuvânt Adonai este folosit referitor la Cristos şi la Împărăţia Sa Milenară în Psalmul 2 (4-9): „Domnul [Adonai] Îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui le vorbeşte şi în aprinderea Sa îi îngrozeşte ... Domnul [Iehova] Mi-a zis: «Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut»”.

Dar probabil cineva ar putea pretinde că Adonai din Isaia 6:1 trebuie să se refere la aceeaşi persoană ca şi Iehova din versetele 3 şi 5. Noi răspundem: nu este aşa; „Solul legământului”, reprezentantul lui Iehova putea fi foarte bine salutat cu laudă în numele Tatălui pe care-L reprezenta. Remarcaţi iarăşi în versetul 8 că nu Iehova este cel care dă mesajul, nici cel care pronunţă judecata, ci Adonai, pentru că Tatăl „a dat toată judecata Fiului”. Mat. 23:34, 36, 38; Ioan 5:22, 27.

Ar putea fi citate şi alte exemple de referiri la Domnul nostru Isus în strânsă legătură cu numele Iehova, în ebraică fiind însă folosit alt cuvânt, dar tradus de asemenea Domn în versiunea comună a Bibliei. Să remarcăm declaraţia din Maleahi: „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi Domnul [Adon, din aceeaşi rădăcină ca Adonai] pe care-L căutaţi, deodată va intra în templul Său, Solul legământului în care găsiţi plăcere; iată că vine, zice Domnul [Iehova] oştirilor ... El ... va curăţi pe fiii lui Levi, îi va purifica aşa cum se curăţă aurul şi argintul şi vor aduce Domnului [Iehova] un dar de mâncare în dreptate”. Mal. 3:1-4.

Încă o astfel de referinţă familiară se găseşte în nobilul psalm mesianic, care declară: „Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor. Harul este turnat pe buzele tale; de aceea Dumnezeu te-a binecuvântat pe vecie ... Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; sceptrul împărăţiei Tale este un sceptru de dreptate. Tu ai iubit dreptatea şi ai urât răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe însoţitorii Tăi”. Apoi se face referire la Biserică, fiind numită fiica Tatălui şi mireasa, soţia Mielului, şi este îndemnată să ((49)) respecte pe Fiul Împăratului ca Domnul ei — „atunci împăratul îţi va dori frumuseţea. Şi fiindcă este domnul tău [Adon — nu Iehova], adoră-l”. Ps. 45:2-11; Evr. 1:8, 9; 1 Cor. 11:3; Efes. 5:23; Ioan 5:23.

(11) Ni se cere să considerăm declaraţia lui Isaia (8:13, 14) ca o dovadă că numele Iehova este în mod potrivit aplicabil Domnului nostru Isus. Ea spune: „Sfinţiţi însă pe Iehova al oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi”. Accentul este pus pe versetul următor, care spune, fără să precizeze cine: „El va fi ... o piatră de poticnire, o stâncă de cădere pentru amândouă casele lui Israel”. Noi nu putem admite aceasta ca o dovadă, deoarece, chiar dimpotrivă, contextul arată o a treia parte (în afară de Iehova şi de profet), chiar Domnul nostru Isus care spune: „Leagă această mărturie, pecetluieşte legea între ucenicii Mei. Eu Îl voi aştepta pe Iehova ... Iată, eu şi copiii pe care mi i-a dat Iehova”. Isa. 8:16-18; compară cu Evrei 2:13.

(12) Se face referire la Psalmul 110 ca dovadă că Domnul nostru Isus este numit în Scriptură Iehova. Noi răspundem că nici un argument nu putea fi dus atât de departe sau nu putea fi mai neadevărat. Dimpotrivă, el dovedeşte contrariul: „Iehova a zis lui Adon: «Stai la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale ... Adonai este la dreapta Ta [a lui Iehova] şi zdrobeşte” etc. Precum şi: „Iehova a jurat şi nu-I va părea rău: «Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec»”. Ps. 110:1, 4, 5.

Oricine nu poate vedea că Cel la care se face referire este înălţat la dreapta lui Iehova sau la poziţia de favoare principală şi este făcut preot al Rânduielii noi, este desigur orbit de prejudecata sa. Noi însă le supunem acestora spre examinare însăşi interpretarea Domnului nostru şi aplicarea acestor cuvinte la Sine Însuşi, prezentându-Se ca fiind Adon, Domnul lui David, înălţat de către Domnul Său, Iehova. Mat. 22:44, 45.

Apostolul Petru, vorbind sub influenţa Spiritului sfânt la Cincizecime, a aplicat la fel aceste cuvinte. Şi apostolul Pavel se referă la ele în acelaşi sens. Fapt. 2:34; Evr. 1:13; 10:12, 13.

((50))

(13) Deoarece Domnul nostru Isus este recunoscut a fi Marele Învăţător, se pretinde că El a împlinit prezicerea: „Toţi fiii tăi vor fi învăţaţi de Iehova” (Isa. 54:13). Ca răspuns şi ca o contrazicere, supunem spre examinare propriile cuvinte ale Domnului nostru Isus. El a citat tocmai aceste cuvinte ale profetului în discursul Său şi a arătat clar că El n-a fost şi n-a pretins a fi Iehova din această profeţie. Cuvintele Sale au fost: „În proroci este scris: «Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu». Oricine a ascultat pe Tatăl şi a învăţat de la El, vine la Mine”. Ioan 6:45.

Însuşi Tatăl, marele Iehova, este nu numai Marele Legiuitor, ci şi Marele Învăţător al propriei Sale legi. Toţi fiii Săi inteligenţi vor vedea că marele Său plan de mântuire a omului cuprinde cele mai măreţe exemplificări cu putinţă ale Dreptăţii, Iubirii şi Înţelepciunii, în combinaţie şi totuşi fiecare perfectă, intactă.

Domnul nostru Isus a fost şi este încă Marele Învăţător al oamenilor prin hotărârea Tatălui ceresc, marele Maestru-Învăţător mai presus de toţi. Şi exact aceasta a pretins şi a învăţat iubitul nostru Răscumpărător. Oare n-a declarat El public faptul că învăţăturile Sale erau cele pe care le învăţase deja de la Tatăl? zicând: „Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu”. „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis pe Mine. Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi ... cine caută slava Celui care L-a trimis, Acela este adevărat”. „Cuvântul pe care-l auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis.” „Le-am dat Cuvântul Tău.” „Ei au păzit cuvântul Tău.” „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 7:16-18; 8:38; 14:24; 17:6, 14, 17.

De asemenea, Domnul nostru i-a numit învăţători speciali sub conducerea Sa pe apostoli; şi pe alţii din Biserică să fie învăţători şi păstori subordonaţi pentru turma Domnului, instruindu-i: „Paşte oile Mele”, „paşte mieluşeii Mei”, „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu sângele Celui [Fiului ((51)) Preaiubit] al Său” (Fapt. 20:28). Cu toate acestea, nici unul dintre aceşti învăţători nu trebuia să înveţe propriile sale doctrine, care puteau fi numai „înţelepciunea lumii acesteia”. Tot poporul lui Dumnezeu trebuia să fie învăţat de Iehova, şi nici unul dintre ei nu poate fi învăţător adevărat dacă nu prezintă oamenilor cuvintele, planul şi caracterul lui Iehova, ca fiind standardul adevărului şi perfecţiunii. Făcând aceasta ei atrag atenţia inevitabil asupra „învăţăturilor lui Hristos” şi asupra „învăţăturilor apostolilor”, toate acestea fiind doar expresii şi învăţături ale legii mari şi eterne a Tatălui.

Spre deosebire de unii care astăzi se numesc ei înşişi învăţători, nici Domnul nostru Isus, nici apostolii Săi n-au încercat sau n-au pretins originalitate. Să remarcăm cuvintele smerite ale Domnului nostru Isus, altele mai frumoase decât acestea n-ar putea fi: „Eu ... nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu” (Ioan 8:28). Ne putem noi mira că Unuia care a fost găsit aşa de smerit şi aşa de loial lui Iehova I s-a putut încredinţa şi I-a fost încredinţată aşa mare onoare şi putere — a fost înălţat aşa de sus, de-a dreapta Tatălui? Şi avem mărturia inspirată că învăţăturile astfel date Domnului nostru Isus au fost bine învăţate de El — „Măcar că era Fiu, a învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit”. Evr. 5:8; Filip. 2:8.

Mai mult, Domnul a arătat prin profeţi că Isus, Marele Învăţător numit de către Maestrul Învăţător Iehova, va fi El Însuşi învăţat de Iehova; şi pentru a putea deveni „mare preot milos şi credincios” pentru omenire şi pentru a fi dovedit vrednic să fie „Căpetenia mântuirii noastre”, a fost necesar ca El să fie desăvârşit în experienţe prin lucrurile pe care le-a suferit (Evr. 2:9, 10). Să remarcăm profeţiile care urmează, cât de clar au spus cu mult înainte că Domnul nostru va fi învăţat de Iehova, va învăţa bine lecţiile şi va manifesta dragoste de lege şi supunere faţă de Legiuitor:

„Stăpânul Meu, Iehova [Adonai Iehova], Mi-a dat o limbă de ucenic [instruit], ca să ştiu să înviorez prin cuvânt pe cel obosit. El Îmi trezeşte, în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea, să ascult ca un ucenic [instruit]. Stăpânul Meu, ((52)) Iehova [Adonai Iehova], Mi-a deschis urechea, şi nu M-am împotrivit, nici nu M-am tras înapoi [de la învăţăturile Sale]. Mi-am dat spatele înaintea celor care Mă loveau şi obrajii înaintea celor care Îmi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de insulte şi de scuipări.” Isa. 50:4-10; Mat. 26:67; 27:26, 30; Isa. 53:11.

Să ascultăm mai departe în legătură cu acest subiect cuvântul mărturiei Domnului în privinţa pregătirii Domnului nostru Isus pentru marea funcţie de Mare Preot Împărătesc pentru omenire:

„Duhul lui Iehova se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică [reverenţă] de Iehova. Plăcerea Lui va fi frica [reverenţa] de Iehova; nu va judeca după înfăţişare”; pentru că El a simţit slăbiciunile noastre şi este prin urmare cu atât mai capabil să ajute pe toţi care vin la Dumnezeu prin El — acum Biserica Sa şi în curând lumea, în timpul Împărăţiei Milenare. Isa.11:1-10; Evr. 2:18.

Din nou Mesia este reprezentat profetic zicând: „Îmi vei arăta [mă vei face să am cunoştinţă de] cărarea vieţii”. „Eu binecuvântez pe Iehova care mă sfătuieşte”. Aceste expresii survin în legătură cu cele citate de apostol ca fiindu-I aplicabile Mântuitorului nostru „omul Isus Hristos” (Ps. 16:7-11). Astfel este confirmată de profeţie declaraţia evanghelistului: „Iar Copilul [Isus] creştea şi Se întărea, fiind plin de înţelepciune; şi harul [binecuvântarea] lui Dumnezeu era peste El ... Isus creştea în înţelepciune, în statură şi în har faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni”. Luca 2:40, 52.

După ce am examinat cele mai puternice texte biblice prezentate asupra acestui subiect, suntem încrezători că Scripturile nu autorizează folosirea marelui nume Iehova ca nume pentru vreo altă fiinţă în afară de Tatăl ceresc: suntem încrezători că ele limitează folosirea lui şi interzic aplicarea lui la altul.

Toţi pot vedea caracterul potrivit al hotărârii Atotputernicului, şi anume, El să fie recunoscut ca centrul ((53)) autorităţii, înţelepciunii, dreptăţii, iubirii şi puterii; fiindcă acesta este adevărul, şi orice altceva ar fi neadevărat şi în acea măsură ar fi rău, dăunător. Şi noi am văzut din cuvintele citate anterior ale Domnului nostru şi ale apostolilor, pe care El i-a învăţat în mod special prin cuvintele Sale directe şi pe care i-a inspirat cu Spiritul sfânt după Cincizecime, că nici unul din ei n-a făcut vreodată aluzia nici că Tatăl ceresc şi Fiul ceresc au fost una în persoană, nici că Ei sunt egali în glorie şi putere — aşa cum este declarat, fără autoritate divină, în crezurile şi catehismele oamenilor.

Cu toate acestea, Tatăl ceresc n-a manifestat nici o gelozie pentru grandoarea marelui Său Servitor Principal, „Solul legământului în care găsiţi plăcere”; din contră, El L-a înălţat mult, ca să fie alături de Sine în demnitate şi putere. Să ascultăm cuvintele Domnului Isus: „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, ci numai ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl face şi Fiul întocmai. Căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată tot ce face şi-I va arăta lucruri mai mari decât acestea, ca voi să vă minunaţi. Căci după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis”. Ioan 5:19-23.

Numai când înţelegem clar declaraţia scripturală referitoare la Iehova, marele Autor al planului de Împăcare, şi vedem deosebirea între El şi onoratul Său Servitor, „Singurul Conceput al Tatălui”, „Fiul Său preaiubit”, în opera Împăcării, numai atunci suntem pregătiţi cum se cuvine să înţelegem filosofia Împăcării. Din cauza confuziei de gândire în privinţa Tatălui şi a Fiului, se întâmplă în mare măsură că foarte mulţi creştini sunt într-o confuzie totală în ceea ce priveşte Împăcarea şi ca atare sunt în pericol de a-şi pierde credinţa în această doctrină fundamentală şi foarte importantă a descoperirii divine.

Apostolul Pavel prezintă subiectul relaţiei dintre Tatăl şi Fiul în privinţa răscumpărării noastre foarte clar şi plin de ((54)) forţă, zicând: „Nu este decât un singur Dumnezeu ... . Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate şi prin El şi noi” (1 Cor. 8:4, 6). Adică, există numai un singur Dumnezeu veşnic şi atotputernic, Autorul şi Sursa tuturor lucrurilor, căruia Îi aparţinem, şi există numai un singur Domn, Isus Cristos, prin care Tatăl ceresc lucrează în privinţa diferitelor aspecte ale planului Său, şi numai prin El avem iertarea păcatelor, prin credinţă în sângele Său, şi avem acces la Tatăl şi la harul în care ne aflăm, bucurându-ne în speranţa slavei lui Dumnezeu. Rom. 5:1.

O tradiţie a părinţilor sprijinită pe o falsificare — o interpolare

Lăsăm pentru capitolele următoare analizarea măreţiei şi vredniciei Domnului nostru Isus Cristos, prin care s-a desfăşurat şi va fi îndeplinită toată opera Împăcării — şi marea onoare acordată Lui, nu numai de când a răscumpărat lumea, dar şi marea onoare şi demnitate avute înainte de a deveni Răscumpărătorul lumii. Acum căutăm să distingem clar ceva în privinţa marelui Autor al planului, dar deoarece gândirea generală a creştinătăţii este foarte încâlcită din cauza cunoscutei „doctrine a Treimii”, o doctrină pe care chiar şi cei mai fermi susţinători ai ei admit că n-o înţeleg şi n-o pot înţelege sau explica, de aceea este potrivit să examinăm aici textele din Scriptură care se presupune că dau ceva întărire sau sprijin acestei confuze doctrine a oamenilor, pentru care nu poate fi găsită nici o autoritate în Cuvântul lui Dumnezeu. Am atras deja atenţia asupra diferitelor scripturi care afirmă în mod accentuat că este numai un singur Dumnezeu Atotputernic — nu doi, nici trei, nici mai mulţi. Acum atragem atenţia asupra faptului că acest cuvânt „Treime” nu se găseşte în Scripturi, nici nu apare vreun cuvânt cu sens echivalent şi nici nu se face vreo declaraţie care să poată fi interpretată, chiar şi neraţional, că înseamnă ((55)) vreun astfel de lucru. De fapt, cei care susţin doctrina Treimii, în încercarea de a explica propria lor idee, se încurcă fără ieşire atât pe ei cât şi pe ascultătorii lor. Ei declară într-o clipită că este numai un singur Dumnezeu (fiindcă Scripturile accentuează atât de hotărât acest punct încât nu poate fi ignorat), totuşi, în aceeaşi clipită ei declară că sunt trei Dumnezei (pentru că sunt ataşaţi de această teorie prin „tradiţiile părinţilor” transmise de la începuturile papalităţii).

Dar cum ar putea fi trei Dumnezei şi totuşi numai un Dumnezeu? Dacă sunt trei Dumnezei „egali în putere şi slavă”, aşa cum declară catehismele, atunci este fals să se spună că este numai un Dumnezeu. Dacă este numai „un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate”, aşa cum afirmă Sfântul Pavel, şi dacă, aşa cum a spus Isus, Tatăl este mai mare decât Fiul Său onorat, şi dacă Tatăl L-a înviat pe preaiubitul Său Fiu dintre morţi şi L-a înălţat la cer, L-a onorat şi I-a destinat o Împărăţie, şi dacă în cele din urmă Fiul va preda Împărăţia din nou Tatălui, pentru ca Tatăl să fie totul în toţi, atunci nu poate fi adevărat că sunt câţiva Dumnezei egali în putere. Cu toate acestea, în capitolul următor vom arăta în mod concludent că Domnul nostru Isus Cristos este un Dumnezeu, dar că, deşi El va fi onorat întocmai cum este onorat Tatăl, şi că onorându-L pe El noi Îl onorăm pe Tatăl care L-a înălţat, totuşi glasul unit al Scripturilor susţine foarte accentuat că este numai un Dumnezeu Atotputernic, Tatăl tuturor. Aşa cum spune apostolul: „Hristos este Capul oricărui bărbat, că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Hristos”. 1 Cor. 11:3.

Există o declaraţie în Scripturi, şi numai una, care numai pare a face aluzie într-o măsură extrem de mică la doctrina unei Treimi de Dumnezei, iar acum este acceptat de către toţi cercetătorii că acel pasaj este nelegitim — este o interpolare. De aceea el este omis din Versiunea Revizuită a Noului Testament, deşi traducătorii acelei Versiuni Revizuite, după câte ştim noi, toţi au fost trinitarieni. Deşi le-ar fi ((56)) plăcut să reţină acest pasaj, ca fiind singurul sprijin scriptural (şi acela foarte imperfect în ceea ce declară), ei nu l-au putut reţine în mod conştient.

Traducătorii Versiunii noastre Comune a Bibliei nu sunt de condamnat pentru inserarea acelei interpolări, pentru că la timpul traducerii aceleia era imposibil să se ştie despre caracterul lui nelegitim. De la traducerea ei s-au găsit sute de manuscrise greceşti vechi, dar nici unul anterior secolului al şaptelea nu conţine această propoziţie care favorizează Treimea. Prin urmare cercetătorii, indiferent de înclinaţiile denominaţionale, nu neagă că aceste cuvinte nelegitime au fost introduse ca să sprijine doctrina Treimii, într-o vreme când discutarea acelei doctrine era răspândită în Biserică şi când susţinătorii doctrinei Treimii se simţeau încurcaţi în faţa împotrivitorilor lor, fiindcă n-aveau dovezi scripturale pe care să le aducă în sprijinul teoriei lor. Cuvintele nelegitime au fost fără îndoială introduse de vreun călugăr peste măsură de zelos, care era sigur de această doctrină şi s-a gândit că Spiritul sfânt făcuse o gafă că nu declarase problema în Scripturi; intenţia sa, fără îndoială, a fost să ajute pe Dumnezeu şi adevărul să iasă dintr-o dificultate, comiţând o fraudă. Dar toate sugestiile acestea, în sensul că Dumnezeu nu ne-a dat o descoperire completă, „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”, şi că mai trebuie să se adauge ceva la ea, sunt de la Adversar, aşa cum a fost şi această sugestie că ar fi potrivit să se facă ceva incorect, un fals, pentru a ieşi un bine şi a corecta greşeala Atotputernicului. Copistul călugăr sau preot care a comis acest fals, se pare cam pe la începutul secolului al şaptelea, are mare răspundere pentru adăugarea lui la Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru influenţa rea pe care acesta a exercitat-o asupra celor din poporul lui Dumnezeu, care, căutând adevărul asupra acestui subiect, au fost induşi în eroare prin falsul lui.

Interpolarea nelegitimă se găseşte în 1 Ioan 5:7 şi constă în cuvintele: „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul ((57)) şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ”. [Traducerea Cornilescu — n. e.] Omiterea acestor cuvinte lasă textul simplu şi uşor de înţeles, şi complet în armonie cu tot restul Scripturilor; dar cu aceste cuvinte în text, aşa cum au fost de secole, s-a produs confuzia, pentru că se afirmă o absurditate. De exemplu, cu aceste cuvinte rămase în text, sensul ar fi că Tatăl, Fiul şi Spiritul sfânt s-au învoit să dea o mărturie în cer, şi anume, că Isus este Cristosul. Ce absurd! Cine se află în ceruri în necunoştinţă de faptul că Isus este Cristosul? Cui, deci, ar fi necesar ca Tatăl, Fiul şi Spiritul sfânt să-i dea această mărturie sau declaraţie? Nimănui. Dar pentru Adversar acesta a fost un loc convenabil să-şi introducă lucrarea de stricare a adevărului şi el a găsit un servitor dispus să-l servească.

Nu numai Versiunea Revizuită omite acest verset, ci şi toate traducerile moderne: Emphatic Diaglott, traducerea lui Young, traducerea American Union, Versiunea Îmbunătăţită. Aceasta din urmă spune:

„Acest text cu privire la mărturia în cer nu se găseşte în nici un manuscris grecesc scris înainte de secolul al cincilea. Nu este citat de către nici unul din scriitorii eclesiastici greci, nici de către vreunul din părinţii latini timpurii, nici chiar când subiectele pe care le-au tratat i-ar fi condus în mod firesc să apeleze la autoritatea lui: de aceea este evident nelegitim”.

Comentariul critic al lui Lang, referindu-se la acest pasaj nelegitim, spune:

„Aceste cuvinte lipsesc în toate codexurile greceşti, de asemenea în Codicele Sinaitic [cel mai vechi manuscris grecesc cunoscut] şi în toate versiunile vechi, inclusiv în cel latin, din secolul al optulea, iar [în manuscrisele apărute] de atunci încoace ele se găsesc în trei variante. În ciuda controverselor trinitariene, nici măcar un Părinte grec sau vreun Părinte al Bisericii latine vechi nu se referă la ele”.

Concordanţa greco-engleză a lui Hudson spune:

„Cuvintele nu se găsesc în nici un manuscris grecesc înainte de secolul al XV-lea sau al XVI-lea şi în nici o versiune timpurie”.

Textul este declarat ca interpolare de către următorii cercetători ai Bibliei, recunoscuţi pentru capacitatea lor: Sir Isaac Newton, ((58)) Benson, Clark, Horne, Griesbach, Tischendorf, Tregelles, Lachman şi Alford. Acesta din urmă spune:

„Numai dacă se urmează capriciul în critica textului sacru, există vreo umbră de raţiune în presupunerea că ele sunt autentice”.

Dr. Constantine Tischendorf spune:

„Consider ca o necuviinţă a continua publicarea acestei adăugiri nelegitime ca parte a Epistolei”.

Profesorul T.B. Wolsey întreabă:

„Oare nu cer adevărul şi onestitatea ca un astfel de text să fie scos afară din Bibliile noastre engleze — un pasaj pe care Luther nu l-a exprimat în traducerea sa şi care nu s-a strecurat în Biblia germană până după aproape cincizeci de ani de la moartea sa?”

Dr. Adam Clarke comentând asupra acestui text spune:

„Probabil că acest verset nu este autentic. Lipseşte din orice manuscris al acestei epistole scris înainte de inventarea tiparului, cu excepţia unuia — Codicele Montfortii, de la Colegiul Trinităţii din Dublin. Celelalte care omit acest verset sunt în număr de 112. Lipseşte atât în Sirian cât şi în Arab, Etiopian, Coptic, Sahidic, Armean, Slavon etc., într-un cuvânt, în toate versiunile vechi în afară de Vulgata; şi chiar în această versiune, multe din copiile cele mai vechi şi mai corecte nu-l conţin. De asemenea lipseşte în toţi Părinţii greci vechi, precum şi în cei mai mulţi chiar şi dintre latini”.

John Wesley, fondatorul Metodismului, s-a străduit să sprijine doctrina Treimii, totuşi într-una din predicile sale asupra acestui text el a citat cuvintele lui Servetus: „Eu am mari rezerve în a folosi cuvintele „treime” şi „persoane” pentru că nu găsesc aceşti termeni în Biblie — şi la acest citat Wesley a adăugat: „Aş insista numai asupra cuvintelor directe, neexplicate, aşa cum se găsesc în text”. El s-a străduit să dovedească doctrina Treimii, deoarece a crezut că acest pasaj nelegitim este autentic, informaţiile clare din manuscrisele vechi ale Bibliei fiind o achiziţie recentă. De exemplu, la timpul pregătirii traducerii King James sau a Versiunii Comune a Bibliei (1611 d. Cr.), traducătorii aveau avantajul a numai opt manuscrise greceşti, dar nici a unuia dintre cele datate mai timpuriu decât secolul al zecelea. Acum însă sunt cam 700 de manuscrise, dintre care unele, în ((59)) special Manuscrisul Sinaitic şi Manuscrisul Vatican Nr.1209, sunt foarte vechi, existând cam din 350 d. Cr.

Învăţătura Scripturii în privinţa Tatălui şi a Fiului şi a unităţii lor

Ar trebui făcută o distincţie netă între o mărturisire de credinţă în Treime şi o mărturisire de credinţă în Unitatea Tatălui ceresc, Iehova, şi a Fiului ceresc, Domnul nostru Isus Cristos, şi a Spiritului sfânt. Doctrina Treimii susţine că Tatăl, Fiul şi Spiritul sfânt „sunt una în persoană, egali în slavă şi putere”, aşa cum se declară în crezurile Bisericii. Biblia, în timp ce arată Unitatea absolută între Tatăl şi Fiul şi Spiritul sfânt în diferiţii paşi ai marelui plan de mântuire, contrazice categoric ideea că Tatăl şi Fiul sunt una în persoană, neagă că ei sunt egali în maiestate şi putere, decât aşa cum s-a arătat mai înainte, că Tatăl L-a slăvit pe Fiul, La înălţat mult şi I-a dat un nume mai presus de a tuturor celorlalţi în afară de al Său propriu, făcându-L agentul şi reprezentantul Său ca să exercite „toată autoritatea în cer şi pe pâmânt”. Diferitele scripturi conglăsuiesc toate în declaraţia lor că Tatăl a trimis pe Fiul în lume; că Fiul, pentru bucuria pusă înaintea Lui de către Tatăl, a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea; că El a fost primul şi singurul Fiu conceput al Tatălui, şi că după ce El Îşi va fi îndeplinit lucrarea pe care Tatăl I-a dat-o de făcut, va preda Tatălui Împărăţia pământească, la sfârşitul Veacului Milenar; iar declaraţiile suplimentare asupra cărora am atras deja atenţia, în care Fiul recunoaşte cu bucurie şi pe deplin că El „a venit de la Tatăl”, că El „a venit nu ca să facă voia Sa”, ci a Tatălui; şi că puterea pe care El a folosit-o n-a fost a Sa proprie ci a Tatălui; de asemenea, declaraţia Lui: „Tatăl este mai mare decât Mine”, şi declaraţia din profeţie, că El este Solul sau Servitorul Legământului şi nu Autorul Legământului; acestea împreună cu declaraţiile repetate ale scripturilor Noului Testament, că El este Mijlocitorul Noului Legământ, singurul ((60)) Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, „Omul Hristos Isus care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. Aceste diferite scripturi învaţă constant şi armonios o deosebire de persoană, glorie şi putere între Tatăl ceresc şi Fiul ceresc, dar cea mai absolută şi mai profundă unitate de plan, voinţă, scop, pentru că Fiul a fost vrednic să fie executorul marelui plan al lui Iehova, deoarece El n-a avut o voinţă a Sa proprie, ci a renunţat la voinţa Sa proprie ca să poată fi umplut cu Spiritul Tatălui şi să-I facă voia în fiecare amănunt. Ioan 6:38, 39.

Mai mult, chiar cuvintele „Tatăl” şi „Fiul” implică o deosebire şi contrazic ideea de Treime şi de unicitate în persoană, deoarece cuvântul „tată” înseamnă dătător de viaţă, în timp ce cuvântul „fiu” înseamnă unul care a primit viaţa de la altul. Tatăl ceresc n-a primit viaţa de la nimeni; El este izvorul, sursa vieţii, nu numai pentru Domnul nostru Isus, singurul Său Fiu conceput, ci prin El este sursa vieţii pentru toate celelalte creaturi ale Sale. Şi toate acestea sunt pe deplin în armonie cu scriptura de la începutul acestui capitol, în care apostolul neagă în mod clar că Tatăl şi Fiul sunt una în persoană sau în putere, zicând: „Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate ... şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate”.

Cititorul atent va recunoaşte imediat armonia scripturală şi simplitatea vederii prezentate aici, în timp ce toţi vor recunoaşte că doctrina Treimii nu se poate înţelege sau explica raţional. Susţinătorii ei cei mai serioşi recunosc aceasta, şi în loc să se străduiască s-o explice, un lucru imposibil de făcut, ei evită discuţia, pretinzând că este „o mare taină”, că nu se poate explica. Dar, ciudat de spus, această doctrină despre trei Dumnezei într-un Dumnezeu, care nu numai că n-are nici un suport scriptural, ci este contrazisă de Scripturi de la Geneza la Apocalipsa, atât direct cât şi indirect, şi care este aşa de opusă raţiunii încât este iraţională, este totuşi o doctrină puternic înrădăcinată printre creştini, chiar printre protestanţi — printre cei care ((61)) declară credinţă în Biblie şi protestează împotriva oricăror învăţături care nu se găsesc în ea. De ce? Răspundem că aceasta este una din tainele întunecate prin care Satan a ascuns, prin papalitate, Cuvântul, caracterul şi planul lui Dumnezeu. Cum este scris: „dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (2 Cor. 4:4). El a pus peste biata omenire orbire completă şi văluri doctrinare, sfaturi care întunecă şi taine care falsifică, pentru a-i împiedica pe cei care L-au găsit pe Domnul să vină la o cunoştinţă clară a adevărului.

Dar de ce l-ar interesa pe Satan să adauge la strălucirea slavei Domnului nostru Isus Cristos? N-ar lucra el mai degrabă ca să scadă din gloria lui Cristos? Răspundem că politica lui Satan a fost întotdeauna să denatureze adevărul, să denatureze Biblia şi să facă învăţăturile ei să apară neraţionale şi contradictorii în ele însele, ca să împiedice omenirea de a vedea marea frumuseţe, raţiune şi armonie care sunt inerente planului şi Cuvântului divin. Cu cât va putea Satan întreţese mai multe absurdităţi în vederile omului cu privire la Creator, cu atât va reuşi mai bine să-i separe de serviciul lui Dumnezeu pe acei care au o gândire raţională şi logică; şi proporţional, cu cât va reuşi să facă mai iraţionale crezurile oamenilor, cu atât va distruge mai mult credinţa adevărată printre cei care susţin acele crezuri şi cu atât va favoriza mai mult simpla credulitate în locul credinţei veritabile.

Astfel, timp de secole marele Adversar a lucrat cu mare succes ca să scoată din Biserică pe toţi cei care erau mai înclinaţi spre raţiune şi să adune în ea clasa celor mai creduli, superstiţioşi şi neraţionali. El a acoperit şi a ascuns unele din cele mai preţioase adevăruri sub cele mai înşelătoare şi mai respingătoare erori, iar progresul poporului Domnului a fost în mod corespunzător încet. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, noi trăim acum în timpul când vălul ignoranţei se destramă şi când poporul Domnului învaţă să-şi întoarcă ((62)) privirea de la crezurile alcătuite pentru subjugarea lui în timpul Veacurilor Întunecate, şi să privească direct la Cuvântul lui Dumnezeu. Dar, vai, aceasta vine prea târziu pentru mulţi, în special pentru cei înţelepţi în felul lumii; ei au asociat deja crezurile cu Biblia, aşa încât respingând crezurile resping şi Biblia; şi în loc să caute adevărata lumină din Cuvântul lui Dumnezeu, ei sunt mai înclinaţi să-l ignore sau să-l respingă şi să se bazeze pe propria lor înţelegere — pe filosofiile omeneşti.

Astfel se întâmplă că Critica Radicală, Evoluţia, Ştiinţa Creştină, Teosofia şi alte teorii care neagă Biblia fac astăzi progres rapid, în timp ce crezurile vechi se desfac în bucăţi sau sunt abandonate. Numai relativ puţini au aflat că greşeala nu este în Biblie, ci în crezuri, şi caută „cărările cele vechi” şi „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Ier. 6:16; Iuda 3.

Dar cum a putut doctrina Treimii să ajungă atât de răspândită printre creştini, dacă ea n-a fost învăţătura Bisericii primare? Nu este ea una din cele mai vechi doctrine ale Bisericii, mergând înapoi până în secolul al treilea? Da, răspundem noi: doctrina Treimii şi-a avut originea, începutul ei mic, în secolul al doilea şi al treilea. Trebuie să fie foarte evident pentru oricine cercetează Scripturile fără prejudecată, că doctrina Treimii n-a fost primită în nici o măsură sau grad în cursul primului secol, căci acest lucru este clar arătat de scrierile apostolilor în Noul Testament. Doctrina Treimii a apărut într-un mod foarte natural — mai întâi prin combativitate.

Apostolii, în învăţăturile lor în timpul secolului întâi, afirmă foarte accentuat în privinţa lui Cristos, nu că El a fost Tatăl, nu că El a fost Iehova, ci că El a fost Fiul lui Iehova, Mesia, trimis în lume să binecuvânteze lumea şi să stabilească Împărăţia lui Dumnezeu, şi în final să scoată ordine din starea prezentă de păcat şi dezordine. Afirmaţia că El a fost Fiul lui Dumnezeu a fost întâmpinată cu contraafirmaţii: unii au pretins că Isus a fost un impostor, unii că a fost doar un om bun, unii că a avut o naştere miraculoasă, dar n-a avut niciodată o preexistenţă, iar ((63)) alţii au susţinut adevărul, şi anume, că a avut preexistenţă ca Fiu al lui Dumnezeu pe plan spiritual, că a devenit Fiul lui Dumnezeu pe plan uman pentru a răscumpăra omenirea şi că acum El este mult înălţat, aşa că tuturor li se porunceşte să cinstească pe „Fiul aşa cum cinstesc pe Tatăl”. Dar aşa cum bine se ştie, dispoziţia de a contrazice duce la exagerarea afirmaţiilor; şi ca atare s-a întâmplat că mulţi dintre aceia care au încercat să nege diferitele vederi false referitoare la Domnul nostru au mers la cealaltă extremă, pretinzând că El este Tatăl, Iehova Însuşi.

Dicţionarul Religios, unul dintre compilatorii şi editorii căruia a fost Rev. Dr. Lyman Abbott, un trinitarian declarat, spune la pagina 944:

„Vederea trinitariană n-a început să fie elaborată şi formulată într-o doctrină, şi să se depună o străduinţă ca aceasta să se împace cu credinţa Bisericii într-un singur Dumnezeu, până la începutul secolului al patrulea. ... Din încercarea de a rezolva această problemă a apărut doctrina Treimii. ... Treimea este o trăsătură foarte marcantă în hinduism şi se poate discerne în mitologiile: persană, egipteană, romană, japoneză, indiană şi în cele mai vechi mitologii greceşti”.

Ideea de mai multe divinităţi era foarte obişnuită în timpurile vechi, la toate popoarele cu excepţia unuia singur, Israelul. După cum toţi ştiu, mitologia greacă este plină de zeităţi, multe dintre ele având practic aceeaşi putere; şi acestor popoare li se părea ridicolă ideea evreiască despre un Dumnezeu şi implica o sărăcie de dumnezei. De aceea se părea că vederea trinitariană va găsi repede acceptare printre convertiţii dintre neamuri: era un compromis între vederea generală a lumii numită politeism (credinţa în mai mulţi dumnezei) şi monoteism (doctrina despre un singur Dumnezeu) susţinută de Israel. Pretenţia că există trei dumnezei şi în acelaşi timp pretenţia că cei trei ar fi numai un Dumnezeu a fost fără îndoială considerată o lovitură de maestru în teologie, prin care vederile multor credincioşi convertiţi dintre evrei au putut fi aduse în armonie mai strânsă cu sentimentele generale ale neamurilor, care, după cum se dorea, trebuiau mulţumiţi şi aduşi în Biserică. La fel, ((64)) mariolatria — cultul fecioarei Maria — a fost introdusă ca să satisfacă, să mulţumească şi să se alăture superstiţiei care predominase de multă vreme printre păgâni referitor la Isis, Diana şi celelalte zeiţe care au avut milioanele lor de adoratori. Trebuie amintit că la timpul introducerii acestor doctrine, conducătorii Bisericii îşi pierduseră speranţa în a doua venire a Domnului pentru a-Şi stabili Împărăţia şi câştigaseră o nouă speranţă, şi anume, speranţa de a converti lumea şi astfel de a stabili Biserica pământeană ca o Ierarhie sau ca o Împărăţie a lui Dumnezeu, în care un reprezentant sau papă să domnească în locul lui Cristos, ca înlocuitorul Lui.*

*Vezi Studii în Scripturi, Vol. II, cap. 9; Vol. III, cap. 4.

Acceptarea generală a doctrinei Treimii şi tenacitatea cu care este susţinută se bazează pe frica superstiţioasă insuflată de clerul roman, iar mai târziu şi de clerul protestant, sub ameninţarea subînţeleasă că oricine neagă Treimea merge direct pe drumul spre chinul veşnic. În acelaşi timp se admite că doctrina este de neînţeles şi de aceea nimeni n-o crede de fapt, deoarece nimeni nu poate, într-un sens adevărat, să creadă un lucru de neînţeles. Iar diferitele doctrine şi practici, nu numai ale protestantismului, ci şi ale catolicismului, neagă doctrina Treimii: să remarcăm, de exemplu, că toţi protestanţii se roagă Tatălui „în numele lui Isus”, „de dragul lui Isus” etc., recunoscând astfel faptul că Ei sunt două persoane separate şi nu unul în persoană. Romano-catolicii la fel recunosc distincţia între persoane, deoarece ei se roagă la sfinţii mai mici ca să mijlocească pentru ei la Maria, ca ea să mijlocească la Isus, iar Isus să mijlocească pentru ei la Tatăl.

Atât de puternic înrădăcinată este această doctrină falsă, primită de protestanţi de la papalitate în timpul Veacurilor Întunecate şi încă susţinută cu tenacitate, încât credinţa în această doctrină de neînţeles, iraţională şi nescripturală, constituie o probă de ortodoxie. Oricine n-o crede este declarat a fi eretic, nu numai de către Biserica Romei, ci şi de către cel ((65)) mai înalt standard al autorităţii printre protestanţi — Alianţa Evanghelică. Adevărul este puternic şi în cele din urmă va birui; totuşi, între timp condiţiile permise de Dumnezeu sunt de aşa natură încât să formeze probe de caracter şi de loialitate faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Său printre cei care declară că sunt poporul Său şi că sunt învăţaţi de Dumnezeu. De aceea se cuvine ca fiecare căutător al adevărului să procedeze onest cu el însuşi şi cu Cuvântul Tatălui ceresc, singurul care este în stare să ne înţelepţească spre mântuire. Să ne amintim că numai adevărul sfinţeşte şi că eroarea, dimpotrivă, întotdeauna lucrează spre rău.

Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul

Acesta poate fi locul potrivit în care să prezentăm şi să examinăm câteva scripturi despre care se presupune că favorizează doctrina Treimii, deşi ele n-o declară.

1) Se pretinde că despre Domnul nostru Isus se spune că este Dumnezeu şi că nu există decât un Dumnezeu, şi ca atare Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul trebuie să fie două nume pentru o singură persoană. Să examinăm acest lucru în lumina Cuvântului divin, neluând nimic de bun, ci verificând fiecare pas al căii noastre. Noi ne străduim sub dezavantajul că aproape nici un traducător al Vechiului Testament n-a fost exact sau constant în traducerile câtorva nume ale divinităţii.*

*Se pare că trinitarienii care au tradus Versiunea noastră Comună s-au temut să redea de fiecare dată numele Iehova ca nume propriu, ca nu cumva oamenii să-şi dea seama de adevărul pe care teologia îl neagă — că titlul Iehova Îi aparţine numai marelui „EU SUNT”, Tatăl. La fel traducerea engleză a lui Leeser, făcută pentru evrei, ascunde cuvântul, poate de teama că unii dintre evrei s-ar poticni în unele din cele câteva întrebuinţări ale cuvântului examinate anterior.

Evreul preferă şi foloseşte cuvântul Domn, poate în speranţa că semenii evrei vor recunoaşte cuvântul Domn ca aplicabil numai lui Iehova şi de aceea are resentimente faţă de cei care vorbesc despre Isus ca „Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos” — considerând aceasta ca blasfemie.

Probabil că traducătorii trinitarieni au preferat să folosească cuvântul Domn în loc de Iehova, pentru că creştinii, obişnuiţi să folosească cuvântul Domn ca titlu pentru Mântuitorul nostru, Isus, ar putea gândi, citind Vechiul Testament, că de obicei este vorba despre El şi nu despre Tatăl, Iehova.

De exemplu:

Nume ale divinităţii în Vechiul Testament

(1) Numele Iehova este potrivit redat numai de patru ori, unde părea imposibil să fie redat altfel (Exod. 6:3; Ps. 83:18; Isa. 12:2; 26:4); este redat Dumnezeu de 298 de ori şi Domn de peste 5000 de ori.

((66))

(2) Titlul Adonai, în general redat corect Domn, este redat o dată Dumnezeu.

(3) Titlul Adon este redat Domn, Stăpân.

(4) Cuvântul elohim, cu formele lui, eloah, elah şi el, apare mai mult de 2500 de ori. De cele mai multe ori acestea se referă la Iehova, dar în multe cazuri cu totul adecvat sunt aplicate la alţii: prin urmare relaţiile contextuale trebuie să determine la cine se referă. Vom da ilustraţii scripturale care vor clarifica perfect subiectul şi vor dovedi fără nici o îndoială că elohim înseamnă puternic. Este în mod adecvat aplicat la Iehova, pentru că El este Atotputernic, plin de putere în toate. Este în mod adecvat aplicat la orice înger, pentru că ei sunt puternici, plini de putere, şi în vizitele lor făcute omului, consemnate în Vechiul Testament, ei au fost în mod special puternici pentru că au fost reprezentanţii lui Iehova, Atotputernicul. Oamenii mari, cu influenţă, au fost de asemenea în mod adecvat numiţi elohim — puternici. Asemenea cuvântului nostru englezesc „sheep” [oaie, oi — n. e.], şi elohim este folosit fie la singular fie la plural, după cum cere împrejurarea.

Acestea sunt faptele, iar citatele noastre din Versiunea Comună a Bibliei le vor confirma cu totul şi astfel vor demonstra că este potrivit şi raţional ca scripturile să se refere la Domnul nostru Isus Cristos ca Dumnezeu (elohim), ca Adon [Stăpân, Domn] şi ca Adonai [Domnul meu], şi totuşi niciodată ca Iehova.

((67))

Elohim [puternici] tradus „Îngeri”

Ps. 8:5 — „L-ai [vers. 1, Iehova L-a] făcut cu puţin mai prejos decât îngerii [elohim] şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste.”

Că aceasta este o redare potrivită a cuvântului elohim este dovedit prin faptul că apostolul inspirat l-a tradus aşa în greceşte, angelos [îngeri — n. e.] — când, referindu-se la faptul că Domnul nostru S-a umilit, el spune: „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii”. Evr. 2:7, 9.

Elohim [puternici] tradus „dumnezei”

Referindu-se la dumnezeii falşi ai păgânilor, cuvântul elohim [puternici] este folosit de 196 de ori, şi cu totul potrivit deoarece ei au fost puternici sau influenţi pentru închinătorii lor.

Iehova [Atotputernicul] elohim în contrast cu alţi elohim [puternici]

Ps. 86:6-8 — „Pleacă-ţi urechea, Iehova, la rugăciunea mea ... Nimeni nu este ca Tine între dumnezei [elohim — puternici].”

Ps. 95:3 — „Iehova este un Dumnezeu mare [el — cel puternic] un Împărat mare, mai presus de toţi dumnezeii [elohim — puternicii].”

Ps. 50:1 — „Dumnezeu, da, chiar Dumnezeu [literal, Dumnezeul dumnezeilor — el elohim — puternicul puternicilor] Iehova a vorbit.”

Ps. 29:1 — „Fii ai celor puternici [el — dumnezei], daţi lui Iehova, daţi lui Iehova slavă şi putere. Daţi lui Iehova slava Numelui Său! Adoraţi-L pe Iehova în splendoare sfântă.”

Gen. 17:1 — „Iehova i S-a arătat [lui Avraam] şi i-a zis: «Eu sunt Dumnezeul [el] Cel Atotputernic».”

Exod. 15:11 — „Cine este ca Tine între dumnezei [el — puternici], Iehova?”

Gen. 14:22 — „Avraam a spus împăratului Sodomei: «Ridic mâna spre Iehova, Dumnezeul [el] Cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului».”

((68))

Ps. 96:4 — „Căci Iehova este măreţ şi foarte vrednic de laudă. El este mai de temut decât toţi dumnezeii [elohim — puternicii]”.

Aceste exemple ajung ca dovezi; cei care doresc şi caută pot găsi şi altele.

Elohim aplicat la oameni

Din cele 196 de locuri menţionate mai înainte unde cuvântul elohim este tradus prin dumnezei, probabil că jumătate se referă la bărbaţi — puternici — regi, prinţi, nobili etc., dar acum notăm câteva exemple în care elohim este aplicat la poporul Domnului.

Gen. 23:6 — Avraam este numit elohim, cuvântul fiind tradus puternic în versiunea noastră comună [engleză — n. e.] a Bibliei: „Tu eşti un prinţ al lui Dumnezeu [puternic — K. J. — n. e.] [elohim] în mijlocul nostru”.

Exod. 7:1 — Moise este denumit dumnezeul [elohim] lui faraon: „Te-am făcut Dumnezeu [elohim] pentru faraon”.

Exod. 21:6 — Judecătorii [conducătorii, puternicii] lui Israel au fost numiţi elohim: „Stăpânul lui să-l ducă înaintea judecătorilor [elohim]”. [Trad. reviz., subsol — n. e.]

Exod. 22:8, 9 — „Dacă hoţul nu se găseşte, stăpânul casei să fie adus înaintea judecătorilor [elohim] ... cauza celor două părţi să meargă până la judecători [elohim]; acela pe care judecătorii [elohim] îl vor condamna trebuie să întoarcă dublu aproapelui său.” [Trad. reviz., subsol — n. e.]

Exod. 22:28 — „Să nu huleşti pe Dumnezeu.” [judecători — elohim, trad. reviz., subsol — n. e.] A se observa confirmarea acestei traduceri de către apostol. Fapt. 23:5.

Sfinţii numiţi elohim

Ps. 82:6, 7 — „Eu am zis: «Sunteţi dumnezei [elohim — puternici] şi fii ai Celui Preaînalt. Dar veţi muri ca omul [Adam], veţi cădea ca una dintre căpetenii».” [Trad. lit. nouă, 2001 — n. e.] Toţi sfinţii trebuie să moară, dar asemenea lui Isus Cristos „căpetenia” lor, ca sacrificiu, şi nu ca Adam, pentru păcatul său propriu.

Acest text a fost citat de către Domnul nostru Isus şi a fost aplicat la cei care au primit Cuvântul lui Dumnezeu de pe buzele Sale — ((69)) la cei care au urechi „de auzit”; şi se aplică încă la aceeaşi clasă*. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu”, în mod socotit, sperând ca prin harul divin să devenim „părtaşi firii dumnezeieşti”. Ioan 10:34, 35; 1 Ioan 3:2; 2 Petru 1:4.

*Acest Psalm (82) în întregime pare să se refere la Domnul nostru Isus Cristos, ca Eliberatorul şi Judecătorul stabilit divin al creştinătăţii, acum, în timpul parousiei Sale. Lui Îi aplicăm cuvintele: „Dumnezeu [elohim, Cristos numit de Tatăl să judece acum lumea] stă în adunarea puternicilor [K. J. — n. e.] [printre prinţii financiari, politici şi eclesiastici]; El judecă în mijlocul [acestora] dumnezeilor [elohim — puternici].” Întâi El este reprezentat ca mustrând pe aceşti prinţi şi cerându-le echitate, „dar ei nu cunosc, nici nu înţeleg; umblă în întuneric [în privinţa rezultatului metodelor lor]; de aceea se clatină toate temeliile pământului” [ale lumii sociale]; este hotărârea Lui; este inutil a încerca să se pună petice pe instituţiile prezente; toate trebuie să se „dizolve”, pentru ca cerurile şi pământul nou — noua lume socială — să poată veni în locul lor. Apoi versetele 6 şi 7 sunt adresate „turmei mici” credincioase. Când ei vor fi adunaţi, când toată Biserica „aleasă” va trece prin moarte dincolo de văl — atunci Cristos va fi chemat: „Scoală-Te, Dumnezeule [elohim], şi judecă pământul. Căci Tu vei moşteni toate neamurile”. Pentru a-Şi stabili Împărăţia, El va dezlega judecăţile care, într-un mare „timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”, va coborî pe cei mândri şi va înălţa pe cei smeriţi, şi va introduce „timpurile restabilirii” demult promise prin toţi sfinţii proroci. Fapt. 3:19-23.

Elohim redat prin „Dumnezeu”, „puternic” etc.

Acest cuvânt este uneori redat prin tare, putere, mare etc., în legătură cu lucruri neînsufleţite, precum: „tremur de la Dumnezeu [tremur mare — K. J., n. e.] [elohim — puternic]” (1 Sam. 14:15); „luptele lui Dumnezeu [lupte mari — K. J., n. e.] [elohim — puternice]” (Gen. 30:8); „munţii lui Dumnezeu [munţii mari — K. J., n. e.] [el — puternici]” (Ps. 36:6). „Cei puternici [el] dintre cei viteji (Ezec. 32:21); „Am în mâna mea putere [el]. Gen. 31:29.

„Dumnezeu” şi „Domn” în Noul Testament

În Noul Testament subiectul este simplificat prin folosirea a mai puţine cuvinte; dar se poate spune că în cuvintele folosite absolut nimic nu-L deosebeşte pe Tatăl de Fiul în ((70)) redarea lor prin Domn şi Dumnezeu. Subiectul este lăsat în întregime pentru judecata cititorului şi este indicat numai prin construcţia frazei — cu excepţia că atunci când se foloseşte cuvântul Theos de două ori în aceeaşi propoziţie, este folosit uneori articolul prepoziţional grec, aşa încât să se dea sensul cuvântului Dumnezeu în contrast cu un Dumnezeu. O ilustraţie a acesteia se găseşte în Ioan 1:1: „Cuvântul era cu Dumnezeu [ho theos] şi Cuvântul era un Dumnezeu [theos]”. Dar cercetătorul atent (eliberat de prejudecăţi) nu va avea în general nici o dificultate în a stabili gândul apostolului. Într-adevăr, exprimarea este aşa de explicită, încât este de mirare că noi nu i-am dat atenţie atâta timp.

Cuvântul Dumnezeu în Noul Testament, fie că se referă la Tatăl nostru ceresc, fie la Fiul Său ceresc, Domnul nostru Isus, sau la dumnezei falşi, este aproape invariabil traducerea cuvântului grecesc Theos. Excepţiile sunt cuvântul kurios care este tradus o dată Dumnezeu [K. J. — n. e.] când acesta ar fi trebuit să fie tradus Domn sau Stăpân, anume în Fapte 19:20, şi cuvântul daimonion care în Fapte 17:18 este tradus zei şi ar trebui să fie demoni.

Titlul „Domn”, fie că se aplică la Iehova, fie la Cristos, la om sau la îngeri, este în general traducerea cuvântului grecesc kurios, având sensul de Stăpân sau Domn. Este frecvent tradus Domn şi Stăpân. Excepţiile sunt în cinci locuri, unde Domn este traducerea lui despotes, când ar fi fost mai bine să fie tradus Suveran sau Autocrat. Cazurile sunt:

1) Luca 2:29 — „Acum eliberează în pace pe robul Tău, Stăpâne [despotes].”

2) Fapt. 4:24-27 — „Stăpâne [despotes], Tu eşti Dumnezeul care ai făcut cerul, pământul ... domnitorii s-au unit împotriva Domnului [kurios] şi împotriva Hristosului Său. În adevăr, împotriva Robului Tău Celui Sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu.”

3) 2 Pet. 2:1 — „Erezii nimicitoare, tăgăduind pe Stăpânul [despotes] care i-a cumpărat.”

4) Iuda 4 — „Tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân [despotes] şi Domn, Isus Hristos.”

((71))

5) Apoc. 6:10 — „Până când, Stăpâne [despotes], Tu, care eşti sfânt şi adevărat, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru?”

Rabuni [învăţător] este redat o dată Stăpân. Marcu 10:51 [trad. reviz., subsol — n. e.].

Kurieno [a fi stăpâni] este redat o dată prin cei care stăpânesc. 1 Tim. 6:15.

Dumnezeu-capul

Traducătorii Noului Testament în limba noastră [engleză — n. e.] au ales şi au folosit în mod extrem de nefericit cuvântul „Dumnezeu-capul” de trei ori ca să traducă trei cuvinte diferite — nici unul dintre ele neavând vreo astfel de semnificaţie cum este sugerată de acest cuvânt în mintea cititorului englez obişnuit, adică un Dumnezeu cu mai multe corpuri, dar un singur cap. Locurile în care apare sunt:

1) Ho Theios este redat Dumnezeu-capul în Fapte 17:29, în timp ce ar trebui să fie „Dumnezeirea” — „Nu trebuie să gândim că Dumnezeirea [ho Theios —Dumnezeirea] este asemenea aurului sau argintului sau pietrei”. Acelaşi cuvânt este tradus prin dumnezeiesc, divin, în celelalte două locuri unde mai apare în Noul Testament, adică în 2 Petru 1:3, 4.

2) Theiotes este redat Dumnezeu-capul în Romani 1:20, în timp ce ar trebui să fie redat Divinitate sau Dumnezeire — „Puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui [Theiotes — Dumnezeire] se văd”. Aceasta este singura apariţie a acestui cuvânt în Noul Testament.

3) Theotes este redat Dumnezeu-capul în Coloseni 2:9, în timp ce trebuia tradus Dumnezeire — „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” [Theotes — Dumnezeire]. Acesta este singurul loc unde apare acest cuvânt în Noul Testament.

În Cristosul glorificat, care este capul Bisericii, locuieşte toată plinătatea; deplinătatea înţelepciunii, harului şi puterii, nu numai să conducă toate afacerile Bisericii, corpul Său, dar şi, ca reprezentant al Tatălui, să facă tot ce este necesar pentru ducerea la îndeplinire cu succes a marelui plan divin încredinţat grijii Sale.

((72))

„Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti” — Matei 4:10 —

Unii pretind că, deoarece Domnul nostru Isus a primit închinarea fără mustrare, înseamnă că El este Iehova. Se presupune că aceste cuvinte ale Domnului nostru citate mai sus dau de înţeles că ar fi greşit ca vreo altă fiinţă în afară de Iehova să primească închinare. Noi răspundem, nu este aşa! A interpreta astfel aceste cuvinte înseamnă a le da o semnificaţie pe care ele n-o au şi a le pune în contradicţie cu învăţăturile altor scripturi. Hotărârea lui Iehova cu privire la Cristos, „Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut”, fusese deja consemnată de profeţi; şi de asemenea hotărârea Sa, „Toţi dumnezeii [îngerii, trad. reviz. subsol — n.e.] să se închine înaintea Lui” (Ps. 2:7; 97:7; Evr. 1:5, 6). Domnul nostru Isus ştia aceasta. El ştia de asemenea că mesagerii îngereşti ai lui Iehova fuseseră în trecut veneraţi ca reprezentanţi ai lui Iehova şi că El Însuşi fusese mesagerul principal, Singurul Fiu Conceput, „Solul legământului” pe care Tatăl Îl sfinţise şi-L trimisese în lume: El ştia, prin urmare, că oricine Îl onora pe El Îl onora şi pe Tatăl.

Într-adevăr, propriile Sale cuvinte au fost: „Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis”. Ioan 5:23; Mal. 3:1.

Cuvântul grecesc tradus închinare, în Noul Testament este proskuneo, care înseamnă „a săruta mâna” aşa cum un câine linge mâna stăpânului său. Semnificaţia este aceea de reverenţă.

Cuvântul ebraic tradus închinare în Vechiul Testament este şa-ha şi înseamnă a se apleca. Semnificaţia este aceea de reverenţă. Cuvântul apare de 170 de ori şi numai cam jumătate din acest număr se referă la închinare lui Dumnezeu. Dar acest fapt este ascuns de cititorul englez datorită faptului că de 74 de ori este tradus prin a se apleca, s-a plecat, a făcut reverenţă, s-a supus etc., când se referă la omagierea fiinţelor pământeşti mari. Vom da exemple:

((73))

Avraam „s-a plecat [şa-ha] până la pământ şi a zis: «Doamne [Adonai] ... îngăduie să se aducă puţină apă, ca să vi se spele picioarele; şi odihniţi-vă sub copacul acesta»”. Aceste cuvinte şi acţiuni au fost în timp ce el gândea despre ei că sunt pur şi simplu „trei bărbaţi”. Gen. 18:2-4.

Lot „s-a plecat [şa-ha]” înaintea a doi din cei trei. Gen. 19:1.

Avraam „s-a plecat [şa-ha]” înaintea poporului din Canaan. Gen. 23:7, 12.

Isaac a binecuvântat pe Iacov spunând: „Neamuri să se închine [şa-ha] înaintea ta! ... şi fiii mamei tale să se plece înaintea ta [şa-ha]”. Gen. 27:29.

„David s-a plecat cu faţa la pământ şi s-a închinat [şa-ha]” înaintea împăratului Saul. 1 Sam. 24:8.

Abigail „s-a închinat [şa-ha] până la pământ” înaintea lui David şi apoi înaintea reprezentanţilor lui David. 1 Sam. 25:23, 41.

Femeia din Tecoa „a căzut cu faţa la pământ, s-a închinat [şa-ha]” înaintea împăratului David. Iar Ioab şi Absalom au făcut la fel, în traducere, „au căzut cu faţa la pământ, s-au închinat [şa-ha]”. 2 Sam. 14:4, 22, 33.

Când „Mefiboşet ... a venit la David, a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat [şa-ha]”. 2 Sam. 9:6.

Din aceste dovezi va fi evident pentru toţi că interzicerea din Prima Poruncă: „Să nu te închini [şa-ha] înaintea lor şi să nu le slujeşti”, n-a fost înţeleasă, nici nu s-a intenţionat să fie înţeleasă ca o interzicere a reverenţei, omagierii etc. celor onorabili sau a celor în poziţii onorabile printre oameni. Evreii n-au greşit nici ei închinându-se [şa-ha] îngerilor care au venit cu mesaje în numele lui Iehova şi L-au recunoscut. Şi astfel de închinare a fost aprobată — niciodată n-a fost mustrată. Porunca previne împotriva venerării chipurilor sau a venerării oricăror dumnezei rivali. Iehova nu poate tolera aceasta. Deci n-a fost deloc nepotrivit pentru evreii care L-au recunoscut pe Isus ca „Trimisul lui Dumnezeu” să I se închine, să I se supună; şi este mult mai potrivit pentru toţi cei care recunosc pe Domnul nostru Isus în conformitate cu ceea ce El pretinde a fi — Fiul lui Dumnezeu.

((74))

Într-adevăr, putem fi siguri că fariseii care au luat pietre ca să-L omoare pe Domnul nostru pentru că S-a declarat a fi Fiul lui Dumnezeu ar fi fost peste măsură de violenţi, şi L-ar fi omorât nu numai pe Domnul nostru Isus ci şi pe închinătorii Lui, considerând ca idolatrie, dacă ei ca popor ar fi nutrit asemenea idee extremă despre închinare, supunere (proskuneo) cum nutresc cei ale căror idei în privinţa acestui cuvânt noi le combatem şi le-am dovedit eronate.

Excepţii de la această libertate ar fi în cazul în care omul căruia i se dă închinarea, supunerea sau venerarea este reprezentantul recunoscut al unui dumnezeu fals — ca un pseudo-Cristos sau Cristos mincinos — Anticrist. Omagiul adus papilor ar intra, credem noi, în această categorie a închinării false sau greşite, pentru că în funcţia sa el pretinde a fi „înlocuitorul lui Cristos”. Din acest motiv Domnul nostru Isus a refuzat să-l recunoască pe Satan şi marea lui putere în lume. Era o putere rea activă, în mod intenţionat opusă legilor lui Iehova. Ca atare, propunerea lui Satan ca prin neîmpotrivire la rău, prin respect sau reverenţă faţă de obiceiurile rele deja stabilite sub regimul său, acesta să coopereze cu Domnul nostru la stabilirea Împărăţiei Sale, a fost pe loc refuzată şi răspunsul a însemnat: Eu sunt în deplină armonie cu Iehova Dumnezeu şi prin urmare în deplină armonie cu declaraţia profetică: „Să te temi de Iehova Dumnezeul tău, să-I slujeşti” Lui — şi deoarece tu eşti împotrivitorul Lui voit, Eu nu te pot respecta pe tine sau metodele tale şi n-aş putea nici să servesc cauzei tale, nici să cooperez cu tine. Cauzele noastre sunt în mod clar deosebite. Nu vreau să am nimic de-a face cu tine. Compară Mat. 4:10; Deut. 10:20, 21.

Dacă Domnul nostru Isus S-ar fi postat ca rival al lui Iehova, în loc de Fiu şi slujitor al Său, orice omagiere a Lui ar fi însemnat lipsă de respect faţă de Tatăl şi ar fi fost păcătos — idolatru. Dar, dimpotrivă, în timp ce a acceptat reverenţă omagială ca Fiul lui Dumnezeu, El a declarat foarte hotărât şi public: „Tatăl este mai mare decât Mine”, şi i-a învăţat pe ucenicii Săi să-şi ducă cererile la Tatăl, zicând: „Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da”. Ioan 16:23.

((75))

„Eu şi Tatăl una suntem”
— Ioan 10:30 —

Acest text este considerat o dovadă că Domnul nostru Isus este îndreptăţit la numele Iehova — că El a fost atât Tatăl cât şi Fiul; sau că El n-a avut Tată şi n-a fost Fiu.

Având idei neclare, misterioase în privinţa „treimii”, un număr într-adevăr mare de oameni altfel inteligenţi par să uite că există un alt fel de unitate decât unitatea persoanei. Dimpotrivă, în toate celelalte întrebuinţări ale cuvântului, ideea este aceea de armonie — unitate de plan, scop, voinţă, minte. Cât de orbi ne poate face o teorie este bine ilustrat prin faptul că propria explicaţie şi ilustraţie a Domnului nostru despre maniera în care El şi Tatăl sunt una este foarte general trecută cu vederea. El a zis în rugăciune către Tatăl:

„Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi ... Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi ... pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una.” Ioan 17:9, 20-23.

Aici este declarat în mod special că unitatea Bisericii, pentru care S-a rugat Domnul, este exact la fel ca unitatea între Tatăl şi Fiul. Că unitatea Bisericii este unitate de gând şi nu unitate de persoană, nu necesită discuţie. Evident că ideea din mintea Răscumpărătorului a fost aceea de unitate a inimii, unitate a scopului, unitate a voinţei printre urmaşii Săi; iar acea unitate este la fel ca unitatea între Tatăl şi El Însuşi. Şi această unitate urma să fie obţinută de către Biserică exact în acelaşi fel cum a fost obţinută unitatea între Tatăl şi Fiul. Fiul a fost una cu Tatăl pentru că El a acceptat pe deplin voinţa Tatălui ca voinţa Sa proprie, spunând: „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta”. La fel, fiecare membru al Bisericii trebuie să vină în armonie perfectă cu Tatăl şi cu Fiul, făcând nu voinţa sa proprie, ci punându-şi deoparte ((76)) voinţa proprie şi acceptând voinţa lui Cristos, care este voinţa Tatălui. Astfel, şi numai astfel, va ajunge Biserica în unitatea pentru care Domnul nostru S-a rugat aici şi despre care spune că este de acelaşi fel ca unitatea între Tatăl şi El Însuşi. Ce ciudat este ca cineva să încerce să răstălmăcească şi să denatureze aceste cuvinte ale Domnului nostru, să le facă să sprijine doctrina iraţională şi nescripturală a Treimii — trei Dumnezei într-o persoană. Dimpotrivă, ce frumoasă şi ce raţională este unitatea scripturală a spiritului Tatălui, a Fiului şi a Bisericii.

„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”

După ce Domnul nostru Însuşi a spus că El este Calea, Adevărul şi Viaţa, că nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin El şi că oricine L-a cunoscut pe El L-a cunoscut şi pe Tatăl, Filip a zis către Domnul nostru Isus: „Doamne ... arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns”. Isus i-a răspuns: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filip? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: «Arată-ne pe Tatăl»? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi că Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări”. Ioan 14:7-10.

Ni se cere să acceptăm această declaraţie a Domnului nostru Isus ca dovadă că El este Iehova (şi nu Fiul lui Iehova) şi că astfel numele Iehova în mod potrivit Îi este aplicabil Lui. Dar toţi trebuie să observe că întregul context arată o deosebire între Tatăl şi Fiul, astfel că nici o persoană raţională n-ar folosi-o dacă ar dori să dea impresia pe care trinitarienii caută s-o scoată din ea. Întrebarea este, prin urmare, ce a dorit Domnul nostru să înţelegem prin cuvintele Sale: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl?” Răspundem că El a vrut să înţelegem că este imposibil ca omul (o fiinţă pământească, de carne) să-L vadă pe Dumnezeu, o fiinţă spirituală. Astfel mărturiseşte apostolul Ioan: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Dumnezeu Conceput ((77)) — Cel care este în sânul Tatălui — Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18 — trad. Rotherham). El a vrut ca ei să înţeleagă ce i-a spus Domnul lui Moise: „Nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască”, şi prin urmare, dacă Tatăl S-ar arăta omenirii, aceasta ar putea fi numai prin deschiderea miraculoasă a ochilor oamenilor ca să discearnă gloria spirituală (astfel expunând pe om la moarte), fie altfel prin arătarea lui Dumnezeu Însuşi într-un corp de carne — într-un astfel de mod ca oamenii să poată discerne ceva din caracterul Său prin contact şi comunicare.

Şi oare nu exact aceasta a făcut Dumnezeu? Gândul lui Dumnezeu, voinţa lui Dumnezeu a fost în întregime reprezentată în Singurul Său Fiu Conceput, Domnul nostru, când a devenit trup şi a locuit printre oameni. El a fost, prin urmare, cea mai bună, cea mai apropiată, cea mai clară reprezentare a lui Dumnezeu, care a fost sau care ar putea fi vreodată posibil să fie dată omenirii. Văzându-L şi cunoscându-L intim pe Domnul Isus, Filip şi alţi apostoli L-au cunoscut pe Tatăl în sensul cel mai complet în care omenirea Îl poate cunoaşte. Ei L-au cunoscut în sensul cel mai complet în care Tatăl putea să Se descopere omenirii. Niciodată n-a fost, niciodată nu va fi, niciodată nu va putea fi o manifestare mai clară, mai absolută, mai completă a lui Dumnezeu pentru om decât în persoana Domnului Isus Cristos; deoarece, când „a devenit trup”, El a fost „Dumnezeu [trad. revizuită, subsol — n.e.] arătat [în greacă, făcut vizibil] în trup” (1 Tim. 3:16). În mod asemănător apostolul declară despre Biserică, membrii credincioşi ai lui Cristos — noi suntem daţi la moarte „pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate [greceşte, să fie făcută vizibilă] în trupul nostru muritor”. 2 Cor. 4:11.

Omul perfect este o imagine perfectă a lui Dumnezeu Cel invizibil, şi deci cea mai bună concepţie sau ilustraţie care s-ar putea da. La fel în timpul Mileniului, vrednicii din vechime desăvârşiţi vor fi cei mai buni reprezentanţi ai Tatălui ceresc, ai Fiului ceresc şi ai Miresei lui Cristos ((78)) printre oameni. Oricine îi va vedea pe ei Îl va vedea pe Dumnezeu manifestat în trup — asemănarea lui Dumnezeu în trup. Şi întreaga creaţie gemândă va avea privilegiul să ajungă la această condiţie extraordinară, dacă vor dori, sub conducerea Preotului Împărătesc şi a „fraţilor” Săi, preoţii subordonaţi, servind prin vrednicii din vechime care, ca reprezentanţi în carne ai Împărăţiei, vor fi „prinţii” pământului. Ps. 45:16.

Fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul celor care împărăţesc şi Domnul celor care stăpânesc, singurul care are nemurirea
— 1 Tim. 6:15, 16 —

Mulţi consideră că acest pasaj înseamnă că la arătarea Sa, la a doua venire, Domnul nostru Isus va arăta sau va face cunoscută lumii măreţia Tatălui ceresc. Însă chiar dacă această vedere are unele aspecte raţionale, noi suntem înclinaţi în general să aplicăm această declaraţie la gloria şi onoarea lui Cristos — datând de la începutul Veacului Milenar. Este adevărat, El va face ca toţi cei care-I vor accepta căile să-L recunoască şi pe Iehova Dumnezeu, dar aceasta nu va fi la arătarea Sa, ci la încheierea domniei Sale, când va „da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu şi Tatăl”. 1 Cor. 15:24-28.

A aplica pasajul la Tatăl ar însemna să negăm că Domnul nostru Isus posedă nemurirea, în timp ce Scripturile învaţă clar că El şi toţi cei care au parte de Întâia Înviere primesc prin ea nemurirea, şi că astfel Tatăl, care are viaţă inerentă (existenţă în sine — nemurire), I-a dat Fiului ca şi El să aibă viaţă inerentă (existenţă în sine — nemurire). 1 Cor. 15:42-44, 53, 54; Ioan 5:26.

Dar a aplica această scriptură la Fiul pare să satisfacă perfect orice condiţie şi în nici un caz nu ignoră pe Tatăl, Iehova — nici nu dovedeşte că Domnul nostru Isus este Tatăl, Iehova — fiindcă în toate cazurile asemănătoare trebuie să ne amintim regula invariabilă stabilită de apostolul inspirat — anume că, în comparaţiile, onorurile etc., ((79)) menţionate în legătură cu Fiul, Tatăl este întotdeauna exceptat, fiind indiscutabil în afara oricărei comparaţii. Cuvintele lui sunt: „Se înţelege că afară de Cel [Tatăl] care I-a supus totul”, şi să nu fie considerat subordonat sau supus Domnului nostru Isus şi diferitelor puteri conferite Lui de către Tatăl. Deoarece când Fiul va fi supus păcatul din lume, „atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui [Tatălui] care I-a supus toate [Fiului]”. 1 Cor. 15:27, 28.

O altă declaraţie foarte asemănătoare despre gloria Împărăţiei Domnului nostru Isus dată Lui de către Tatăl este că „El ... este Capul oricărei domnii şi stăpâniri” (Col. 2:10). Răspunsul la aceasta este acelaşi. Stăpânirea şi autoritatea Tatălui nu sunt niciodată comparate cu cele ale Fiului, fiindcă al doilea este una cu primul şi este reprezentantul Lui.

„N-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu”

În Filipeni 2:6, traducerea noastră comună engleză îl prezintă pe apostolul Pavel făcând declaraţia uimitoare că Cristos, „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a socotit ca un lucru de apucat [de luat cu sila, sau prin jaf — K. J. — n. e.] să fie deopotrivă cu Dumnezeu”. Să se remarce mai întâi de toate că acest pasaj desigur nu învaţă doctrina Treimii, nici că Domnul nostru Isus este Tatăl, Iehova: căci, dacă ar fi aşa, de ce s-ar mai gândi că este un lucru de luat cu sila, sau să Se considere la egalitate? Aceste cuvinte, „lucru de luat cu sila” şi „deopotrivă”, în mod clar învaţă că Tatăl şi Fiul nu sunt unul în persoană, ci doi. Dar ce ciudat pare faptul că cuvintele apostolului Pavel asupra acestui subiect sunt atât de diferite de cele ale Domnului nostru. El spune: „Tatăl este mai mare decât Mine”; „Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi”. Întrebăm: Şi-a pierdut Domnul nostru Isus smerenia, aşa încât mai târziu a ajuns la concluzia că este deopotrivă cu Dumnezeu Tatăl?

Dar, în al doilea rând, remarcăm ce mult vine această vedere în conflict cu învăţătura pe care apostolul căuta să o ((80)) dea. Căuta oare apostolul să facă Biserica să aspire şi să ia cu sila onoarea Tatălui sau onoarea unul altuia? Desigur că nu! Dimpotrivă, el îndeamnă împotriva slavei deşarte şi în favoarea smereniei minţii, şi fiecare să considere pe altul mai presus decât pe sine. El îşi asigură cititorii că această umilinţă a minţii era dispoziţia Domnului nostru Isus, şi spune: „Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus”. Dacă gândul care a fost în Isus era să ia cu sila gloria şi onoarea Tatălui şi să creadă că a face astfel nu era jaf, atunci acelaşi gând în Biserica Domnului ar însemna că fiecare ar trebui să râvnească la toată gloria şi onoarea care se pot obţine şi să considere că acela este cursul potrivit, şi că astfel am avea gândul sau dispoziţia pe care a manifestat-o Cristos.

Dar toate acestea sunt greşite. Traducerea este greşită. Este slabă şi dă tocmai opusul a ceea ce vrea să spună apostolul. Cuvântul grecesc harpagmos, redat aici prin „luare cu sila”, apare doar de această singură dată în Noul Testament şi conţine ideea de „jaf” sau luare ilegală, dar ideea apostolului este cu totul inversată prin formularea greşită a propoziţiei. Ideea lui putea fi tradusă aproape prin aceleaşi cuvinte dar cu un sens opus, astfel: „Care nu S-a gândit ca prin jaf să Se facă egal cu Dumnezeu”. Cursul Domnului nostru Isus este astfel pus în contrast cu cel al lui Satan, care a încercat să uzurpe poziţia şi onoarea lui Dumnezeu (Isa. 14:12-14). Acest lucru este clar arătat prin contextul anterior şi următor — ca nimic să nu fie făcut din slavă deşartă — că Cristos a fost foarte smerit şi noi de asemenea să fim smeriţi şi să umblăm în urmele Lui. Să remarcăm următoarele traduceri ale acestui cuvânt harpagmos, preferat de învăţaţi eminenţi din diferite denominaţii:

„N-a gândit că este un lucru de dorit cu seriozitate.” Clarke

„N-a gândit să reţină cu înverşunare.” Wakefield

„N-a privit ... ca un obiectiv al dorinţei stăruitoare” Stewart

„Care existând în chipul lui Dumnezeu, n-a socotit un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu.” Rotherham

((81))

„Care fiind [nota marginală, iniţial] în chipul lui Dumnezeu, n-a socotit ca un premiu [nota marginală, un lucru de luat cu sila] să fie la egalitate cu Dumnezeu.” Versiunea Revizuită

„Care existând în chipul lui Dumnezeu, n-a socotit poziţia de egalitate cu Dumnezeu un lucru de luat cu sila.” Comitetul american pentru revizuire

„N-a gândit ... un lucru de pus mâna pe el.” Sharpe

„N-a pus stăpânire cu înverşunare.” Neeland

„Nu S-a luptat violent.” Dickenson

„Nu S-a gândit ca prin uzurpare.” Turnbull

Ultima definiţie pare să se potrivească cel mai bine contextului şi este traducerea preferată şi dată în Emphatic Diaglott, care redă întregul pasaj astfel:

„Care, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi nu S-a gândit ca prin uzurpare să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine, luând chip de rob”.

Această traducere este în armonie nu numai cu faptele cazului, ci şi cu argumentul apostolului, acest verset fiind o parte din el. Declaraţia lui, amplificată, este că atunci când Domnul nostru Isus a fost o fiinţă spirituală, când avea formă şi natură asemenea lui Dumnezeu, El n-a fost plin de un spirit ambiţios şi de dorinţa de a uzurpa autoritatea, puterea, gloria şi cinstea divină — El n-a avut spiritul lui Satan, care s-a străduit să se înalţe zicând: „Voi fi ca Cel Prea Înalt”. Dimpotrivă, deşi El a ocupat cea mai înaltă poziţie, alături de Tatăl ceresc, a fost atât de smerit încât, în ascultare de voinţa Tatălui, El S-a dezbrăcat de gloriile şi maiestatea stării spirituale, schimbând acea natură şi glorie mai înalte cu o stare mai joasă, cu o stare umană, „cu puţin mai prejos decât îngerii”. Apostolul continuă apoi şi arată că El a manifestat nu numai această smerenie, dar mai târziu a arătat o smerenie încă mai mare prin aceea că Domnul nostru Isus, ca Omul Isus Cristos, S-a supus morţii, chiar morţii ruşinoase de Cruce. Şi toată această smerire de Sine, spune apostolul, a fost în ascultare de voinţa divină, voinţa Tatălui. Apoi apostolul arată rezultatul acesteia, zicând: „De ((82)) aceea [datorită acestui fapt, datorită manifestării loialităţii, smereniei şi supunerii chiar până la moarte] şi Dumnezeu [Tatăl] L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi ... şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl”. Evr. 2:7-9; 1 Tim. 2:5, 6; Filip. 2:11.

Dacă astfel este privit acest text, departe de a fi un ajutor sau o întărire pentru doctrina Treimii, i se opune foarte puternic şi se plasează în deplină armonie cu tot Cuvântul lui Dumnezeu, cu bunul simţ sfinţit şi cu raţiunea.

Ne despărţim de acest aspect al subiectului nostru cu o apreciere crescută a lungimilor şi lăţimilor, înălţimilor şi adâncimilor măreţiei persoanei, caracterului şi planului Tatălui nostru ceresc, şi cu o stimă mai mare decât oricând faţă de marele Său Fiu, a cărui minunată iubire, loialitate şi încredere în înţelepciunea, harul şi puterea Tatălui au fost atât de regeşte răsplătite, bucurându-ne într-adevăr să „cinstim pe Fiul întocmai cum cinstim pe Tatăl”. Şi după o examinare deplină, explicită a revelaţiei date nouă în Cuvântul lui Dumnezeu, suntem în acord deplin cu mărturia inspirată a apostolului Pavel: „Pentru noi este un singur Dumnezeu [suprem]: Tatăl, de la care vin toate şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate şi prin El şi noi”. 1 Cor. 8:6.

„Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul nostru Isus Hristos. Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti, în Hristos, după cum ne-a ales în El ... ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere prin Isus Hristos, pentru Sine ... . Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea deplină a Lui.” Efes. 1:2-17.